Secolele XI-XIV



Yüklə 2,76 Mb.
səhifə12/35
tarix03.11.2017
ölçüsü2,76 Mb.
#29019
1   ...   8   9   10   11   12   13   14   15   ...   35
46, ele sînt evident inexacte. Numeroase izvoare continuă să amintească grupuri pecenege la nordul Dunării şi al Mării Negre în a doua jumătate a secolului al XI-lea şi în secolul următor. Unele din ele au mai sălăşluit o vreme în ste­pele nord-pontice, apoi, pentru a nu fi nimicite de cumani, şi-au oferit serviciile principilor ruşi, care le-au permis să se aşeze la graniţele me­ridionale ale cnezatelor împreună cu torcii (= uzii) şi berendeii47. Ultima atestare a pecenegilor în letopiseţele ruseşti datează din anul 116948, dar ei fuseseră incluşi începînd de pe la mijlocul secolului al'XII-lea, ală­turi de alte populaţii turce în uniunea de triburi a tichiilor negre (ciornîe klobuki), subordonată cnejilor din Rusia meridională49. Tichiile negre sînt menţionate documentar în textele cronicilor ruseşti începînd din 1146 pînă spre sfîrşitul secolului al XII-lea50, iar un izvor oriental îi amin­teşte în toamna anului 1239 în timpul invadării Rusiei de către mon­goli51. De asemenea, la începutul secolului al XlV-lea, ei sînt enumeraţi sub numele de Qara boklii şi Kara-borldi între triburile cumane din

v

perioada Hoardei de Aur de către Sams addin al Dimasqi5-' şi, respec­tiv, an-Nuwairi53, care şi-au extras informaţiile de la alţi autori arabi mai vechi.

Alte grupuri pecenege s-au îndreptat spre vest, în Cîmpia Panno-nică, unde li s-au oferit teritorii de locuit şi au intrat ca mercenari în armatele regilor arpadieni54. Ei au fost semnalaţi şi în Transilvania în prima jumătate a secolului al XlII-lea. Un act din 1250 îi aminteşte ală­turi de saşi, români şi secui în armata cu care corniţele Ioachim din Si­biu a venit în sprijinul ţarului Borilă (1207—1218) în luptele împotriva Vidinulr'35. în faimoasa „bulă de aur-' a saşilor — aşa-numita Andrea-nurn — din anul 1224, între privilegiile acordate coloniştilor germani figura şi dreptul de a folosi „pădurea vlahilor şi pecenegilor (Silva Blacorum et Bissenorum) împreună cu cei de la care pădurea îşi datora numele: Blaci et Bisseni56. Localităţile ale căror denumiri amintesc de etnonimul desemnînd pe pacenegi dovedesc aşezarea lor în numeroase locuri din ^ Transilvania57. Ignorînd înţelegerile confraţilor lor cu suve­ranii arpadieni, alte triburi turanice, rămase în ţinuturile extracarpatice, au continuat incursiunile în Ungaria. Ultima din şirul acestor invazii, considerată de specialişti ca avînd loc în 1068, a afectat Transilvania şi

estul Ungariei58. In timp ce Simon de Keza atribuia atacul pecenegilor, încadrîndu-1 în vremea domniei lui Ladislau I cel Sfînt (1077—1095)59, cronicile din secolele XIV—XV îl pun pe seama cumanilor şi îl datează în timpul regelui Salomon (1063-—1074)60. Pornindu-se de la observaţia că în unele cronici se precizează că şeful turanicilor, Osul, fusese în ser­viciul lui Gyula, s-a făcut legătura între numele acestuia şi cel al tri­bului FuXa, de aici rezultînd concluzia că năvălitorii din 1068 ar fi fost pecenegii aparţinînd tribului menţionat, despre care Constantin Porphy-rogenetul arăta că se afla la cea mai mică distanţă de unguri61. Această presupunere nu a avut în vedere faptul că, în cei peste o sută de ani de cînd scria împăratul-cronicar, triburile pecenege din regiunile est-carpatice nu mai erau aceleaşi din vremea invaziei lui Osul.

Pătrunderi ale unor grupuri pecenege din ţinuturile nord-dunărene
în Bizanţ au avut loc şi după trecerea în Peninsula Balcanică a efecti­
velor nomade comandate de Tyrach. Ele au profitat de declanşarea per-
turbaţiilor produse de pecenegii stabiliţi anterior în imperiu. O astfel de
infiltrare a pecenegilor din Cîmpia Dunării s-a produs, se pare, în vre­
mea lui Isaac I Comnenul, cînd imperiul a avut de înfruntat o invazie
a ungurilor şi răscoala pecenegilor din Paristrion condusă de Selte62. In
legătură cu aceste evenimente, Matei din Edesa relatează că împăratul
ar fi trecut dincolo de Dunăre în urmărirea pecenegilor63. Această ştire
rămîne însă îndoielnică, neavînd confirmarea altor izvoare. Mai proba­
bil ar fi că, în loc să indice că traversarea fluviului fusese efectuată de
. ^ către năvălitorii nomazi, învăţatul armean îi atribuia aceasta împăratu­
lui Isaac I. In prima parte a domniei lui Alexe I, probabil prin 1086, un
neam scitic (yevo? -u Hxuîhxov), prădat în permanenţă de sarmaţi, a tre­
cut Dunărea în imperiu cu asentimentul conducătorilor populaţiei ames-
- tecate din Paristrion şi împreună cu aceştia s-au dedat la prădarea ţi­
nuturilor bizantine64. Numele şi apetitul pentru acţiunile prădalnice ple­
dează pentru identificarea sciţilor cu pecenegii. Stîrneşte însă anumită
nedumerire specificarea Annei Comnena că ei au profitat de un mo­
ment de linişte pentru a semăna mei şi grîu, ceea ce contravine celor ce
ştim despre ocupaţiile turanicilor nomazi. Avînd în vedere că în migra-
ţiile lor triburile de călăreţi de stepă antrenau deseori şi populaţii de
alt neam, presupunem că alături de pecenegi se aflau şi comunităţi ori­
ginare din nordul Mării Negre sau din regiunile carpato-dunarene cu
îndeletniciri agricole.

j Un ultim atac al pecenegilor împotriva Bizanţului pare a fi cel de-

clanşat la începutul domniei lui Ioan II Comnenul (1118—1143). Pe lîngă \ părerea generalizată, după care autorii invaziei ar fi pecenegii, există j şi opinia că aceasta ar fi fost întreprinsă de cumani65. O descriere relativ amănunţită a operaţiunilor militare oferă loannes Kinnamos66 şi Hicetas Choniates67, date mai sumare întîlnindu-se la Eustathios al Thessaloni-cului68 şi la un panegirist anonim al lui Ioan II6n. La toţi aceştia, inva­datorii de peste Dunăre sînt denumiţi sciţi, etnonim prin care istoricii bizantini desemnau neamurile din spaţiul nord-pontic. Nicetas Chonia­tes vine cu preţioasa precizare că în urma victoriei repurtate de Ioan II s-a instituit aşa-numita „sărbătoare a pecenegilor" (tj tcov IlaT^vâxGV teXsttj)70. Istoricul menţionat arată că împăratul făcuse pregătiri ample pentru contraofensivă, amintindu-şi de distrugerile aceloraşi duşmani

făcute în Tracia şi Macedonia în vremea cînd la cîrma imperiului se afla Alexe I71. Nu există nici un dubiu că respectivele distrugeri fuse­seră cauzate de pecenegi, ceea ce reprezintă o altă dovadă că atacul din timpul domniei lui Ioan II se datora acestor turanici. Nu este exclus ca ei să se fi refugiat odată cu alte neamuri turce în Balcani venind din partea sudică a cnezatelor ruseşti — unde se stabiliseră în anul 1116, în urma înfrîngerii suferite din partea cumanilor în zona Donului — căci, aşa cum ne informează letopiseţele, atunci cînd Vladimir Monomahul i-a izgonit în 1121 pe berendeii din statul kievian, au mai plecat de acolo torcii (= uzii) şi pecenegii72. Intrucît ei nu puteau rămîne în stepele nord-pontice, unde cu numai cinci ani înainte fuseseră alungaţi de cu­mani73, este foarte probabil să se fi îndreptat spre Bizanţ. Capacitatea pecenegilor de a iniţia acţiuni de amploare în regiunile balcano-dunărene în prima jumătate a secolului al XH-lea rezultă şi din menţionarea lor în anul 1143 alături de cumani şi franci între popoarele ce provocaseră prădăciuni în partea occidentală a imperiului74. In contradicţie cu ştirile textelor autorilor bizantini menţionaţi stă informaţia consemnată de patriarhul monofizit Mihail Sirianul după care imperiul ar fi fost atacat în 1123 de către cumani75. Nu este exclus ca aceştia să fi participat la expediţie, dar nu singuri, ci în tovărăşia pecenegilor, eventual şi a altor turanici, astfel de acţiuni comune fiind semnalate şi în alte împrejurări. Dealtfel, un panegirist anonim al lui Ioan II Comnenul consemna că împăratul înfruntase pe sciţi şi nomazi16, avînd în vedere prin această departajare a adversarilor probabil mai multe grupuri etnice turce. Din datele furnizate de cronici rezultă că invazia s-a declanşat în anul 112277 şi că lupta decisivă s-a dat în anul următor. S-a presupus că rămăşiţele hoardelor turanicilor şi-ar fi aflat refugiul în Ungaria, în acest sens re-levîndu-se un pasaj inserat în cronicile latino-maghiare, unde se arată că un „duce al cumanilor" ar fi fugit la curtea regelui Ştefan II „după măcelul împăratului" (a cede imperatoris)18. Această expresie a fost con­siderată că priveşte victoria împăratului Ioan II asupra pecenegilor79 sau cumanilor80, ceea ce este inexact, întrucît evenimentul respectiv nu este consemnat în cronicile ungureşti. Observăm însă că într-un paragraf anterior celui amintit se descrie pe larg măcelărirea de către bazileu a armatelor lui Ştefan II, care însuma „toată forţa regatului său" (omne robur regni sui)81, prin urmare şi trupele auxiliare ale „ducelui cuma­nilor"'.

Migraţia spre vest a pecenegilor a fost urmată de cea a uzilor, cu care erau îndeaproape înrudiţi. Originari din Asia Centrală, ca toate celelalte neamuri nomade turce, uzii — denumiţi Ghuzz, Oghuz, de arabi, 05£ot de bizantini şi mopnu de ruşi — sînt semnalaţi începînd de la sfârşitul secolului al IX-lea între Lacul Arai şi Volga inferioară82, unde îşi vor stabili sălaşele pînă în prima parte a secolului al Xl-lea, cînd, în urma presiunii cumanilor, se divizează în două grupuri prin­cipale: unul, cunoscut sub numele de selgiucizi, îndreptîndu-se spre sud, celălalt spre vest, de-a lungul litoralului nord-pontic83. Menţionarea aşa-numiţilor Becheneg între cele 24 de clanuri ale uzilor84 este de natură să sugereze că la uniunea lor tribală fuseseră ataşate şi cete ale pecenegilor.



încercările de a găsi uzilor o ascendenţă mergînd pînă în antichitate, dealtfel ca şi pecenegilor85 şi cumanilor86, bazate pe simple coincidenţe între etnonime şi nu pe cercetarea analitică a izvoarelor, nu au darul de a convinge. Pînă la mijlocul secolului al Xl-lea, ramura vestică a uzilor intrase deja în posesia teritoriilor pecenege din stînga Niprului, iar după stabilirea triburilor lui Tyrach în Imperiul bizantin nu mai avea de întîmpinat nici o opoziţie puternică în stepele dintre Nipru şi gurile Du­nării. Dealtfel, aşa cum am mai arătat, şi înainte de plecarea pecenegilor avuseseră loc incursiuni ale uzilor pînă spre lacurile dunărene. Avînd de înfruntat atacurile cumanilor, uzii nu au reuşit să-şi consolideze stă-pînirea în spaţiul nord-pontic. In anul 1160, răspunzînd probabil la in­cursiunile nomazilor, o coaliţie formată din armatele cnejilor de la Kiev, Cernigov şi Pereiaslavl s-a îndreptat împotriva lor cu corăbiile pe Nipru şi cu trupe călări. Cronicile ruseşti pretind că, fiind speriaţi de amploarea expediţiei, uzii s-au retras şi nu au mai revenit în sudul Rusiei87. După această expediţie şi în urma confruntărilor cu cumanii este foarte pro­babil ca grosul efectivelor uzilor să se fi strămutat în regiunile nord-dunărene.

Staţionarea lor în regiunile extracarpatice nu a fost de lungă durată, căci datorită pericolului cuman şi a mirajului pe care 1-a reprezentat Imperiul bizantin asupra lor — ca şi asupra tuturor popoarelor migra­toare dealtfel — s-au mutat în masă la sudul Dunării. Faptul că ei nu au aşteptat venirea iernii pentru a-şi trece carele cu familiile şi averile peste Dunărea îngheţată, cum ar fi fost mult mai uşor, ci au folosit pen­tru aceasta corăbii, monoxile şi burdufuri din piele88, pare să indice că şederea la nordul fluviului îi expunea la pericole greu de înfruntat, cau­zate de atacurile cumanilor. Precizarea cronicarilor vremii că la traver­sarea Dunării uzii au recurs în afară de burdufuri — cu care turanicii nomazi treceau de obicei peste marile cursuri de apăS9 — şi la corăbii şi monoxile, este de mare importanţă, căci face dovada existenţei pe malul stîng al fluviului a comunităţilor băştinaşe. Respectivele ambar­caţiuni nu puteau să fie furnizate migratorilor decît de localnici. Prin urmare, chiar în zonele de cîmpie, cel mai expuse raidurilor pecenegilor şi uzilor, populaţia autohtonă a continuat să se menţină. Urmele de in­cendiu şi de distrugere de la Garvăn—Dinogetia, datate în deceniul al 7-lea al secolului al Xl-lea90, ca şi îngroparea unor tezaure monetare şi de obiecte de podoabă descoperite în aceeaşi aşezare91, precum şi la Păcuiul lui Soare92 — puse în legătură cu invazia uzilor — reprezintă o dovadă că aceste triburi turce au pătruns în Paristrion prin Bu-geac.

Stabilirea datei cînd s-a produs acest eveniment comportă anumite dificultăţi datorită informaţiilor contradictorii conţinute în izvoare. Ast­fel, în timp ce Attaliates arăta numai că invazia a avut loc în cea de-a treia indicţiune93, Skylitzes (considerat multă vreme un continuator al său), pe lîngă preluarea acestei ştiri, vine cu precizarea suplimentară că ea s-a declanşat în al şaselea an de domnie a lui Constantin X Dukas (1059—1067), şi anume în anul 6573 de la facerea lumii, adică în 106594, ceea ce reprezintă o contrazicere a primei informaţii, deoarece a treia indicţiune — ţinînd cont că anul bisericesc bizantin începe la 1 septem­brie — cade în 1064. Zonaras şi Glycas s-au mulţumit să indice doar că evenimentele s-au petrecut în cel de-al şaselea an de domnie a împăra-

9 — Moldova tn secolele XI—XIV.



13U

tului menţionat95. In schimb, Matei de Edesa fixează atacul uzilor în anul 514 al erei armene, corespunzător cu perioada 5 martie 1065—4 martie 106696. Avînd în vedere datele amintite mai sus — cu excepţia celor furnizate de cronicarul armean, de regulă ignorate — specialiştii s-au pronunţat fie pentru datarea migraţiei uzilor în sudul Dunării în anul 106497, fie în anul 106598. In eventualitatea cînd Skylitzes ar fi încercat să pună de acord datarea preluată de la Attaliates, făcută con­form cu sistemul indicţional, bazat pe repetarea ciclică a perioadelor de 15 ani, cu sistemul de calculare a timpului ab origine mundi, informa­ţiile sale suplimentare celor parafrazate nu ar prezenta importanţă în cazul dezbătut, cu atît mai mult cu cît conţin inadvertenţa amintită. Dat fiind că Skylitzes, în afara pasajelor compilate după Attaliates, a adăugat altele originale, plasate îndeosebi spre sfîrşitul paragrafului dedicat mi­graţiei uzilor, unde se află şi precizările de ordin cronologic menţionate, acestea din urmă au toate şansele să fie reale. Pentru autenticitatea lor pledează, dealtfel, şi indicaţiile cronicii lui Matei de Edesa privind mo­mentul declanşării invaziei, ceea ce ne face să optăm pentru datarea eve­nimentelor în discuţie în anul 1065.

Trupele bizantine trimise să stăvilească puhoiul nomazilor — apre­ciaţi, în mod evident exagerat, la cifra de 600 000 — au fost înfrînte, ambii săi comandanţi, Vasile Apokapes şi Nicephor Botaniates fiind luaţi prizonieri99. Cu tot acest insucces, şansa a surîs autorităţilor bizan­tine datorită lipsei de hrană şi a molimelor care s-au abătut asupra inva­datorilor, în condiţiile unei ierni foarte aspre. Spre deosebire de pece­negi, care înainte de a se strămuta în imperiu întreprinseseră nenumărate incursiuni la sudul Dunării, ceea ce le făcuseră familiare ţinuturile de acolo, uzii erau la primul lor contact cu realităţile balcanice şi lipsa lor de adaptabilitate a fost scump plătită. Seceraţi de epidemii şi foamete, o mare parte din ei au căzut cu uşurinţă pradă atacurilor garnizoanelor lo­cale şi pecenegilor, în timp ce alţii, pentru a se salva, fie s-au supus bazileului, fie s-au refugiat la nordul Dunării100. Un cronicar bizantin notează că aceştia din urmă au fost primiţi şi colonizaţi de conducătorul mirmidonilor (tu twv MupjziSovcov ap^ovri.)101, denumire ce ascunde pro­babil pe unul din cnejii ruşi102. Uniţi cu uzii rămaşi în stepele nord-pon-tice şi cu alţi turanici, ei au intrat mai tîrziu în componenţa tichiilor negre. Judecind după răspîndirea în Ungaria a toponimelor derivate de la varianta rusească a numelui lor, grupate în partea nordică a ţării103, se pare că uzii stabiliţi în regatul arpadian nu proveneau din rîndul celor retraşi din Balcani, ci erau veniţi din Rusia sud-vestică prin păsurile Car-paţilor Nordici. După eşecul din 10.65, grupuri de uzi s-au reîntors şi stabilit desigur şi în Cîmpia Dunării, unde continuau să săiăşluiască şi hoarde ale pecenegilor.

B. CUMANII SI ALTE GRUPURI TURANICE

Ultimul mare val migrator turanic abătut asupra spaţiului carpato-dunărean s-a datorat cumanilor. Problema etnogenezei lor, cu toate că a făcut obiectul unor cercetări competente, rămîne încă incomplet clari-

ficată. Potrivit geografilor arabi, cumanii — denumiţi de ei kîpciaci — constituiau ramura occidentală a kimekilor, de care s-au desprins la sfîrşitul mileniului I104. Pătrunderea lor în răsăritul Europei datează cu puţin înainte de mijlocul secolului al Xl-lea. In anul 1055 cumanii sînt semnalaţi pentru prima oară în stînga Niprului, în vecinătatea statelor ruseşti10^. Primind desigur daruri bogate de la cneazul din Pereiaslavl, ei au consimţit să se retragă fără să provoace prădăciuni. Dealtfel, în această perioadă erau reţinuţi de confruntarea decisivă cu uzii pentru stăpînirea stepelor nord-pontice, tranşată în cele din urmă în favoarea cumanilor. In anul 1061, pe cînd uzii se îndreptau spre ţinuturile dună­rene, este înregistrată cea dintîi invazie cumană asupra Rusiei, urmată în deceniile următoare de numeroase altele106.

Menţionarea unui atac al lor, întreprins alături de pecenegi asupra Adrianopolului în anul 1078107 — constituind prima atestare a prezen­ţei cumanilor (Kofxavot) în Balcani — arată că ei străbătuseră şi regiu­nile extracarpatice. Faptul că acţionau în compania pecenegilor dove­deşte că la incursiune au participat cete cumane puţin numeroase, în momentul respectiv incapabile să se bizuie numai pe propriile forţe. în-trucît în acelaşi an alte triburi ale cumanilor erau angrenate în răz­boaiele civile din Rusia103, este de presupus că cetele care acţionaseră în Tracia îşi aveau sălaşele la vest de Nipru. Tot între Nipru şi gurile Dunării locuiau cumanii conduşi de Kutesk, care -prin 1085—1086 au năvălit în Ungaria la instigarea regelui detronat Salomon. In schimbul sprijinului pentru reocuparea tronului, Salomon făgăduise căpeteniei cu­manilor că îi va ceda Transilvania109. Precizarea cronicilor latin o-ma-ghiare că invadatorii au ajuns pînă la Ung şi Borsua — identificate cu Ungvâr şi Borsova din fostul comitat Bereg, aflat la nord-vestul Mara­mureşului — este de natură să indice că pătrunderea lor spre Ungaria se făcuse prin pasul Verecke, cunoscut în evul mediu sub numele de „Poarta Rusiei", ocolind deci Moldova şi Transilvania. La scurtă vreme după eşecul suferit în Ungaria, cumanii şi aliatul lor Saiomon s-au în­dreptat spre Imperiul bizantin110. De data aceasta ei au trebuit să stră­bată însă sudul Moldovei. In biografia împăratului Alexe I Comnenul scrisă de fiica sa Anna, izvorul cu ştirile cele mai consistente asupra desfăşurării operaţiunilor militare din anul 1087, se arată că invazia se datora unei armate numeroase, comandată de scitul Tzelgu şi compusă din sarmaţi, sciţi şi daci, aceştia din urmă avîndu-1 în frunte pe Salomon111. Dacă în ceea ce priveşte recunoaşterea pecenegilor sub numele sciţilor, şi a ungurilor sub acela al dacilor nu există nici o îndoială, identificarea sarmaţilor comportă anumite dificultăţi. Avîndu-se în vedere că în alte capitole ale lucrării sale Anna Comnena îl numeşte sarmat pe mer­cenarul Uzas112, antroponimic care derivă desigur de la neamul turanic al uzilor, iar cumanii apar de obicei sub numele lor real, s-ar putea crede că sub denumirea de sarmaţi din fragmentul în discuţie se ascund uzii. Remarcăm însă că, într-un alt paragraf, uzilor li se conferă şi denumirea de huni115, fapt ce pledează împotriva ipotezei de mai sus. Asemenea inconsecvenţe în atribuirea etnonimelor cu caracter arhaizant nu sînt deloc neobişnuite în lucrarea autoarei de viţă imperială. Intrucît cro­nicile latino-maghiare sînt foarte explicite în privinţa relatării colabo­rării pe plan militar a cumanilor şi ungurilor, iar datele transmise de ela

concordă în multe privinţe cu cele de provenienţă bizantină, nu avem motive să contestăm identificarea cu cumanii a sarmaţilor amintiţi de Anna Comnena, acceptată dealtfel de cei mai mulţi specialişti.

După înfrîngerea invadatorilor şi replierea cumanilor dincolo de Dunărea îngheţată, în sudul Moldovei sau al Munteniei, aceşti turanici au continuat să locuiască în ţinuturile de stepă de la- vest de Nipru, de unde pregăteau alte atacuri. Prilejul pentru asemenea acţiuni s-a ivit cînd Tatos, stăpînitorul de la Dristra, le-a cerut sprijinul împotriva Bi­zanţului. Din descrierea evenimentelor rezultă că Tatos a lipsit destul de mult din cetatea sa pînă a reuşit să-i aducă pe cumani în sudul Dunării, fapt ce s-ar putea motiva prin împrejurarea că turanicii îşi aveau săla­şele relativ departe de Dunăre. Neconcepînd să se reîntoarcă fără pradă în regiunile de unde veneau, ei au solicitat pecenegilor o parte din bu­nurile capturate de la bizantini în urma victoriei obţinute pe cînd cu­manii se aflau în drum spre Dunăre. Refuzaţi de aliaţii lor, cumanii au recurs la atacarea acestora, după care, avînd de înfruntat greutăţi în aprovizionare, s-au reîntors la nordul fluviului cu intenţia de a re­veni pentru a se răfui cu pecenegii114. Unele grupuri cumane este posibil să fi urmărit de fapt stabilirea în nordul Peninsulei Balcanice. Dificul­tăţile pentru materializarea unei asemenea hotărîri veneau în mai mică măsură din partea administraţiei bizantine, care de cîţiva ani pierduse controlul în provinciile sale dunărene, ci îndeosebi din partea pecene­gilor. Aşa se explică de ce, reîntorcîndu-se cu forţe proaspete din nordul Mării Negre, obiectivul principal al cumanilor a fost de a lovi în pece­negi. Intuind desigur pericolul pe care l-ar fi reprezentat aşezarea lor în imperiu, Alexe I a refuzat la început coalizarea cu cumanii împotriva pecenegilor, preferind să determine retragerea hoardelor cumane prin oferirea de daruri consistente115. De-abia după reizbucnirea conflictului cu pecenegii Bizanţul a apelat la sprijinul cumanilor, a căror interven­ţie a decis dezastrul confraţilor lor la Lebunion. Măcelărirea prizonie­rilor şi a familiilor învinşilor a produs o vie impresie asupra cumanilor, care, temători că o astfel de soartă i-ar putea aştepta şi pe ei, s-au grăbit să treacă în stînga Dunării116. Ei au rămas o anumită perioadă în preajma fluviului, căci la puţine luni după lupta de la Lebunion împăratul primea veşti despre o nouă invazie cumană, concomitent cu izbucnirea unei răs­coale în Dalmaţia. Se pare că acţiunea cumană nu prezenta nici o ame­ninţare gravă, de vreme ce Alexe I a decis să se ocupe întîi de reglemen­tarea situaţiei de pe coasta dalmată117.

Principalele efective turanice care au pătruns în imperiu în preajma luptei din 1091 proveneau tocmai din bazinul Niprului. în acest sens con­siderăm elocventă participarea la războiul cu pecenegii a faimoaselor căpetenii cumane Tugorkan şi Boniak — cunoscuţi îndeosebi prin acţiu­nile lor energice din zona Kievului şi Pereiaslavlului118 — menţionaţi de Anna Comnena sub numele de Togortak şi Maniak119. Dealtfel,'nici pre­tendentul la tronul bazileilor, care a invadat imperiul în 1094, nu se baza pe efective nomade din regiunile dunărene, ci pe cele din vecină­tatea Crimeei. Cu acestea din urmă luase legătura în vremea cînd fu­sese exilat la Chersones120. Cumanii care prin 1Q91—1092 au năvălit sub conducerea iui Kopulch în Transilvania şi apoi pînă în regiunea Tisei, străbătând transversal Moldova, veneau de asemenea din regiuni mai îndepărtate, atacul lor fiind întreprins cu ştiinţa sau chiar la instigaţia


Yüklə 2,76 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   8   9   10   11   12   13   14   15   ...   35




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin