Secolele XI-XIV



Yüklə 2,76 Mb.
səhifə16/35
tarix03.11.2017
ölçüsü2,76 Mb.
#29019
1   ...   12   13   14   15   16   17   18   19   ...   35

lt>4

Iul de retragere a fost urmarea acestui eveniment. Forţele mongole, an­grenate într-o campanie extrem de îndelungată şi istovitoare, fuseseră sleite în urma confruntărilor violente cu adversari hotărîţi să-şi apere cu dîrzenie pămînturile. Dacă invadatorii ar fi apreciat că regiunile din centrul Europei pot fi menţinute cu trupele existente, la moartea lui Ogo'dăi s-ar fi reîntors în Asia numai căpeteniile de vază din familia marelui han şi nu toată armata. In acest mod se procedase la sud de Cau-caz şi în Deşt-i Kîpciak. întrucît însă, în spatele frontului principal de acţiune, poziţiile deţinute de mongoli erau extrem de şubrede din cauza răscoalelor localnicilor, iar efectivele de care mai dispunea Bătu erau insuficiente, soluţia abandonării cuceririlor din centrul Europei era jus­tificată62. Chiar dacă nu toate obiectivele pe care şi le propuseseră con­ducătorii mongoli pentru campania lor europeană au fost -realizate, aceasta poate fi apreciată ca un succes de mari proporţii, căci a însemnat cucerirea efectivă a unui uriaş teritoriu, impunerea la tribut şi aservi­rea din punct de vedere politic a altor regiuni la fel de întinse, pentru a nu mai aminti de imensele prăzi capturate pe parcursul invaziei, con-stînd din robi, animale şi diferite bunuri materiale.

Soarta regiunilor care au suferit în mod direct de pe urma invaziei a fost diferită: în vreme ce o parte a lor au fost părăsite imediat, altele au fost ocupate efectiv de mongoli ori le-au devenit tributare. Cele mai afectate au fost stepele din zona meridională a Europei Răsăritene, cu­noscute sub denumirea de Deşt-i Kîpciak, unde şi-au stabilit sălaşele triburile nomade ale mongolilor şi unde a luat naştere statul Hoardei de Aur63. Pentru aceste regiuni noii cuceritori manifestau un interes aparte, căci ele erau asemănătoare în privinţa reliefului, climei şi vege­taţiei cu ţinuturile lor originare şi asigurau condiţii optime desfăşurării traiului nomad, bazat în principal pe creşterea animalelor de turmă, ocu­paţie tradiţională a neamurilor mongole. Populaţia existentă în stepele nord-pontice la venirea noilor invadatori, reprezentată îndeosebi de cu­mani şi de alte grupuri turce, fie că a fost exterminată sau şi-a găsit refugiul în alte regiuni, fie că s-a supus mongolilor. Cu toate că o mare parte din cumani au fost masacraţi de cuceritori sau au fost vînduţi ca sclavi — îndeosebi în Egipt, unde mai tîrziu, împreună cu alte neamuri oprimate, s-au răsculat punînd bazele statului mamelucilor — numărul celor rămaşi era considerabil. Descoperirea în ţinuturile din nordul Mării Negre a numeroase morminte tumulare datate'în secolele XIII—XIV re­prezintă o dovadă edificatoare în acest sens, la fel ca şi atestarea păs­trării în uz a limbii cumane (lingua cumanesca) în Crimeea la mijlocul secolului al XIV-lea64. In urma contactelor strînse cu cumanii şi cu cele­lalte triburi turce cucerite: horezmieni, uzi, bulgari etc, în decurs de aproximativ un secol mongolii din cadrul Hoardei de Aur s-au turcizat. Imensitatea Imperiului mongol făcea imposibilă exercitarea conducerii efective a marelui han de la Karakorum asupra întregului teritoriu, ast­fel că, în mai puţin de un sfert de secol, Hoarda de Aur (numită şi

Ulus-JSci) s-a desprins de sub autoritatea marelui han, ducînd o politică independentă. Capitala Hoardei a fost stabilită pe cursul inferior al Vol-găi, în centrul statului, întîi la Sarai-Batu, iar apoi la Sarai-Berke, într-o



regiune cu o viaţă urbană dezvoltată, unde se intersectau drumuri co­merciale de mare importanţă.

O altă situaţie s-a creat în ţările ruseşti şi balcanice, care au deve­nit vasale mongolilor, fără ca să li se impună modificări esenţiale în structura lor internă. între aceste ţări existau deosebiri în funcţie de intensitatea cu care se manifesta autoritatea Hoardei: în vreme ce în unele se stabiliseră detaşamente mongole, care supravegheau pe con­ducătorii formaţiunilor statale şi le dirijau acţiunile pe plan extern, de la altele nu se pretindea decît un simplu tribut. Poziţia acestor state faţă de Hoardă n-a rămas imuabilă, ea cunoscînd anumite schimbări în funcţie de conjunctura politică a vremii. In primul sfert de veac de după invazie regiunile balcanice au avut de suferit destul de puţin de pe urma mongolilor, care s-au mulţumit numai cu perceperea tributului. Exis­tenţa prestaţiilor tributare la mijlocul secolului al XlII-lea se poate deduce din însemnările de călătorie ale călugărului franciscan Wilhelm de Rubruck65 şi dintr-un document emis în cancelaria regală a Unga­riei66. Intr-o situaţie mult mai dificilă se aflau statele ruseşti, cu toate că nici ele nu făceau parte în mod direct din cadrul Hoardei. în afara unui împovărător tribut periodic, popoarelor subjugate li se impuneau uneori şi alte prestaţii, dintre care foarte importantă era obligativitatea de a însoţi pe mongoli în expediţii războinice. In scopul de a limita ca­pacitatea de rezistenţă în cazul izbucnirii unor răscoale, cnejilor li s-a impus să distrugă fortificaţiile mai puternice, interzicîndu-li-se totodată să ridice altele noi. Cu toate că statele ruseşti erau autonome din punct de vedere administrativ, demnitatea de cneaz trebuia confirmată perio­dic de hani, astfel că adesea principii ruşi erau nevoiţi să meargă la curtea lor, pentru a presta omagiu de vasalitate. Pentru a-şi asigura ve­nituri sigure şi substanţiale, mongolii au iniţiat în teritoriile dependente înregistrarea întregii populaţii care avea obligaţia de a plăti dări. Există unele indicaţii, ce-i drept mai puţin certe, privind un recensămînt efec­tuat la Kiev în anul 124567. Izvoarele chineze menţionează un recensă­mînt al ruşilor şi aşilor făcut în anul 125368, iar cronicarul armean Gui-ragos face referiri destul de ample asupra unui recensămînt organizat de hani în ţările caucaziene în anul 703 al erei armene (= 17.1.1254— 16.1.1255)69. Un prim recensămînt general pentru toate teritoriile ru­seşti a avut loc în iarna lui 1257, în vremea hanului Berke, un altul fiind atestat în timpul domniei lui Mongkă Temur (1266—1280)70. Strîngerea tributului s-a făcut, pînă la sfîrşitul secolului al XlII-lea, de perceptori mongoli, cu sprijinul aşa-numiţilor baskaci (al căror nume are sensul etimologic de opresori), ulterior această obligaţie revenind conducători­lor locali. Este interesant de menţionat faptul că au devenit tributare mongolilor şi regiuni care nu au fost afectate de invazie, semnificativ în acest sens fiind cazul cnezatului Novgorodului. Cu exercitarea supra­vegherii şi controlului direct al conducătorilor politici din ţările supuse fuseseră însărcinaţi baskacii, care dispuneau de mici detaşamente mi­litare. Denumirea unor aşezări din sudul Rusiei (Baskaki, Baskakovo, Baskaci etc.) păstrează amintirea şederii baskacilor sau a cetelor lor. S-a remarcat că astfel de toponime nu se întîlnesc în regiunile care aparţi­neau nemijlocit Hoardei, ci numai în cele unde se extinsese dominaţia sa71.

166

Cunoaşterea particularităţilor sistemului organizatoric al Hoardei de Aur şi a naturii relaţiilor ei cu popoarele aservite din ţările unde se păs­trează date mai bogate asupra acestor probleme permite o înţelegere mai nuanţată a situaţiei create în urma marii invazii asiatice în Moldova, regiune referitor la care izvoarele scrise privind caracterul raporturilor cu statul mongol sînt puţin numeroase şi de cele mai multe ori indi­recte.

Invazia şi aşezarea mongolilor în răsăritul Europei au stopat pentru mai multe decenii politica ofensivă a Ungariei în teritoriile extracarpa-tice. Temîndu-se de o repetare a invaziei din 1241—1242, Bela IV a în­treprins susţinute demersuri diplomatice pe lîngă papă şi suveranii oc­cidentali pentru organizarea unei cruciade antimongole. Atunci cînd se edificase că nu va obţine nimic altceva decît făgăduieli şi îmbărbătări, el şi-a afişat intenţia, dezavuată energic de marii pontifi, de a încheia un tratat cu năvălitorii asiatici, pentru a preîntîmpina un nou atac din partea acestora, care i se părea iminent72. Ungaria a căutat o apropiere de Rusia de Halici—Wolhynia, unde domnea Daniil Romanovici, un aprig apărător al independenţei ţării sale. După eşecul intervenţiei un­gare şi polone în conflictele interne din Halici în anul 1245, cursul re­laţiilor dintre foştii beligeranţi s-a normalizat. înţelegerea încheiată a fost întărită prin legăturile matrimoniale contractate între familiile domnitoare din Ungaria şi Rusia haliciană73. Relaţiile strînse cu regatul ungar sînt reflectate şi de participările trupelor haliciene la războaiele Ungariei cu Boemia, din vremea lui Bela IV74 şi Ştefan V75, precum şi cu Austria, din timpul domniei lui Andrei III76. Printre mercenarii din armatele ungureşti, care au înfruntat pe Ottokar II al Boemiei în anul 1260 şi cei care au luptat cu ducele de Austria la sfîrşitul secolului al XHI-lea, s-au aflat şi efective româneşti. Cu toate că în 1245 Daniil a fost nevoit să se prezinte la curtea hanului77, unde s-au reglementat de­sigur detaliile statutului de dependenţă faţă de Hoardă, şi cu toate că armatele mongole au intrat în mai multe rînduri pe teritoriul cnezatului său, el nu a renunţat la ideea de a menţine suveranitatea statului hali-cian. De-abia după moartea sa, survenită în anul 1264, Rusia haliciană a fost integrată în mod real în orbita autorităţii Hoardei de Aur78.

Decenii în şir după marea invazie mongolă, în regiunile est-carpatice nu s-a înregistrat nici o acţiune militară ungară, căci aceasta ar fi putut antrena riposta tăioasă a Hoardei. O primă acţiune de acest fel a avut loc în vremea lui Ladislau IV, după reprimarea răsculaţilor cumani în anul 1282. Aceştia s-au refugiat peste Carpaţi, fiind urmăriţi de arma­tele regale în regiunile dinspre tătari, unde, după cum se precizează în­tr-un act din 1288, înaintaşii regelui nu mai pătrunseseră: de jinibus et terminis Tartarorum quos nemo praedecessorum nostrum (Ladislaui — n.n.) peregraverat, ultra Alpes™. Ţinuturile din care Ladislau IV încer­case să-i readucă pe cumani corespundeau desigur cu teritoriul viitorului tat feudal moldovenesc. Cu toate că vechile poziţii ungare de la est şi nord-est de Carpaţi fuseseră pierdute după năvălirea mongolă, între demnităţile suveranului arpadian era păstrat în mod anacronic titlul alicie, Lodomerie Cumanieqne rexso, semnificînd nerenunţarea la ideea e a le supune din nou Coroanei ungare.

i. -p, Pă recucerirea Constantinopolului în anul 1261, în ţinuturile de a -Dunărea de Jos sînt revitalizate iniţiativele politice ale bizantinilor.

Aşa cum pretinde Manuel Holobolos în cuvîntarea sa panegirică de­dicată lui Mihail VIII Paleologul, autoritatea legitimă a împăratului ar fi fost recunoscută şi de „insulele paristriene"81, toponim prin care se înţelege desigur zona gurilor Dunării82. Potrivit aceluiaşi autor, „pă-mîntul nemărginit al dacilor" — formulare ce desemnează probabil ţi­nuturile româneşti nord-dunărene — ar fi fost „plin de faima biruin­ţelor" împăratului83. în mod evident nu se poate pune prea mult te­mei pe elogiile exagerate ale contemporanului lui Mihail VIII. In vremea sa Bizanţul nu mai deţinea controlul politic la Dunărea inferioară decît cel mult în cîteva cetăţi izolate — stăpînirea reală fiind preluată de către mongoli — deşi o dominaţie nominală a Constantinopolului asupra unor teritorii mai întinse era pretinsă şi uneori recunoscută în cadrul relaţiilor internaţionale.

In virtutea pretenţiilor asupra fostelor teritorii ale imperiului, în anul 1263 Mihail VIII a acordat turcilor selgiucizi (sau oguzi) — refu­giaţi, sub conducerea lui Izzeddin Kaikaus, din Sultanatul de Iconium ca urmare a invaziei mongolilor hulaguizi în estul Asiei Mici — dreptul de a se aşeza în Dobrogea. Divergenţele izbucnite curînd între împăratul bizantin şi turci şi alianţa lor cu Hoarda de Aur au înlăturat posibilita­tea ca ei să devină un instrument în mîinile politicienilor de la Constan-tinopol. Beneficiind de protecţia hanilor mongoli, o parte din turcii sel­giucizi din nord-estul Peninsulei Balcanice s-au stabilit temporar în re­giunile nord-pontice, de unde au revenit după scurtă vreme în Dobrogea. Potrivit tradiţiei musulmane, la Babadag se afla mormântul conducăto­rului lor spiritual, Sari Saltiq. Se presupune că turcii selgiucizi rămaşi în Dobrogea, unde s-au creştinat, ar fi strămoşii găgăuţilor84.

Reinstaurarea puterii bizantine pe malurile Bosforului a conferit un prestigiu sporit şi patriarhiei din capitala imperiului, a cărei autoritate a fost recunoscută de numeroase oraşe de pe litoralul vest-pontic şi de la Dunărea inferioară85. în această perioadă Vicina a devenit reşedinţă mitropolitană, calitate atestată documentar cu începere din 1285 şi men­ţinută pînă la transferarea lui Iachint la Curtea de Argeş în anul 1359S6. Autoritatea mitropolitului de Vicina era considerabilă de vreme ce în anul 1302 alanii i s-au adresat lui pentru a interveni pe lîngă împărat în scopul de a le permite stabilirea pe teritoriul Bizanţului87. Dependenţa unei mitropolii de patriarhia constantinopolitană nu presupune însă im­plicit şi dependenţa politică a centrului unde se afla ea faţă de statul bizantin. Dealtfel nu există date convingătoare că întreaga zonă a gurilor Dunării s-ar i'i aflat în secolele XIII—XIV în orbita dominaţiei politice a Bizanţului88, după cum s-a presupus pe baza aprecierii eronate a situa­ţiei Vicinei89. Imperiul continua însă să deţină un rol important în domeniul schimbului de mărfuri, fiind semnificativ că tranzacţiile comer­ciale se realizau avînd ca etalon moneda grecească90. în pofida faptului că Bizanţul nu se mai număra printre marile puteri continentale şi pier­duse supremaţia navală în bazinul Mării Negre, influenţa sa asupra ţinu­turilor de la Dunărea de Jos, îndeosebi în sfera culturală, rămînea mar­cantă.

Noul cadru politic creat în a doua jumătate a secolului al XlII-lea odată cu stabilitatea politică impusă de Hoarda de Aur şi cu restau­rarea puterii bizantine la Constantinopol a permis Genevei să declanşeze o largă expansiune comercială în întregul bazin pontic. în schimb, li-

1G8

bertatea de acţiune a Veneţiei în Marea Neagră, dobîndită în vremea Imperiului latin, a fost îngrădită prin conlucrarea genovezilor şi bizan­tinilor, aflaţi în vechi şi adînci disensiuni cu Republica dogilor. Prin tratatul de la Nymphaion, din 13 martie 1261, Bizanţul conceda genove­zilor mari privilegii în comerţul cu grîne, înlesniri care le-au facilitat pre­luarea hegemoniei comerciale în traficul pontic. Roadele acestor avantaje nu au întîrziat să se arate, o adevărată salbă de factorii şi chiar cetăţi genoveze fiind create de-a lungul ţărmurilor Mării Negre, devenită timp de peste o sută de ani, după expresia lui Nicolae Iorga, „un lac geno-vez"91. Pentru întemeierea lor a fost necesar şi consimţămîntul mongo­lilor, stăpînitorii spaţiului nord-pontic, care, recompensaţi de consistentele retribuţii băneşti ale negustorilor italieni, le-au acordat o largă auto­nomie comercială şi garantarea tranzacţiilor, fiindu-le adesea şi parte­neri în relaţiile de schimb. Primele centre genoveze de la gurile Dunării şi de pe litoralul dobrogean au apărut la scurtă vreme după încheierea tratatului de la Nymphaion. Dintre ele cea mai mare prosperitate a cu­noscut Vicina, care şi-a menţinut întîietatea pînă spre mijlocul secolului al XlV-lea, cînd a cedat-o Chiliei92. în prima jumătate a secolului al XlV-lea, în centrele genoveze de la Dunăre sau de pe litoralul vest-pontic se emiteau monede avînd pe o parte crucea genoveză, iar pe cealaltă tamgaua93, elemente care ni se par simbolice, semnificînd dualismul pu­terii politice din zona amintită, bazată pe un condominiu mongolo-ge-novez94. In jurul principalelor puncte comerciale şi meşteşugăreşti, unde conducerea efectivă fusese acaparată de patriciatul coloniştilor, au fost ridicate fortificaţii puternice, ele dovedindu-şi utilitatea în vremea con­flictelor cu autorităţile centrale ale Hoardei sau dintre republicile ma­ritime italiene. Expansiunea comercială a genovezilor în Marea Neagră a avut de înfruntat de-a lungul secolelor XIII—XIV numeroase dificul­tăţi: luptele cu Hoarda de Aur (1299, 1307—1308, 1343—1347), rivalitatea şi cele trei „războaie ale Strîmtorilor" cu Veneţia, litigiile cu împăraţii de la Constantinopol şi de la Trapezunt şi acelea cu ţarii bulgari şi une­ori conflictele dintre colonişti şi propria metropolă, ca urmare a luptelor civile dintre Guelfi şi Ghibelini, dificultăţi depăşite numai printr-o poli­tică plină de abilitate93.

Beneficiind de resursele militare cele mai mari, Hoarda de Aur şi-a consolidat -continuu poziţiile în spaţiul pontic şi dunărean. Pentru ca administrarea întinselor teritorii ale Hoardei să devină eficace, hanii le-au împărţit între diferiţi principi din familiile lor. După cum ne infor­mează Pian del Carpine, în vremea cînd el îşi îndeplinea misiunea încre­dinţată de papă, în regiunile din dreapta Niprului stăpînea Corenza, pe malul opus Mauci, de-a lungul Donului Catan, iar în zona Volgăi însuşi Bătu, hanul Hoardei de Aur96. Autoritatea lui Corenza •— al cărui nume este probabil o deformare de la Qurumsi97 — se întindea desigur pînă la Dunăre şi Carpaţii Orientali. El" dispunea de o armată apreciată la oOOO de oameni, avînd menirea de a supraveghea popoarele situate la graniţele apusene ale Hoardei98. In această calitate el a avut cîteva con-iruntări cu forţele locale din Rusia de sud-vest99.

Acţiunile militare iniţiate de mongoli s-au succedat destul de des

. Preajma şi pe teritoriul viitorului stat feudal moldove;: iese. Pentru a

ajunge în Transilvania şi Ungaria sau în ţările din Balcani mongolii tre-



buiau să străbată şi Moldova, ceea ce desigur a dus la abuzuri şi prădă-ciuni pe seama populaţiei locale.

Din conţinutul corespondenţei lui Bela IV cu papa sau al altor izvoare, unii istorici au dedus că invazii mongole în Ungaria s-au produs în 1247100, 1254101, 126110* şi 1263103. O reanalizare a acestor izvoare arată că ele se referă de fapt la distrugerile mai vechi provocate de campania lui Bătu. In unele cronici se specifică, dealtfel, că de-abia în anul 1285 tătarii năvălesc pentru „a doua oară" în regatul ungar104. Înălţimile îm­pădurite ale Carpaţilor Orientali şi replica ce se putea aştepta din par­tea românilor, saşilor şi secuilor, care străjuiau trecătorile, nu erau de natură să încurajeze invaziile spre Transilvania.

Prima iniţiativă războinică mongolă de amploare spre Europa Cen­trală după marea expediţie din 1241—1242 a avut loc în anul 1259, cînd armata comandată de emirul Boroldai (Burundai) a invadat Polonia, după ce anterior trecuse prin Halici. Mongolii au obligat pe ruşi, cumani şi pe alte populaţii să-i însoţească la atacul provinciei Sandomir105. în anul următor ei au înaintat spre Prusia, unde au avut loc ciocniri sîn-geroase cu cavalerii teutoni106. Această nouă campanie a provocat îngri­jorare în Ungaria, dat fiind prezumptiva posibilitate a reeditării catas­trofei din 1241—1242; temerile s-au dovedit nejustificate, efectivele mon­gole fiind destul de reduse, deoarece principalele forţe militare ale ha­nilor Hoardei erau concentrate în disputele cu mongolii din Persia. To­tuşi spectrul unei noi expediţii spre vest menţinea sub tensiune ţările din Europa Centrală. Altfel nu s-ar explica sesizarea papei Clement IV în acest sens şi nici apelul lansat în anul 1265 de a se organiza o cruciadă antimongolă107.

In ultimele trei decenii ale secolului al XlII-lea, în fruntea regiu­nilor occidentale ale Hoardei a ajuns Nogai, unul din cei mai capabili şi energici generali mongoli. încă în vremea lui Berke-han el s-a afir­mat conducînd armatele Hoardei pe diferite fronturi, iar sub hanii urmă­tori a dobîndit o putere atît de mare încît dirija întreaga politică a sta­tului. Regiuni întinse, cuprinse între Don şi Balcani, se aflau în directa ►sa subordine, el reuşind să întărească mult autoritatea mongolă în zona Carpaţilor şi Balcanilor prin imixtiuni repetate în viaţa politică a ţărilor de pe versanţii lor. Nu întîmplător izvoarele vremii îl numeau rege108, împărat109, han110 sau ţar111, ca şi pe hanii de la Sărai.

Pretextul pentru declanşarea unei expediţii în Peninsula Balcanică 1-a oferit conflictul împăratului Mihail VIII Paleologul cu sultanul sel-giucid Izzeddin Kaikaus şi întemniţarea acestuia din urmă într-o cetate din Tracia. Expediţia era un mod de a răspunde la legăturile strînse stabilite între Bizanţ şi statul mongolilor din Iran, cu care Hoarda de Aur îşi disputa ţinuturile caucaziene. Nogai s-a aliat cu ţarul bulgar Con­stantin Tich — un înverşunat adversar al lui Mihail VIII — împreună cu care a provocat înfrîngerea bizantinilor112. Relaţiile Hoardei cu Bi­zanţul au rămas mai multă vreme încordate, pînă cînd — pentru a evita consolidarea alianţei mongolilor cu bulgarii — Mihail VIII a reuşit prin abile manevre politice să şi-1 apropie pe puternicul emir, căruia i-a oferit de soţie o fiică a sa naturală113. Instigat de bizantini, dar urmărind şi interese personale, în ultimele trei decenii ale secolului al XlII-lea Nogai s-a amestecat frecvent în luptele pentru tron dintre Constantin Tich,

Ivailo, Ioan Asan III şi George Terter I, aducînd statul bulgar în stare de strictă dependenţă faţă de mongoli114.

Ţinuturile de la nordul Dunării inferioare au căpătat în ultimele de­cenii ale secolului al XlII-lea o importanţă strategică sporită, căci pe aici se stabilea legătura între teritoriile nord-pontice ale Hoardei şi poziţiile mongole din Balcani. Spre deosebire de zona sudică a Moldovei — in­trată în componenţa Hoardei de Aur — părţile ei centrale şi septentrio­nale rămîneau doar tributare mongolilor, păstrîndu-şi însă autonomia in­ternă, aşa încît conducătorii locali îşi permiteau să acţioneze conform propriilor interese, după cum dovedeşte participarea grupurilor de români din spaţiul est-carpatic la unele conflicte cu vecinii, în care mongolii nu erau în nici un fel implicaţi.

Bunele relaţii ale mongolilor cu Bizanţul au luat sfîrşit odată cu moartea lui Mihail VIII Paleologul în anul 1282, aşa încît chiar la în­ceputul domniei succesorului său, Andronic II, se înregistrează o expe­diţie a „sciţilor paristrieni" (t«v Ilapiaiptav Sxu&wv) — denumire sub care recunoaştem pe mongolii stabiliţi la sud de Dunăre, probabil în Dobrogea — asupra teritoriilor greceşti, zădărnicită în urma luptei de lîngă Mesembria115. Pericolul unei invazii mongole asupra Traciei şi Ma­cedoniei s-a menţinut şi în anii următori, astfel că prin 1285—1286 îm­păratul a dispus strămutarea românilor ce locuiau în preajma capitalei pe malul asiatic al Bosforului, pentru a preîntîmpina o eventuală alianţă a lor cu năvălitorii116.

In anul 1285 emirul Nogai şi prinţul Tolă Buga au întreprins o mare invazie spre Europa Centrală, cea mai amplă întreprindere războinică a mongolilor spre vest după aceea din 1241—1242. Prezenţa la conducerea ei a lui Tolă Buga — nepotul hanului Toda Mongkă — şi a lui Nogai, cel mai prestigios general al Hoardei, arată că însăşi conducerea supremă a statului manifestase interes pentru organizarea campaniei şi îi acorda sprijinul. Declanşarea expediţiei din regatul ungar s-ar fi datorat, po­trivit unor izvoare, instigaţiilor cumanilor refugiaţi din Pannonia la mongoli, în urma înăbuşirii răscoalei lor din 1282 de armatele regelui Ladislau IV117. Aprecierea nu pare să fie pe deplin conformă cu reali­tatea, căci atacul din Ungaria nu a fost singular, ci se încadrează într-un ciclu mai larg de acţiuni militare, îndreptate în aceeaşi perioadă împotriva Poloniei şi g popoarelor balcanice. Datele privind desfăşurarea campa­niei sînt în general confuze118. Trupele mongole se concentraseră încă de la sfîrşitul lui 1284 în Halici-Wolhynia, de unde au pornit în plină iarnă spre Ungaria, la începutul anului următor, fiind însoţite de detaşamente de ruşi şi cumani. După cum deducem dintr-o cronică rusă, un corp era comandat de Tolă Buga, iar celălalt de Nogai. Acesta din urmă a străbătut, desigur, longitudinal Moldova pînă în zona curburii Carpaţilor, avînd ca prim obiectiv atacarea Braşovului (HoraH \\w\t Ha KpauuK-K)119. Tolă Buga a încercat să traverseze munţii probabil prin pasul Verecke, dar a avut de înfruntat încă de la începutul campaniei mari dificultăţi nu nu­mai oatorită opoziţiei celor atacaţi, ci şi a vremii neprielnice, a terenu­lui muntos şi a lipsurilor din aprovizionare, ceea ce a provocat foamete m rîndurile armatei. între timp, atacul Poloniei asupra Rusiei haliciene _-a silit pe cneazul Lev Danilovici să-şi părăsească aliaţii şi să se re­întoarcă grabnic spre ţara sa120. Pierderi şi mai mari le-au fost provocate

mongolilor la retragerea din Transilvania, în zona trecătorilor carpatine, unde fuseseră întîmpinaţi de detaşamentele saşilor şi secuilor. Astfel, într-un document din 1289 se arată că secuii din Arieş ar fi nimicit un detaşament tătar care se întorcea spre casă încărcat de bunuri jefuite şi de prizonieri121. In general se poate aprecia că forţele implicate în ex­pediţia din 1285 au fost mult inferioare numeric celor din 1241—1242; durata şi spaţiul în care s-au manifestat au fost, de asemenea, mult mai limitate, ceea ce a avut ca efect diminuarea numărului victimelor şi a proporţiilor distrugerilor. Pe de altă parte, salba de fortificaţii din piatră, apărută în a doua jumătate a secolului al XlII-lea, atît în Ungaria şi Transilvania, cît şi în Polonia, s-a dovedit eficientă în ciocnirile cu invadatorii, a căror tactică de luptă nu mai reprezenta de data aceasta o surpriză. Toate acestea au determinat ca expediţia să se termine cu un semieşec pentru mongoli şi ei n-au mai îndrăznit să organizeze campanii de anvergură în Transilvania şi Ungaria, ci, cel mult, acţiuni prădalnice în regiunile de frontieră.

In a.H. 697 (= 19 10.1297 — 8 10. 1298), ca urmare a unor adînci di­sensiuni între ambiţiosul emir Nogai şi hanul Toqtai, s-au declanşat cioc­niri armate directe. Acestea nu au avut loc, aşa cum s-a considerat în unele lucrări, în regiunile nord-dunărene, ci mult mai spre răsărit. într-o pri­mă ciocnire, pe rîul las (sau Aksai), Toqtai a fost înfrînt şi s-a refugiat peste Don, fără ca să fie urmărit de adversarul său122. In a.H. 699 (= 28 9. 1299 —15 9. 1300), însă, după ample pregătiri în ambele tabere, la locul numit Kukanlîk, s-a dat lupta decisivă, unde Nogai şi-a găsit sfîrşitul123. In privinţa localizării acestei bătălii au fost emise ipoteze extrem de variate: s-a considerat că ea ar fi avut loc pe rîul Kagamlîk, un mic aflu-ent de pe stingă Niprului124, în apropierea limanului Kuialnik de lîngă Odessa125, lîngă lacul Cogîlnic din sudul Basarabiei126, ori la nordul Te-rekului127. Potrivit datelor furnizate de Răsid od-Din, rezultă că înfrun­tarea hotărîtoare a fost în dreapta Niprului, pe malul rîului Tarku (Ber-ku, Tarkar)12S. Aşadar, identificările Kukanlîkului cu puncte situate la răsărit de Nipru, în apropiere de Nistru şi Dunăre, sînt greu de admis. Deşi asemănarea de nume ar justifica localizarea luptei în vecinătatea Nistrului sau a Dunării, considerăm că aceasta nu s-ar fi putut desfăşura decît în apropiere de Nipru. Din relatările asupra evenimentelor ulte­rioare făcute de cronicarii arabi şi persani reiese că principalul teatru de operaţiuni al războaielor interne din cadrul Hoardei s-a mutat la nordul Dunării de Jos de-abia după moartea lui Nogai, cînd fiii săi şi-au găsit refugiul în regiunile vestice controlate de tatăl lor şi unde îşi păstrau încă autoritatea. Avînd probabil în vedere tocmai acest element, Toqtai nu s-a încumetat să continue imediat ostilităţile. Eveni­mentele consumate în lunile următoare i-au uşurat însă sarcina datorită fricţiunilor iscate între fiii lui Nogai şi susţinătorii lor. Luptele purtate între ei în „ţările ruşilor şi vlahilor'- şi în „ţara aşilor" — care se loca­lizează în Moldova şi în ţinuturile din imediata ei vecinătate — le-au măcinat forţele, aşa că la apariţia armatei conduse de fratele hanului

— Burliik — Jogă, fiul mai mare al lui Nogai, nu a îndrăznit să-1 în­frunte şi a trecut Dunărea în Bulgaria, unde a încercat să preia conduce­rea ţării129. Dîndu-şi seama că raportul de forţe nu îi este favorabil lui

V

Jogă şi că o alianţă cu acesta ar atrage represalii din partea hanului,



Theodor Svetoslav şi susţinătorii săi au reuşit să-1 aresteze pe emirul rebel şi, după ce au primit încuviinţarea lui Toqtai, l-au executat'30. Sem­nificativ pentru intenţiile ţarului bulgar este şi faptul că el a dispus li­chidarea patriarhului Ioachim, suspectat drept aliat al mongolilor151. Acest act reprezintă într-o anumită privinţă o încercare de e'iberare de sub împovărătoarea tutelă mongolă. Cu toate acestea, mongolii continuau să reprezinte o forţă de temut în Peninsula Balcanică. înMngerea lui

Nogai şi Jogă nu a însemnat — aşa cum s-a afirmat —- înlăturarea po­ziţiilor'Hoardei din Balcani, ci a dus numai la înlocuirea unei partide mongole autonome cu alta devotată hanului. î'n importantul punct stra­tegic de la Saqdja (= Isaccea), unde anterior îşi avusese reşedinţa Nogai, şi-a stabilit cartierul general un fiu al hanulai — TQV.il Buga — căruia Toqtai îi acordase dreptul de a dispune în locul lui Nogai de regiunile occidentale ale Hoardei. Puterea sa se întindea, după cum se precizează în izvoarele egiptene, pînă la Porţile de Fier132. Tukăl Buga şi succe­sorii săi nu au fost însă la fel de întreprinzători şi capabili ca şi Negai, aşa îneît mongolii nu s-au mai amestecat cu brutalitate în problemele interne ale statului bulgar.

Potrivit părerii lui Gheorghe I. Brătianu133, împărtăşită şi de alţi istorici134, după nimicirea lui Nogai şi a fiilor săi, în vremea domniei lui Theodor Svetoslav (1300—1322) Bulgaria şi-ar fi extins temporar domi­naţia în regiunea dintre gurile Dunării şi Nistru, cu încuviinţarea hanu­lui Toqtai, care răsplătea astfel sprijinul ţarului bulgar la înfrîngerea


Yüklə 2,76 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   12   13   14   15   16   17   18   19   ...   35




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin