Secolele XI-XIV

propriu-zis nu era întărit, dar în imediata sa vecinătate au fost reperate două cetăţui rectangulare de pămînt, dintre care una se consideră că a fost contemporană cu aşe­zarea, iar cealaltă că ar fi fost construită spre sfîrşitul secolului al XlV-lea, la puţină vreme după distrugerea oraşului. In partea centrală a ce­lor două oraşe erau grupate construcţii importante din piatră, reprezen-tînd locuinţele cu mai multe încăperi ale patriciatului orăşenesc şi di­ferite edificii publice. Dintre acestea din urmă menţionăm băile de fac­tură orientală descoperite la Orheiul Vechi, avînd încăperi pavate cu marmură şi un sistem de încălziră centrală de tipul hipocaustului antic, compus din tuburi, plasate sub podea, prin care trecea aer cald. Unele locuinţe din Costeşti erau alimentate cu apă prin conducte construite din tuburi de ceramică, întărite cu mortar de calcar. în zona periferică a celor două oraşe, locuinţele din piatră erau mai rare, în locul lor în-tîlnindu-se case din cărămidă sau lemn, precum şi bordeie. Tot în aceas­tă zonă erau masate atelierele de olărie, fierărie, cărămidărie, orfevrărie etc. Numeroasele descoperiri monetare vorbesc despre locul important al monedei divizionare în cadrul relaţiilor de schimb. Aşa cum am ară­tat, o parte a emisiunilor aflate în circulaţie în sud-estul Moldovei este posibil să fi fost bătute chiar în centrele locale. Conducătorii mongoli au sprijinit în mod consistent dezvoltarea localităţilor urbane situate între Prut şi Nistru, îndeosebi prin atragerea sau prin aducerea cu aju­torul mijloacelor coercitive din regiunile răsăritene ale Hoardei a nu­meroşi meseriaşi, care au pus amprenta locului lor de origine asupra obiectelor produse. Aportul direct al mongolilor la crearea acestor bu­nuri este apreciat ca fiind fără importanţă, ei folosindu-se din plin de munca populaţiilor supuse²⁹⁰.

După cum am avut prilejul să relevăm, un rol însemnat în ceea ce priveşte iniţiativa creării unor noi centre comerciale în bazinul pontic a revenit negustorilor italieni — îndeosebi a celor genovezi ■— din aria levantină, care, beneficiind de consimţămîntul Hoardei, şi-au fixat un mare număr de emporii de-a lungul coastelor septentrionale ale Mării Negre în cursul secolelor XIII—XIV. Dintre aceste emporii o poziţie aparte a deţinut cea întemeiată pe ruinele anticului Tyras, la Cetatea Albă, cunoscută în evul mediu sub mai multe denumiri: Akkerman, Asprocastron, Belgorod, Weissenburg etc, avînd tot sensul de „cetatea ^alDa', şi Maurocastron, cu sensul de „cetatea neagră". Numele grecesc Pun care genovezii desemnau această localitate şi numeroasele desco­periri de origine bizantină recuperate în incinta sa arată că la înteme­ierea oraşului contribuţia coloniştilor proveniţi din Imperiul bizantin ⁿu poate fi ignorată. Opoziţia dintre cele două apelative (alb şi negru).

acordate de izvoarele medievale cetăţii de la gurile Nistrului, a fost con­siderată de unii istorici ca probă hotărîtoare în favoarea ipotezei exis­tenţei a două localităţi deosebite, situate una în vecinătatea celeilalte²⁹¹. Acest argument nu rezistă însă în faţa dovezilor precise asupra identi­tăţii între Cetatea Albă şi Maurocastron²⁹².

Concluziile privind nomenclatura, geneza şi situaţia politică şi con­fesională de la Cetatea Albă au fost influenţate negativ de confuziile produse între acest oraş şi localităţi cu nume asemănătoare din alte re­giuni. Astfel, oraşul în discuţie a fost identificat cu cetatea „părăsită" "Acrrcpov, — localizată de Constantin Porphyrogenetul pe malul drept al Niprului²⁹³ — a cărui nume s-a pus în legătură cu acela al rîului A"(7T:poţ menţionat de împăratul-cronicar între Nistru şi gurile Dunării într-un alt capitol al lucrării sale²⁹⁴. Caracterul puţin precis al infor­maţiilor autorului bizantin privind cetatea "AaTcpov face însă incertă presupunerea localizării sale la vărsarea Nistrului. S-a admis, de asemenea, că la acelaşi oraş se referea notiţa aşa-numitului Toparh grec (sau gotic) din secolul al X-lea, atunci cînd aminteşte de toponimul MaopoxocoTpov²⁹³. In ceea ce priveşte acest izvor, recent i s-a negat autenticitatea, fiind considerat un fals de la începutul secolului al XIX-lea²⁹⁶, fapt ce im­pune circumspecţie în folosirea sa pînă cînd se va elucida această pro­blemă. Dealtfel notiţa demnitarului grec oferă extrem de puţine ele­mente care să servească la localizarea exactă a evenimentelor. O „ce­tate neagră" se menţionează şi în Notitia episcopatuum, inserată în Codex Coislinianus 211, datînd din secolul al XH-lea, care reproduce cu mici deosebiri o notiţă mai veche din timpul domniei lui Alexe I Comnenul. Intre mitropoliile dependente de patriarhia din Constantinopol este enu­merată, imediat după cea de la Dristra (Tpicrcpaţ), şi mitropolia de la Maurocastron sau Rusia Nouă (MaupoxdcapToo yj-roi, N£aţ 'Pcooîac), oraş care a fost localizat la gurile Nistrului²⁹⁷. Trebuie precizat însă că adăugirea de Nea? 'Ptoaiaţ ar fi cu totul neadecvată pentru un centru aflat la dis­tanţă mare de graniţele cnezatelor ruseşti şi lipsit de legături directe cu aceste state, fiind deci mult mai probabil ca Maurocastron-ul din Codex Coislinianus 211 să reprezinte traducerea grecească a numelui oraşului rusesc Cernigov (HepHbift ropofl = Oraşul Negru), despre care se ştie că devenise temporar sediu mitropolitan în a doua jumătate a secolului al XI-lea²⁹⁸. Mărturiile izvoarelor scrise citate mai sus nu pot fi utilizate prin urmare drept dovezi în favoarea existenţei unei cetăţi bizantine la vărsarea Nistrului în cursul secolelor X—XII. Dealtfel, cercetările arheo­logice întreprinse la Cetatea Albă nu au scos la iveală resturi de cultură urbană bizantină corespunzătoare secolelor X—XII. Din această perioadă au fost recuperate numai cîteva fragmente ceramice izolate de tip Dri-du²⁹⁹ şi o monedă emisă în vremea lui Constantin IX Monomachos³⁰⁰.

Informaţiile izvoarelor scrise şi arheologice converg în a fixa înce­puturile Cetăţii Albe ca oraş medieval în a doua jumătate a secolului al XlII-lea. Cea mai veche menţiune sigură a Cetăţii Aibe ■— sub nu­mele de Malvocastro — se află într-un act al unui notar genovez cîe la Caffa, din anul 1290, referitor la drumul parcurs de un comerciant ita­lian în Marea Neagră³⁰¹, urmată, la cîţiva ani, de o alta — sub numele de Maurocastro — inserată într-o listă de despăgubiri remisă în 1294 de Genova guvernului bizantin³⁰². Faptul că Cetatea Albă nu devenise

încă o aşezare portuară importantă la mijlocul secolului al XlII-lea îşi găseşte o indirectă confirmare în nemenţionarea sa într-un amănunţit portulan italian redactat între anii 1250 şi 1265, de unde nu lipsesc Ca-liacra, Pangalia, Costanza, Grosseto, San Georgi, Vecina, Aspera, Saline, Licostoma, Elexe etc.³⁰³. Numărul atestărilor documentare ale oraşului creşte substanţial în cursul secolului al XlV-lea. Din primele decenii ale acestui secol datează referirile franciscane privind un martiriu din 1314 de la Mauro Castro^Mi şi despre aşezămintele călugărilor minoriţi din aceeaşi localitate³⁰⁵. In anul 1316, un act emis în cancelaria metro­polei genoveze amintea de prejudiciile provocate supuşilor ei de bulgari la Mauocastro³⁰⁶. Şirul menţiunilor cartografice privind aşezarea por­tuară de la gurile Nistrului este deschis de o hartă nautică pisană din secolul al XTII-lea, unde ea apare sub forma M. Castro³⁰¹. Importanţa oraşului rezidă şi în faptul că nici un portulan, atlas sau hartă nautică italiană din secolele XIV—XV reprezentînd ţărmurile pontice nu omite să-i consemneze prezenţa, numele ei — redat îndeosebi sub grafia Mauro Castro ■— fiind de multe ori scris cu roşu, culoare rezervată numai cen­trelor de vază³⁰⁸. Din prima parte a secolului al XlV-lea datează si cele dintîi atestări ale Cetăţii Albe sub numele ei de origine turcească, Ak-kerman: în 1321 la geograful sirian Abu'1-Fida³⁰⁹ şi cîţiva ani mai tîr-ziu la un alt învăţat arab, al-Umari, acesta din urmă inserînd-o printre cele mai importante oraşe din Imperiul Hoardei³¹⁰. Descoperirile arheo­logice corespunzătoare secolelor XIII—XIV, foarte bogate şi variate, fac dovada unei vieţi urbane prospere³¹¹. Materialele de factură bizantină se îmbină cu cele orientale sau de altă origine, reflectînd diversitatea re­laţiilor de schimb şi eterogenitatea elementelor etnico-culturale concen­trate în oraş. Dezvoltarea portului s-a datorat în mare parte comerţului cu grîne practicat de negustorii genovezi cu populaţia din vecinătatea sa, constituită desigur în cea mai mare parte din români.

Asupra formelor de organizare administrativă şi politică a Cetăţii Albe rămîn în continuare mari semne de întrebare. Nu ştim dacă con­ducerea nemijlocită a oraşului a fost acaparată de patriciatul genovez şi nici dacă acesta a reuşit s-o menţină şi după litigiile concetăţenilor lor de la Caffa cu Nogai, Toqtai şi Jani-Băg. în orice caz, dacă se va con­firma supoziţia că la Maurocastron s-au emis monede imitate după ace­lea mongole în vremea lui Nogai³¹², am dispune de dovada că la sfîrşitul secolului al XlII-lea genovezii dobîndiseră autonomia în conducerea ora­şului. In unele hărţi nautice, ca acelea publicate de Marino Sanudo cel Bătrîn, Perrinus Vesconte şi Angelino Dulcert, deasupra oraşului Mauro Castro este figurat steagul cu tamgaua³¹³, ceea ce la prima vedere ar putea justifica presupunerea că acolo se impusese dominaţia mongolă. Nu întotdeauna, însă, prezenţa steagului cu însemnele mongole indică stăpî-nirea efectivă a Hoardei de Aur asupra respectivelor centre, ci doar fap­tul că ele recunoşteau suzeranitatea Hoardei şi că se găseau într-o re­giune aflată sub dominaţia hanilor.

Revelatoare pentru situaţia de la Cetatea Albă este observaţia că în cursul secolelor XIII—XIV în această localitate nu este niciodată atestat un consul genovez, ceea ce ar reprezenta un indiciu că nu fusese instituită o administraţie genoveză proprie^313a. Dimpotrivă, din lucrarea hagiografică dedicată Sf. Ioan cel Nou, amintită în paginile precedente, rezultă că la conducerea oraşului se afla o căpetenie mongolă. Aceasta

nu exclude însă preluarea în anumite momente de către patriciatul ge-novez a unor atribuţii administrative. In orice caz, înainte de integrarea Cetăţii Albe în statul feudal moldovenesc, genovezii reuşiseră să-şi asu­me un rol însemnat în conducerea oraşului, căci altfel nu ne-am explica menţinerea în secolul al XV-lea a unor privilegii în sfera organizării municipale³¹⁴, domnii Moldovei consimţind să accepte parţial o situaţie ce se perpetua desigur din perioada anterioară extinderii stăpînirii lor spre litoralul pontic.

In legătură cu determinarea principalilor factori politici care acţio­nau la Cetatea Albă, foarte important ar fi să se precizeze dacă înălţarea cetăţii voievozilor Moldovei la sfîrşitul secolului al XlV-lea a fost pre­cedată de ridicarea unor fortificaţii de către coloniştii italieni şi, în această eventualitate, de a se stabili etapele lor de construcţie. Ar rămîne de neînţeles atribuirea unui rol atît de mare genovezilor de către tradi­ţia istorică românească, înregistrată de cronicari atunci cînd fac referiri asupra întemeierii oraşelor-cetăţi din Moldova, între care şi a Cetăţii Albe³¹⁵, dacă negustorii genovezi nu ar fi lăsat nici o construcţie mili­tară din piatră la est de Carpaţi. însăşi numele aşezării — Maurocas-tron — pare a indica existenţa unor fortificaţii. Trebuie admisă însă şi posibilitatea ca denumirea locului de la limanul Nistrului pe care s-a ridicat portul şi aşezarea medievală să fi fost inspirată de ruinele încă vizibile ale Tyrasului greco-roman.

După cum susţine Grigore Avakian, care a condus o vreme cercetă­rile arheologice întreprinse în oraş, la Cetatea Albă nu ar fi existat o întăritură genoveză³¹⁶. Concluziile sale — susceptibile de a determi­na rezerve, datorită neaplicării unei metodologii moderne în efectuarea săpăturilor şi a caracterului lor restrîns — nu au fost infirmate, din cîte cunoaştem, de cercetările întreprinse în ultimele trei decenii. Rămîne în sarcina săpăturilor viitoare validarea veridicităţii datelor transmise de tradiţie, ca şi elucidarea celorlalte probleme controversate expuse mai sus.

Calitatea de centru urban incipient pentru regiunile est-carpatice nu era dată în principal de aspectul planimetric şi arhitectural al aşe­zării, ci de faptul că aceasta însuma o aglomerare de meşteşugari şi co­mercianţi care se manifestau activ pe planul producţiei şi al schimbului. Acesta este unul din aspectele care conferă o fizionomie specifică loca­lităţilor citadine româneşti din evul mediu.

C. ORGANIZAREA SOCIAL-POLITICÂ

Zguduită de ravagiile marii invazii mongole, societăţii locale i-a fost necesară o anumită perioadă pentru a se reface şi a intra pe făgaşul evo­luţiei normale. Evident, în acest interval de timp nu s-au putut înregis­tra schimbări marcante în cadrul structurilor sociale autohtone, care au rămas desigur la un nivel asemănător acelora din perioada premongolă. De-abia în ultima parte a secolului al XlII-lea şi în prima jumătate a secolului al XlV-lea evoluţia societăţii româneşti s-a înscris în alte coor­donate.

15 — Moldova In secolele XI—XIV

Realităţile sociale din ţinuturile est-carpatice au fost într-o oarecare măsură influenţate de constituirea centrelor urbane, fenomen care a dus la creşterea numerică şi întărirea păturii meseriaşilor şi negustori­lor. Deosebirile dintre locuinţele modeste de tip bordei şi cele ridicate din lespezi de piatră de la Orheiul Vechi şi Costeşti sînt elocvente pen­tru diferenţierea de avere a proprietarilor acestora. Aceleaşi concluzii se degajă în urma comparaţiei dintre înmormîntările simple şi cele în cavouri sau cu inventar bogat. Membrilor avuţi ai comunităţilor orăşe­neşti le-au aparţinut desigur tezaurele monetare de la Cetatea Albă, de­pozitul de unelte agricole de la Orheiul Vechi şi obiectele de podoabă mai preţioase descoperite pe teritoriul acestor oraşe. Patriciatul orăşe­nesc din zonele aflate sub controlul nemijlocit al Hoardei beneficia de sprijinul — evident nu dezinteresat — al căpeteniilor mongole, dispuse să susţină dezvoltarea meşteşugurilor şi comerţului. Nu este de aceea întîmpiător că, imediat după înlăturarea stăpînirii mongole, centrele menţionate au decăzut, fiind lipsite de ocrotirea ei.

Obştea teritorială a continuat să rămînă şi după invazia mongolă forma organizatorică principală a societăţii româneşti. Ea şi-a păstrat atributele şi în condiţiile constituirii celor dintîi formaţiuni politice pre­cum şi a primelor nuclee preurbane la răsărit de lanţul carpatic şi nu a fost afectată prea mult din punct de vedere al orînduielilor interne de pătrunderea ultimelor neamuri migratoare. în preajma întemeierii sta­tului de-sine-stătător loturile individuale ale membrilor obştei nu con­stituiau desigur încă proprietăţi private ereditare. Mai întîi proprietatea privată s-a extins asupra lotului cultivat din jurul caselor, adică din perimetrul vetrei satului, iar ulterior a cuprins şi cîmpul de cultură de­limitat de hotarul satului³¹⁷. înstrăinarea loturilor individuale nu se pu­tea face fără consimţămîntul celorlalţi membri ai obştei. Dispăruse sau era pe cale de lichidare probabil şi porţiunea de lot arabil aflat în pro­prietatea colectivă. In schimb, în cadrul stăpînirii în devălmăşie se men­ţineau cu stricteţe celelalte bunuri din hotarul obştei: păşunile, pădurile şi apele.

Proprietatea colectivă asupra unor fîşii întinse din hotarul obştei, reglementările stricte privind înstrăinarea terenurilor arabile şi, prin aceasta, îngrădirea de a pătrunde în comunitatea sătească a elementelor străine au reprezentat un factor de unitate a membrilor obştei terito­riale şi totodată de rezistenţă împotriva tendinţelor acaparatoare ale stă-pînitorilor de pămînt. La realizarea coeziunii comunităţilor din obşti a contribuit şi existenţa responsabilităţilor colective juridice şi adminis­trative, dintre care de mare însemnătate era îndeplinirea obligaţiilor (prestaţii militare şi în muncă, tribut etc.) faţă de conducătorii uniuni­lor de obşti, cnejii locali sau reprezentanţii autorităţilor mongole.

Ca urmare a sporului de produse agrare, animaliere şi meşteşugă­reşti, a intensificării schimbului de produse şi a apariţiei germenilor vieţii urbane, au fost create anumite disponibilităţi de bunuri materiale. însuşirea lor de o parte a membrilor obştiilor a dus la adîncirea dife­renţierii sociale, la reliefarea mai accentuată a relaţiilor de aservire şi de subordonare. Această diferenţiere este evidentă dacă se compară in­ventarul funerar al unor morminte din necropolele rurale din secolele *^~XIV (Hudum, Mateuţi etc). In vreme ce majoritatea mormintelor erau în general sărace în privinţa inventarului — situaţie care decurge

în parte şi din convenienţele ritualului funerar creştin — existau şi anumite morminte conţinînd obiecte de podoabă de valoare din argint sau aur, ornamentate în tehnici meşteşugăreşti pretenţioase. în afară de aceasta, existenţa unei pături avute este pusă în evidenţă de descope­ririle — deja amintite — constînd din tezaure de monede şi obiecte de podoabă, precum şi din depozite de arme, unelte şi piese de harnaşa-ment. Tezaurele compuse din piese eterogene (Oţeleni, Prăjeşti etc), din zonele controlate direct de mongoli din sud-estul Moldovei, puteau apar­ţine şi unor căpetenii ale triburilor nomade sau unor negustori străini.

Desigur că inegalitatea de avere se datora într-o mare măsură capa­cităţii diferite a membrilor colectivităţii de a munci şi de a-şi valorifica roadele muncii sau rodniciei şi bogăţiei solului. Pe lîngă aceasta, însă, disproporţiile de venituri se realizau prin numeroase alte modalităţi. Persoanele învestite cu anumite atribuţii în cadrul sistemului de auto-administrare al obştii au putut deveni beneficiarele unor prestaţii ale celorlalţi indivizi din comunitatea rurală, efectuate într-o etapă primară numai în folosul colectivităţii. Reprezentanţii obştiilor, desemnaţi să re­glementeze raporturile cu administraţia Hoardei sau cu cetele mongole aflate în trecere prin ţinuturile româneşti, aveau, de asemenea, posibili­tatea de a profita de pe urma acestei situaţii privilegiate, dispunînd de mijloace spre a-şi însuşi o parte din dările pretinse de dominatori. Mem­brii acestor pături privilegiate sînt desigur cei desemnaţi prin formula „puternicii acelor locuri" (potentes illarum partium), aplicată însă şi unor exponenţi ai clerului şi nobilimii transilvănene. In actele emise de curia papală în anii 1332 şi 1347 acestor potentes li se atribuia însuşirea abu­zivă a moşiilor episcopiei Milcoviei după invazia mongolă³¹⁸.

Un prestigiu social considerabil au dobîndit căpeteniile cetelor mili­tare ridicate din rîndurile obştiilor. In perioada continuu tulburată de năvălirile turanicilor şi mongolilor, corespunzătoare primelor secole ale mileniului al II-lea, rostul acestor cete înarmate pentru asigurarea secu­rităţii comunităţilor băştinaşe a fost foarte mare, în condiţiile lipsei unui stat feudal românesc puternic. Existenţa cetelor militare este confirmată de depozitele de arme de felul celor descoperite la Vatra Moldoviţei-„Hurghişca", Coşna şi Cozăreşti, ca şi de numeroase arme izolate găsite îndeosebi în ţinuturile din nord-vestul Moldovei. Trebuie remarcată ac­centuata creştere numerică a acestor piese comparativ cu perioada pre­cedentă, ca şi diversificarea tipologică sesizată în cazul capetelor de buz­dugan, a topoarelor şi săbiilor. Faptul că anumite depozite de arme conţineau şi unelte destinate muncii cîmpului este de natură să indice dubla calitate a celor cărora le erau menite aceste piese: de luptători şi de agricultori. Dispunînd de mijloace de constrîngere, conducătorii mili­tari şi familiile lor şi-au putut asigura venituri suplimentare, suficiente pentru a se detaşa de reprezentanţii de rînd ai obştiilor.

Inegalitatea de avere a dus implicit la apariţia relaţiilor de aser­vire, care constau din constrîngerea unui grup de producători direcţi să presteze anumite munci şi să remită bunuri în folosul reprezentanţilor păturii privilegiate. Numai cînd procesul de aservire se generalizează şi capătă un caracter dominant, concomitent cu structurarea societăţii în două clase principale — stăpînii feudali şi ţăranii dependenţi — şi în condiţiile unui anumit nivel economic, se consideră că s-a făcut trecerea spre orînduirea feudală³¹⁹.

Procesul apariţiei relaţiilor feudale la sud şi la răsărit de Carpaţi nu a avut loc — aşa cum au apreciat unii istorici — ca în alte regiuni cucerite temporar de Imperiul roman, printr-un fenomen de sinteză a elementelor moştenite din societatea sclavagistă cu structurile preluate din orînduirea comunei primitive în descompunere, ci numai printr-o evo­luţie îndelungată, progresivă, a acestora din urmă³²⁰. După retragerea ad­ministraţiei romane din Dacia şi din fîşia nord-dunăreană a Moesiei Infe­rior, instituţiile sistemului sclavagist nu au fost menţinute datorită opozi­ţiei populaţiei locale şi a triburilor migratoare. Desigur că dacă comunită­ţile daco-romane nu ar fi fost stînjenite în evoluţia lor de şirul îndelungat al migraţiilor străine, nivelul de dezvoltare economico-socială al societăţii locale ar fi permis trecerea mai grabnică spre orînduirea feudală şi în această eventualitate reminiscenţele structurilor sclavagiste ar mai fi putut influenţa geneza relaţiilor feudale din spaţiul carpato-dunărean, ceea ce însă nu s-a întîmplat. Condiţiile istorice nefavorabile au tempo­rizat însă mai multe secole realizarea premiselor pentru trecerea la mo­dul de producţie feudal, timp în care tradiţia realităţilor economico-sociale ale sistemului sclavagist a dispărut cu totul în ţinuturile nord-dunărene.

De asemenea, aportul popoarelor în migraţie, stabilite vremelnic în spaţiul extracarpatic, la geneza feudalismului românesc este departe de a fi fost hotărîtor³²¹. Ipoteza rolului esenţial al turanicilor³²² sau al slavilor³-'³ la crearea clasei boiereşti din societatea românească nu se bazează decît pe mărturii istorice mai puţin semnificative, care nu asi­gură temeiuri ştiinţifice concludente pentru formularea în acest sens a unor concluzii cu valoare generalizantă privind întregul spaţiu românesc. Prin îmbrăţişarea acestor teorii s-a încercat să se găsească similitudini în teritoriile româneşti pentru unele situaţii istorice de felul celor create prin stabilirea francilor în Gallia, a bulgarilor în Balcani, a varegilor în Rusia sau a normanzilor în Anglia. Pătrunderea grupurilor cumane şi, eventual, slave în rîndurile clasei dominante locale nu a fost decît un fenomen limitat spaţial şi ca proporţii, fără urmări majore pentru con­figuraţia structurii societăţii locale. Aşa cum am mai arătat, în procesul asimilării migratorilor în rîndul comunităţilor româneşti, elemente cu­mane au fost antrenate nu numai în sînul clasei avute, ci şi în masa aservită, uneori chiar la polul ei cel mai de jos.

Datele furnizate de cercetările istorice şi arheologice permit con­cluzia — împărtăşită de un număr din ce în ce mai mare de specialişti — că geneza relaţiilor feudale în spaţiul românesc are la bază un înde­lungat proces intern petrecut în cadrul obştiilor săteşti. Chiar dacă fac­torii externi nu au fost determinanţi în procesul apariţiei germenilor structurilor feudale, similitudinile în desfăşurarea transformărilor de ordin social-politic din regiunile româneşti şi acelea din ţările înveci­nate indică o dezvoltare în mare parte paralelă, ceea ce circumscrie fe­nomenele istorice româneşti contextului mai larg al feudalismului est-eu-ropean. Dealtfel, nici o societate europeană nu a avut o dezvoltare abso­lut detaşată de realităţile din jur şi cu atît mai mult acest lucru nu s-a putut întîmpla în spaţiul carpato-dunărean, loc de contact între mai multe arii de civilizaţie, confruntat deseori cu penetraţii ale populaţiilor alogene. Fenomene identice de ordin social s-au manifestat aproximativ

229

concomitent în toate regiunile locuite de români, evidenţiind şi din acest punct de vedere modul unitar al evoluţiei comunităţilor locale din teri­toriile nord-dunărene. Experienţa social-politică ceva mai bogată a ren manilor din Ţara Românească, Transilvania şi din Peninsula Balcanică! este foarte posibil să fi fost împărtăşită în anumite privinţe şi de ro-j mânii din Moldova. In pofida tangenţelor cu civilizaţii diverse, influenţa factorilor externi la edificarea relaţiilor feudale din spaţiul car-pato-dunărean a fost incomparabil mai redusă ca efect în comparaţie cu situaţia constatată, de exemplu, la societatea slavo-bulgară din Bal­cani, la cea maghiară din Pannonia sau din alte părţi ale Europei.

In ceea ce priveşte organizarea politică a comunităţilor româneşti de pe versanţii răsăriteni ai Carpaţilor Orientali dispunem de cîteva in­formaţii extrem de preţioase înregistrate de izvoarele scrise. Aceste in­formaţii — evocate detaliat în rîndurile anterioare — fie că atestă pre­zenţa unor formaţiuni statale („ţări") pe teritoriul viitorului stat feudal moldovenesc, fie că se referă la căpetenii ale localnicilor sau la eveni­mente în care au fost implicate detaşamente româneşti. Menţionarea detaşamentelor militare şi a conducătorilor români presupune existenţa unor organisme statale sau cel puţin a unor uniuni de obşti consolidate, întrucît ar fi de neconceput ca grupurile înarmate să se fi constituit fără a avea vreun suport în realităţile social-politice locale. Relatările lui Pian del Carpine privind „ducele" Olaha, cele din Ipatievskaia letopis' despre bolohoveni, cele ale lui Thomas Tuscus şi Jan Diugosz despre confruntă­rile detaşamentelor româneşti cu adversari din alte regiuni, sau cele ale lui Baibars şi an-Nuwairi despre „ţara românilor" reprezintă tot atîtea indicaţii directe sau indirecte că în secolele XIII—XIV, la răsărit de Carpaţi, se aflau anumite formaţiuni româneşti cu caracter statal. Aceste formaţiuni au constituit nucleele din care la mijlocul secolului al XlV-lea s-a închegat statul moldovenesc de-sine-stătător. Organismele politice ro­mâneşti nu s-au putut constitui decît în zonele unde existau condiţii favorabile de apărare naturală, zone care au rămas în afara hotarelor sta­tului Hoardei de Aur.

După cum am mai avut prilejul să relevăm, datele istorice şi arheo­logice de care dispunem în prezent oferă posibilitatea de a delimita cu anumită aproximaţie teritoriile în care aşezarea triburilor mongole a fost efectivă de acelea în care ele deţineau numai controlul politic şi perce­peau tributul, precum şi de a defini cîteva din formele relaţiilor stabilite de ele cu populaţia românească din Moldova şi de a preciza anumite di­ferenţieri în privinţa intensităţii cu care dominaţia noilor pătrunşi s-a exercitat temporar şi spaţial.

Ca toate celelalte populaţii de păstori nomazi, mongolii preferau pentru trai şesurile întinse, cu păşuni pentru hrana turmelor lor nume­roase, în general evitînd zonele împădurite din ţinuturile deluroase şi muntoase³²⁴. Aceasta i-a determinat să ocupe şi cîmpiile de la Dunărea inferioară, anterior controlate de cumani. Credem că în Bugeac ei s-au aşezat la scurt timp după retragerea din campania din Europa Centrală pentru a putea supraveghea în mod eficient popoarele din nordul Pe­ninsulei Balcanice, care le deveniseră tributare. Prin faptul că în diploms din anul 1247, prin care Bela IV acorda cavalerilor ioaniţi anumite pri­vilegii în Cumania de la răsărit de Olt³²⁵, mongolii nu sînt menţionaţi

230

în vecinătatea acestor regiuni, este de presupus că la acea dată ei nu se extinseseră în Bărăgan.

în afara unei zone, reduse ca suprafaţă, din sud-estul Moldovei, ocu­pată nemijlocit de triburile mongole, cealaltă parte a regiunii şi-a păstrat în mare aspectul etnico-politic din perioada anterioară invaziei. Izvoarele pe care le posedăm arată că aceste ţinuturi nu au fost înglobate Hoardei, ci au devenit numai tributare acesteia. Bolohovenilor, aşa cum am arătat deja, li se impusese în 1241 să cultive grîu şi mei pentru mongoli, care cruţaseră ţara lor de jaf. Apropierea bolohovenilor de mongoli se ex­plică şi prin faptul că primii căutau un protector împotriva cneazului halician Daniil, cu care se aflau într-un vechi şi înverşunat conflict. Intr-o scrisoare din 1250 Bela IV îl informa pe papă că regiunile vecine regatului său — Ruscia, Cumania, Brodnic, Bulgaria — supuse anterior autorităţii sale, trecuseră acum sub dominaţia mongolilor³²⁶. In accep­ţiunea sa, Cumania şi Brodnic corespundeau cu teritoriile româneşti ex-tracarpatice. Referitor la realităţile politice din spaţiul nord-pontic şi bal­canic din anul 1253, cînd îşi începea călătoria spre curtea marelui han franciscanul Wilhelm de Rubruck, dispunem de o apreciere extrem de semnificativă: „De la gurile Tanaisului (=Donului — n.n.) spre apus, pînă la Dunăre, totul este al lor (al mongolilor — n.n.) şi chiar peste Dunăre, spre Constantinopol, Vlahia, care este ţara lui Assan, şi Bulgaria mică, pînă în Sclavonia, toţi le plătesc tribut"³²⁷.

Răsfrîngerea dominaţiei politice a Hoardei asupra Moldovei este do­vedită şi de alte izvoare. Misionarul Pian del Carpine întîlnise în drum spre curtea hanului pe „ducele" Olaha, care după nume — un eponim — pare să fi fost o căpetenie a românilor. Călătoria sa spre curtea lui Bătu îi era desigur necesară pentru a obţine confirmarea sau învestitura su­zeranului mongol. Recunoaşterea stăpînirii mongole de către români se poate deduce şi din însemnările de călătorie ale lui Wilhelm de Rubruck\ unde se relatează că vlahii (Blaci), la fel ca şi rutenii, bulgarii, locuitorii din Soldaia, kirkizii şi alanii, se prezentau la han spre a-i oferi da­ruri³²⁸.

In mai multe izvoare arabe, românii au fost menţionaţi între popoa­rele învinse şi supuse de mongoli. Astfel, enciclopedistul an-Nuwairi atri­buia aceste succese hanului Joci — pe care îl confunda cu fiul şi urmaşul său, Batu-han —, enumerînd alături de valahi pe kîpciaci (=cumani), alani, assi, cerkezi şi ruşi. Despre toate aceste popoare se apreciază că locuiau în „ţările nordice"³²⁹. Date în mare parte asemănătoare sînt înre­gistrate la inceputul secolului al XV-lea şi în cronica lui al-'Ainî, unde subjugarea popoarelor turce, a triburilor kîpciace, a Alaniei, Asskiei, Va-lahiei, Cerkesiei şi Rusiei era pusă pe bună dreptate pe seama lui Bătu³³⁰. Al-Qalqasandi, un contemporan a lui al-'Ainî, care şi-a petrecut, ca şi acesta, ultimii ani la Cairo, arăta, referindu-se evident la o situaţie mult anterioară, că în componenţa Hoardei intrau Horezmul, Deşt-i Kîpcia-kul, ţările chazarilor, ale locuitorilor Crimeii şi Azovului, ale cerkesilor, bulgarilor, valahilor, assilor şi ruşilor³³¹. Informaţiile arabe referitoare la P°^ziţia românilor în raport cu mongolii sînt confirmate de o ştire in­clusă într-un manuscris al cronicii persanului Răsid od-Din, în care — mtre teritoriile „cucerite" de Nogai, unde acesta îşi stabilise „iurta¹- — se enumera „ţările ruşilor, Valah, Tamah şi Uznak", toate situate în dreapta fluviului Uzi (=Nipru)³³². Acest pasaj reprezintă o atestare di-

rectă a stăpînirii nemijlocite a emirului mongol asupra ţinuturilor locuite ele români.

Ca şi informaţiile lui Wilhelm de Rubruck, nici referirile cronica­rilor arabi şi persani privitoare la valahi nu sînt explicite în ceea ce priveşte regiunea lor de provenienţă. Izvoarele islamice puteau avea în vedere atît populaţia din fostul stat al Asăneştilor — denumit în mod curent Vlahia, nu numai în literatura geografică şi istorică orientală, ci şi în cea occidentală — cît şi pe cea din ţinuturile est-carpatice. In schimb, tradiţia otomană, consemnată la începutul secolului al XV-lea de Ya-zicioglu Aii, a păstrat informaţia că Moldova (Kara Bogdan) ar fi fost supusă mongolilor³³³. Aşa cum arătam, există numeroase alte dovezi pe­remptorii că stăpînirea Hoardei de Aur a fost implantată pentru mai mult de un secol atît în Dobrogea cît şi în Moldova, dovezi ce contravin afirmaţiilor că graniţele apusene ale Imperiului mongol ar fi fost deli­mitate de Dunăre³³⁴.

Extinderea dominaţiei mongole asupra sudului Moldovei este reflec­tată în prima jumătate a secolului al XlV-lea şi de hărţile nautice italiene, în care steagul cu tamgaua este reprezentat deasupra Mauro Castro-ului. In aceeaşi perioadă, în opera lui al-Umari importanta aşezare portuară de la gurile Nistrului este amintită printre oraşele aflate în posesiunea Hoar­dei; totodată, printre fluviile mai mari din Imperiul mongol sînt enume­rate Turlu (=Nistru) şi Dunărea³³⁵.

Recensămîntul populaţiei, realizat pentru a se dispune de o evidenţă mai clară a sumelor ce urmau a fi percepute periodic, este posibil să se fi iniţiat şi în Moldova, odată cu cel din cnezatele ruseşti. In Moldova au fost stabilite, de asemenea, detaşamente ale baskacilor, pentru a su­praveghea acţiunile conducătorilor locali şi a asigura perceperea tribu­tului şi îndeplinirea celorlalte obligaţii faţă de han. Despre prezenţa lor în spaţiul est-carpatic posedăm unele indicaţii toponimice. Dintr-un sat cu numele de Bascacouţi a fost emis la 30 aprilie 1431 unul din ultimele acte interne ale lui Alexandru cel Bun³³⁶. Localizarea sa este posibil să fie identică cu aceea a fîntînii Băscaciani, menţionată într-un document din. 1599 în vecinătatea satului Ostăpceni şi a siliştii Rănghileşti³³⁷, deci în apropiere de vărsarea Başeului în Prut. Despre Băscaciani aminteşte şi un document din 1667, precizîndu-se că este un „sat întreg pe Jijia în ţinutul Dorohoiului"³³⁸. în eventualitatea că în cancelarie nu se indicase din greşeală Jijia în loc de Başeu, în ţinutul Dorohoiului ar fi existat două toponime cu aceeaşi denumire, ceea ce este mai puţin probabil. în orice caz, în 1772 şi 1774, la recensămintele făcute în vremea ocupa­ţiei temporare ruseşti, în ţinutul Dorohoi a fost înregistrat un sin­gur sat cu numele Băscăceni™. Un alt Băscăceni se afla în fostul ţinut al Hotinului, în apropiere de Prut, fiind atestat documentar în 1636³⁴⁰ şi 1645³⁴¹. Prin urmare, toponimia medievală a Moldovei păstrează cel puţin două denumiri amintind prezenţa baskacilor mongoli.

O dovadă că mongolii au impus sistemul lor fiscal în teritoriile ex~ tracarpatice constituie, după părerea unor istorici, prezenţa cîtorva ter­meni de origine tătărască în limba română: tamga, tarcan™² etc. Despre perceperea unei taxe numite tamga la trecerea Nistrului în anul 1420, taxă împărţită între Moldova şi Lituania, aflăm din relatarea de călăto­rie a călugărului rus Zosima³⁴³. Impunerea ei în Moldova datează cu

siguranţă dintr-o epocă mult anterioară³⁴⁴. Despre tarcan, care era o scutire de vamă, există menţiuni în actele emise în cancelaria voievodală a Moldovei în anii 1439 şi 1449³⁴⁵. Tot de origine tătărască — de la Milă — _s_a considerat a fi cuvîntul iliş — numele unei dijme de grîne, amintite în documente din 1444, 1453, 1458, 1466 şi 1475 — care însă, după alţi istorici, ar deriva de la ungurescul eZes³⁴⁶.

Prezenţa şi dominaţia mongolilor în regiunile est-carpatice au găsit ecou în toponimie şi hidronimie, un număr considerabil de aşezări, dru­muri, munţi, plaiuri, văi, pîraie derivînd de la numele lor³⁴⁷. întrucît con­tactele directe cu tătarii aşezaţi în Bugeac s-au prelungit pînă la începutul secolului al XlX-lea, cînd ultimii locuitori tătari au fost deportaţi de guvernul ţarist după anexarea Basarabiei, este greu de precizat de cînd datează ele. Cîteva din aceste toponime şi hidronime sînt amintite în do­cumente interne din secolul al XV-lea: Tătar ca, Tătari, Tătăreni, Tătă-raşi_f Tătăruşi^3is etc. şi nu ar fi exclus ca unele din ele să fi apărut încă din secolele XIII—XIV. Tot de la mongoli se crede că au fost adoptate toponimele derivate de la han şi mîrzac, ca Hăneasa, Hăneşti, MîrzăştP*⁹ etc. şi, de asemenea, mai multe cuvinte de uz comun: arcan, calfă, cati­fea, ceambur, cobuz, mîrzac, olac etc.³⁵⁰.

Graniţa dintre teritoriile din Moldova ocupate efectiv de mongoli şi cele aflate numai sub controlul lor politic nu a rămas imuabilă de-a lungul întregii perioade în care s-a manifestat dominaţia Hoardei de Aur la nordul Dunării inferioare, după cum nu au rămas stabile nici hotarele dintre Hoardă şi statele supuse ei din răsăritul Europei. După toate indiciile, în perioada imediat ulterioară marii campanii din 1241— 1242, mongolii s-au stabilit numai în zonele deţinute mai înainte de cu­mani, adică în stepa Bugeacului. Ulterior, familiarizîndu-se cu ţinuturile deluroase din vecinătatea cîmpiei şi fiind atraşi de prosperitatea lor, au extins treptat teritoriile administrate direct de ei, fără însă să înlăture populaţia locală românească. Spre mijlocul secolului al XlV-lea, cînd se înregistra perioada de apogeu a dominaţiei Hoardei la răsărit de Carpaţi, regiunile aflate în stăpînirea nemijlocită a reprezentanţilor hanului nu depăşeau — după cum indică aria de răspîndire a \ emisiunilor mone­tare mongole şi a ceramicii roşietico-gălbui — la vest valea Şiretului³³¹, iar la nord cursul inferior al Răutului şi Bahluiului. In mod evident, în aceste ţinuturi populaţia românească nu se putea exterioriza prin rea­lizări în sfera organizării politice din cauza îngrădirilor impuse de cu­ceritorii străini. în schimb, în jumătatea de nord şi în vestul Moldovei comunităţile locale dispuneau de o largă autonomie. Mongolii nu numai că nu se amestecau în problemele interne ale comunităţilor româneşti, dar le permiteau să aibă iniţiative şi în domeniul relaţiilor externe, bine­înţeles în măsura în care nu le erau lezate interesele. Participările ro­mânilor moldoveni la acţiuni militare de felul celor din 1276—1277 şi 1326 sînt edificatoare în acest sens. Neîndoielnic, anumite restricţii erau impuse şi românilor din teritoriile necucerite. Intre acestea se afla pro-kabil şi interdicţia de a se fortifica aşezările, pentru preîntâmpinarea po­sibilităţii transformării lor în centre de rezistenţă antimongolă. In po­fida acestor limitări ale suveranităţii, populaţia locală din jumătatea sep­tentrională şi apuseană a Moldovei a dispus de posibilitatea de a se or­ganiza din punct de vedere politic, creîndu-se astfel premisele înteme­ierii unui stat feudal propriu.