Secolele XI-XIV

v

lui Jogă. Izvoarele pe care Brătianu îşi argumenta concluziile fie că indică prezenţa bulgarilor la Cetatea Albă, fie că lasă să se presupună ex-. tinderea statului bulgar în stînga Dunării. Astfel, în G&qgraÂJfl arabului Abu'1-Fida, terminată în anul 1321, se apreciază că Acdja-Kerman (=Akkerman), adică Cetatea Albă, „este un oraş din ţara bulgaHIoF~şî~a turcilor", situat pe coastele Mării Negre, lîngă vărsarea fluviului Thorlu (=Nistru)¹³³. Într-o scrisoare din anul 1323 redactată de un minorit din Caffa, reprodusă ulterior şi în alte manuscrise franciscane, este amintită martirizarea de către bulgari, în anul 1314, a unui călugăr minorit la Cetatea. Albă: Item in Mauro Castro frater Angelus ele Spoleto, tune custos fratrum interemptus est per Bulgaros¹³⁶. Doi ani mai tîrziu, un do­cument oficial emis la Genova la 22 martie 1316 promulga interdicţia legăturilor cu bulgarii, ca urmare a refuzului lor de a oferi satisfacţie pentru violenţele cauzate comercianţilor genovezi în „ţările" supuse lui Fedixclauus (=Svetoslav), „atît la Mauocastro cît şi în alte părţi" (in terris subditis dicto domino imperatori tam in Mauocastro quam alibi)'-³¹. In cronica lui Nicephor Gregoras se menţionează că ţarul Mihail de Ia Vidin „după moartea lui Svetoslav a obţinut dominaţia asupra bulgarilor de dincoace de Dunăre" (twv svto? "Icrrpov BouXydcpwv)¹³⁸^ formulare ce presupune implicit existenţa bulgarilor de „dincolo de Dunăre'¹, adică de la nordul fluviului. De asemenea, în cîteva hărţi nautice, cum sînt ace­lea întocmite de Angelino Dulcert (1339), fraţii Pizigani (1367) şi Mecia de Viladestes (1413), ca şi într-un „atlas catalan'-' din 1375, inscripţia Bulga­ria figurează în stînga Dunării, aproximativ în partea de sud a Mol­dovei¹³⁹. Reexaminarea acestor informaţii, întreprinsă» paralel cu exe­geza altor categorii de izvoare, pune sub semnul întrebării valoarea lor în sprijinul tezei lui Gh. I. Brătianu.

Astfel, în ceea ce priveşte datele din lucrarea lui Abu'1-Fida, remar­căm că, dacă Cetatea Albă ar fi făcut parte din teritoriile controlate de Svetoslav, ar fi trebuit să fie categorisită ca „oraş din ţara vlahilor", cum s-a procedat în cazul lui Sacdji ( = Isaccea) şi Therno (=Tîrnovo) — aceasta din urmă capitală a ţarilor bulgari — şi nu ca „oraş din ţara bul­garilor şi turcilor", ca Sâru Kerman (sau Sâry-Kerman) din Crimeea¹⁴⁰. In legătură cu situaţia de la Dunărea de Jos, geograful arab nu indicase realităţile etnice şi politice contemporane lui, ci altele mai vechi. în concepţia sa şi a altor cronicari contemporani dealtfel, „ţara vlahilor" (Ulaq) se identifica cu hotarele statului româno-bulgar din vremea Asă-neştilor, delimitate la nord de cursul Dunării, în timp ce „ţara bulga­rilor şi turcilor" cuprindea spaţiul nord-pontic, locuit anterior de bulgari şi de alte neamuri turce. Este evident că Abu'1-Fida se referea la bul­garii islamizaţi şi nu la confraţii lor slavizaţi şi creştinaţi din Peninsula Balcanică. Moartea fratelui Angelo di Spoleto nu este exclus să fi fost provocată tocmai de aceşti bulgari mahomedani. Existenţa unei „ţări a bulgarilor" (Burjăn) în nordul Mării Negre este menţionată şi de Ibn Chaldun¹⁴¹.

în ceea ce priveşte referirea lui Nicephor Gregoras despre „bulgarii de dincoace de Dunăre", care implică şi prezenţa în prima parte a se­colului al XlV-lea a unor bulgari pe malul stîng al fluviului, aceasta pare a indica în mod indirect deţinerea vremelnică a controlului politic de către ţarii bulgari asupra unor teritorii din sudul Olteniei, nu însă şi dintre gurile Dunării şi Nistru. La această extindere a dominaţiei bul­gare la nardul Dunării face aluzie şi un pasaj dintr-o descriere anonimă a Europei Orientale, neluat în consideraţie de Gh. I. Brătianu, unde se afirmă că prin mijlocul „imperiului" bulgar curge Dunărea (per medium istius imperii transit Danubius fluvius)¹⁴². Teritoriile bulgare de la nordul Dunării, la care se referă cronicarul bizantin, aparţineau desigur despota-tului de Vidin¹⁴³, care în descrierea amintită este identificat în mod ero­nat cu întreaga Bulgarie.

Nici hărţile nautice nu oferă elemente care să vină în sprijinul pre-■ supusei stăpîniri bulgare la nord de gurile Dunării la începutul secolului al XlV-lea. Dealtfel, ele datează cu mult timp după moartea lui Theodor Svetoslav. Aşa cum s-a remarcat, portulanul lui Angelino Dulcert con­ţine elemente preluate şi în celelalte hărţi şi atlase citate mai sus, între care şi situarea Bulgariei în stînga Dunării. Din acest motiv nu ne ră-mîne să discutăm decît veridicitatea amănuntelor din harta maj orcanului Dulcert. Observăm mai întîi că Bulgaria (Burgaria) este indicată numai în stînga fluviului, nu şi în dreapta sa, cum ar fi fost normal. în afara unor anacronisme, portulanul mai conţine un număr destul de mare de inexactităţi: astfel, între Bulgaria şi Rutenia este plasat Regia septem castra (=Transilvania), Ungaria este situată în vecinătatea muntelui Olimp din Grecia etc. Toate acestea dovedesc lipsa de preocupare pentru o consemnare veridică a situaţiei geografice din interiorul continentului, ceea ce a dus la indicarea eronată a Bulgariei la nordul gurilor Dunării. Pe de altă parte, lîngă inscripţia Burgaria, deasupra Mau(r)o Castro-lui este figurat un steag cu semilună şi tamga, însemnele regiunilor de sub autoritatea mongolilor. Un asemenea steag apare şi deasupra Vicinei, si­tuată pe malul sudic al fluviului¹⁴⁴. Din dispunerea acestor steaguri re-

zultă că atît malul moldovean cît şi cel dobrogean al Dunării inferioare erau controlate de mongoli. Litoralul vest-pontic este redat într-un mod aproape identic ca la Dulcert şi în harta nautică a unui alt majorcan, Guilelmus Soleri, alcătuită în anul 1385, dar prezentînd o situaţie istorică mult mai veche: steagurile cu semilună şi tamga apar, de asemenea, în dreptul oraşelor Vecina şi Mau(r)o Castro, dar Burgaria este de data aceasta plasată la sud de Dunăre¹⁴³. Dulcert şi Soleri este posibil să fi avut pentru hărţile lor prototipuri comune, dar să nu fi executat tran­scrierea acestora în mod identic.

Actul cancelariei genoveze din 1316 rămîne singurul izvor a cărui invocare ar fi îndreptăţită în legătura cu pretinsa întindere a autorităţii lui Svetoslav asupra Mauocastro-lui. Precizăm însă că o asemenea concluzie este în vădită contradicţie cu toate celelalte informaţii pri­vind cadrul politic de la Dunărea inferioară din primele două decenii ale secolului al XlV-lea. Din acest motiv presupunem fie că emitenţii do­cumentului genovez au avut în vedere prin Mau(r)ocastro aşezarea Mauro (Maopo MwXo) de la capul Kara-Burun — situată între Vama şi Mesem-bria şi menţionată deseori în portulanele italiene şi greceşti³⁴⁶ —- fie că supuşii ţarului bulgar s-au aflat cu adevărat la Cetatea Albă, dar nu în calitate de stăpînitori ai oraşului, ci ca detaşament aflat în subordinea Hoardei. După cum este cunoscut, una din îndatoririle principilor de­pendenţi de mongoli era să le pună la dispoziţie efective militare.

Izvoarele istorice contemporane indică menţinerea stăpînirii Hoardei de Aur atît asupra Cetăţii Albe şi a Bugeacului, cît şi a Dobrogei — pe unde se realiza legătura între Bulgaria şi sudul Moldovei — de-a lungul întregii domnii a lui Svetoslav. Aşa cum am arătat, la începutul dom­niei sale, la Isaccea — unde se află cel mai favorabil punct de trecere din Moldova în Dobrogea — îşi stabilise reşedinţa un fiu al hanului. Bulgaria continua să rămînă tributară Hoardei. In acest sens, într-o de­scriere anonimă a Europei Răsăritene, redactată în anul 1308, se pre­cizează: nune (Bulgaria — n.n.) seruit tartaris sub tributo¹⁴¹. Chiar dacă autorul acestei lucrări avusese în vedere numai teritoriile despotatului de Vidin — cum a procedat şi în alte împrejurări atunci cînd făcea referiri la Bulgaria — este de neconceput ca tocmai partea mai îndepărtată' a Bulgariei să fi plătit tribut mongolilor, în vreme ce partea învecinată cu Hoarda să fi fost absolvită de această obligaţie.

Cete mongole continuau să sălăşluiască în dreapta Dunării, fiind menţionate prin 1320—1321, sub numele de „sciţi paristrieni" (twv Ila-piffŢpîov Sxu&wv) ; ele reprezentau o permanentă ameninţare pentru po­sesiunile bizantine de la sud de lanţul balcanic¹⁴⁸. Prezenţa lor sud-dună-reană era menită să asigure controlul militar al Hoardei de Aur în aceste teritorii. Despre întinderea spaţiului aflat sub dominaţia Hoardei în a.H. 720 (= 12 2. 1320—30 1. 1321) cronicarul arab Mufaddal făcea ur­mătoarea specificare: „De la Porţile de Fier pînă la Horezm şi Sudak şi de la Bulgar la marginile Constantinopolului (stăpîneşte) sultanul Oz-bag-han"¹⁴⁹, O indicaţie indirectă asupra extinderii posesiunilor mon­gole este oferită şi de o bulă a papei Ioan XXII (1316—1334), purtînd data de 26 februarie 1318, unde se delimitează domeniile episcopului de Caffa aci partes Tartarorum. Eparhia sa cuprindea teritoriile a villa de Varia (=Varna) iii Bulgaria usque' Saray inclusive in longitudine et a

mari Pontico usque ad terram Ruthenorum in latitudine¹⁵⁰. Avînd în ve­dere că instituirea şi întinderea eparhiilor catolice create în răsăritul Europei a ţinut seama şi chiar a fost determinată de graniţele Hoardei de Aur — interdependenţa dintre organismele medievale ecleziastice şi cele politice fiind un fapt binecunoscut — se poate admite că nu numai autoritatea prelatului din Crimeea ajungea pînă spre Varna, ci şi cea a conducătorilor mongoli. Din aceleaşi raţiuni trebuie acceptată suzerani­tatea mongolă în regiunile din preajma Cetăţii Albe şi Vicinei, întrucît într-o listă a aşezămintelor din provinciile Ordinului franciscan, alcă­tuită prin 1320, în Vicaria Tartariae Aquilonaris sînt enumerate, între altele, şi cele două oraşe: In Tartatria Aqmonasteria immobilia 18 (corect: 17 — n.n.), in civitatibus et villis infra scriptis, videlicet: in vicina iuxta danubin. In Mauro castro. . .^l51. Aparte­nenţa mănăstirilor din Maurum Castrum şi Vicena la vicariatul men­ţionat este atestată şi într-un manuscris de prin anul 1334¹⁵². Ele erau incluse în custodia Gazaria, în care fuseseră înglobate toate centrele franciscane din Crimeea şi regiunile dunărene, spre deosebire de cele de la est de Don, inserate în custodia Sărai¹⁵³. Deţinerea de către Hoardă a stăpînirii în sudul Moldovei în prima jumătate a secolului al XlV-lea este confirmată şi de harta nautică ataşată cronicii lui Marino Sanudo cel Bătrîn¹⁵⁴, dar întocmită probabil de Petrus Vesconte în anul 1320^15S, în care deasupra aşezării de la Mauro Castro este figurat un steag cu reprezentarea tamgalei — simbolul puterii mongole — la fel ca şi în harta asemănătoare a lui Perrinus Vesconte din 1327¹⁵⁶ şi în altele de mai tîrziu.

Datele prezentate mai sus infirmă atît presupusa dominaţie bulgară în sudul Moldovei în vremea ţarului Svetoslav, cît şi părerea potrivit căreia poziţiile Hoardei de Aur din spaţiul est-carpatic şi nord-estul Peninsulei Balcanice ar fi fost mult şubrezite după înlăturarea lui Nogai şi că Imperiul Hoardei ar fi intrat într-un accentuat proces de decă­dere¹⁵⁷. Dimpotrivă, se poate aprecia că aceste poziţii s-au consolidat în vremea hanului Ozbag. (1313—1342). La aceasta a contribuit în mare parte dezvoltarea centrelor urbane ă& la Costeşti şi Orheiul Vechi din răsăritul Moldovei cu sprijinul direct al căpeteniilor mongole locale, care au încurajat substanţial comerţul şi meşteşugurile, între altele prin aducerea de meseriaşi din ţările orientale şi prin emisiunile monetare proprii. Veniturile cîştigate de mongoli de pe urma tributului şi taxelor percepute din aşezările urbane din sud-estul Moldovei, a celor de la gurile Dunării şi de pe litoralul vest-pontic erau de natură să le stimu­leze interesul pentru controlul lor.

La sudul Dunării continua să se menţină sub autoritatea politică a Hoardei de Aur o mare parte din Dobrogea. Mai multe izvoare cartogra­fice fixează hotarele vestice ale Imperiului hanilor în vecinătatea Bul­gariei sau la Vicina. Astfel, în portulanul lui Angelino Dulcert în drep­tul Saraiului — capitala Hoardei ■— se află următoarea inscripţie, con-ţinînd mai multe prescurtări şi omisiuni: Hic residet i[m]p[er]ator [Us-bech huius] regionis septe(n)[trio]n[alis], cui(us) i(m)p(er)iu(m) [est valde magnum et] [finit] in p(ro)vi(n)cia Burgaria v(er)s(us) occidente(m) et finit in Organdufm) v(er)s(us) orientem. Inscripţia se regăseşte într-o formă completă, dar conţinînd anumite modificări, în harta fraţilor Pi-

zieani din Veneţia, întocmită în anul 1367: Itera in dvitate de Saray rnanet imperator Usbech; imperium suum est valde magnum et incipit in provincia de Burgaria et in dvitate de Vecina et finit in dvitate de Orqangi versus levante et compehendit, in illo directe totam tramonta-nara. De asemenea, Burgaria şi civitas de Vecina sînt indicate ca măr­ginind Imperiul mongol în vremea hanului Ozbăg şi în alte hărţi şi ma­pamonduri de mai tîrziu, ca şi în itinerarul lui Antoniotto Usodimare. In atlasul catalan din 1375 se aprecia că hotarele Hoardei „încep" din Bul­garia (l'imperi comenca en la provincia de Burgaria), dar de data aceasta realităţile geografice în discuţie sînt fixate cronologic în vremea hanu­lui Jambeck, adică Jani-Băg (1342—1357)¹⁵⁸. Informaţiile cartografice menţionate sînt confirmate parţial de un act emis la Pera în 1343, unde despre marginile imperiului lui Ozbag se apreciază că ajung la „fluviul" Vicina: Et intelligatur dictum Imperium Usbech flumen Vicine versus Thanam¹⁵⁹. Alegerea Vicinei ca reper geografic al hotarelor vestice ale Hoardei se datora poate nu atît faptului că ea se afla în realitate la marginea posesiunilor hanului, ci pentru că era cel mai important oraş din zonă, o „capitală a regatului" (cabeza del reinado), cum aprecia un franciscan spaniol¹⁶⁰. Vicina intra în zona controlată de mongoli, căci hărţile nautice, începînd cu cea a lui Dulcert, o reprezintă, aşa cum am arătat, cu un steag cu imaginea semilunei şi a tamgalei. Străbătînd prin anul 1331, dus şi întors, drumul de la Sărai la Constantinopol, călătorul arab Ibn Battuta afirma că cel mai sudic punct deţinut de turci — etno­nim ce desemna pe mongoli — ar fi fost la Baba-Saltîk, identificat cu actualul Babadag, după care, pînă la „imperiul grecilor", s-ar interpune o regiune pustie şi nelocuită¹⁶¹. De fapt, Hoarda se învecina cu Bulga­ria, a cărei existenţă fusese ignorată de geograful originar din actualul Maroc. Prezenţa mongolilor în Dobrogea a fost resimţită şi în circulaţia mărfurilor. In acest sens, descoperirea la Păcuiul lui Soare a unei specii ceramice cu pasta roşietică-gălbuie, decorată cu impresiuni, incizii şi nervuri¹⁶², specifică centrelor de producţie controlate de Hoardă în ju­mătatea sudică a Moldovei, din prima jumătate a secolului al XlV-lea, ni se pare semnificativă.

Grupurile mongole stabilite în Dobrogea, susţinute cîteodată de ace­lea din stepele nord-pontice, se amestecau deseori în conflictele dintre suveranii balcanici, oferindu-şi serviciile ca mercenari temporari îndeo­sebi ţarilor bulgari¹⁶³. In această calitate ele au luat parte la mai multe invazii în Bizanţ. Cu prilejul participării la acţiunile militare iniţiate de bulgari, mongolii s-au aflat uneori în aceeaşi tabără cu detaşamentele venite din Ţara Românească. Dintre aceste acţiuni menţionăm pe cea împotriva oraşelor ce trecuseră de partea bizantinilor, întreprinsă prin 1323 de Mihail III Şişman, la care el ar fi beneficiat de ajutorul ungro-vlahilor (Ouyxpopxâxot), adică a românilor din Muntenia, şi a sciţilor (

(= mongolilor)¹⁶*. Cîţiva ani mai tîrziu, în faimoasa luptă de la Velbuzd cdn 1330 contra sîrbilor, bulgarii au avut ca aliaţi detaşamentele româ­neşti trimise de Basarab, pe „tătarii negri" şi pe iaşi¹⁶³. Colaborarea ro-mâno-mongolă pe plan militar şi dominaţia îndelungată a Hoardei de Aur asupra ţinuturilor extracarpatice au determinat adoptarea de către români a anumitor trăsături proprii tehnicii de luptă a călăreţilor asia­tici şi a armamentului acestora. Numai aşa se explică confuzia pe care

a putut să o facă împăratul Andronic III între cetele geţilor (= româ­nilor) şi acelea ale sciţilor (= mongolilor)¹⁶⁶, ca şi remarca de mai tîrziu a lui Laonic Chalcocondil referitoare la asemănarea armelor sciţilor ( = mongolilor) cu cele ale dacilor (= românilor)¹⁶⁷.

In afară de participările micilor detaşamente mongole din Dobrogea la disputele cu caracter local din Balcani, forţele Hoardei de la nordul Dunării au organizat în cîteva rînduri, în al doilea sfert al secolului al XIV-lea, acţiuni de amploare mult mai mare în dreapta fluviului. In anul 1326, atunci cînd turcii din Asia Mică au prădat pînă la Dunăre, s-a produs intervenţia mongolilor de la nordul fluviului, în urma căreia invadatorilor le-a fost administrată o usturătoare înfrîngere¹⁶⁸. Nu ar îi exclus ca acţiunea lor să fi fost determinată de solicitarea Constantino-polului, din ce în ce mai puţin capabil să facă faţă cu mijloace proprii presiunilor externe. Dealtfel, din datele cronicilor greceşti rezultă că în prima parte a domniei lui Andronic III (1328—1.341> Bizanţul încheiase un tratat de pace cu mongolii¹"⁹ — întărit, se pare, prin căsătoria fiicei împăratului cu hanul Ozbăg¹⁷⁰ — obligîndu-se totodată să le plătească tribut¹⁷¹. Tocmai nerespectarea acestei obligaţii a fost invocată de mon­goli ca pretext al invadării Traciei în anul 1337¹⁷², probabil cea mai de­zastruoasă năvălire care a afectat imperiul după acelea din vremea lui Nogai. In primăvara anului 1341 mongolii plănuiau o nouă mare expe­diţie împotriva Bizanţului, dar fie tulburările interne, fie evenimentele din Rusia haliciană au dus la renunţarea declanşării ei¹⁷³. Spre mijlocul secolului al XlV-lea, conducerea Hoardei, angrenată pe plan militar pe alte fronturi, nu a mai acordat atenţie problemelor din Balcani, aşa în-cît grupurile mongole stabilite în sudul Dunării, rupte de autoritatea centrală, şi-au pierdut aproape cu totul importanţa politică.

Disputele pentru tron şi tulburările interne din Ungaria de la sfîr-şitul secolului al XHI-lea şi primul sfert al secolului următor, ca şi în­cercările forţelor locale din Transilvania de a redobîndi autonomia, au paralizat în mare parte iniţiativele politice ale suveranilor unguri spre Răsărit. Informaţia din descrierea anonimă a Europei Orientale din 1308, potrivit căreia Şiretul (Soget) şi Prutul (Purut) se aflau în componenţa Transilvaniei¹⁷⁴, nu poate fi interpretată în sensul unei subordonări po­litice a ţinuturilor prin care curgeau cele două rîuri faţă de regatul un­gar, ea datorîndu-se probabil unei erori a autorului¹⁷⁵. De-abia după ce Carol Robert de Anjou a restabilit situaţia din Transilvania, armatele ungare au putut acţiona şi spre regiunile controlate de mongoli, unde au avut loc mai multe confruntări.

Intr-un act din 10 octombrie 1324, întărind un altul anterior din acelaşi an, de la 12 august, se menţionează că în vreme ce Carol Robert se afla în Transilvania, între altele pentru a organiza apărarea provinciei împotriva mongolilor, fusese trimisă o armată condusă de Phynta de Mende în „ţara tătarilor", pentru a preveni o invazie din partea aces­tora¹⁷⁶. Din urmărirea locului de emitere a documentelor regale se con­stată că, din mai 1323 pînă în mai 1324, Carol Robert era stabilit la Buda şi Vişegrad¹⁷⁷ si de-abia în iunie 1324 venise în sudul Transilvaniei, unde rămăsese cel puţin pînă în luna august¹⁷⁸. Prin urmare, expediţia lui Phynta de Mende nu se putea desfăşura decît în cele trei luni din vara anului 1324. Ea fusese îndreptată contra grupurilor mongole din extre­mitatea estică a Ţării Româneşti sau a celor clin sudul Moldovei. Pe baza

12 — Moldova în secolele XI—XIV

observaţiei că în anul 1326 românul maramureşean Stanislav Kenezy (Cneazul), fiul lui Sten (Stan), primea din partea regelui o moşie şi alte privilegii, ca recunoştinţă pentru devotamentul şi serviciile sale¹⁷⁹, s-a considerat că aceste danii constituiau răsplata pentru participarea încă de atunci a maramureşenilor la expediţiile extracarpatice împotriva mon­golilor¹⁸⁰. O certitudine în acest sens nu există însă.

Disputele cu mongolii capătă cu timpul un caracter de durată, de vreme ce, în 1325, Carol Robert solicita ajutorul papei în luptele cu „neamurile necredincioase" din vecinătatea regatului său, cerere ră­masă însă neonorată¹⁸¹. In aceste lupte fuseseră desigur luaţi prizonieri cei doi copii de tătari, pe care regele îi trimitea papei în dar¹⁸². în anul următor, aşa cum ne indică pasajul care încheie cronica lui Peter von Dusburg, regele Ungariei ar fi nimicit o armată mongolă care îi de­vastase ţara, cifra duşmanilor ucişi — 30 000^l83 — fiind, însă, evident exagerată. Dintr-o scrisoare a papei Ioan XXII din 5 august 1331 aflăm despre o expediţie a oştilor regale împotriva mongolilor apreciată ca victorioasă (... triumphum gloriosum obtentum contra Tartaros), dar care se pare că nu a fost totuşi încununată de succes, căci la întoarcere regelui şi armatei sale i s-a pregătit o cursă extrem de periculoasă¹⁸⁴. In legătură cu această expediţie nu ar fi exclus ca papei să-i fi par­venit informaţia greşită că regele ar fi fost înfruntat de tătari în loc de românii „schismatici" conduşi de voievodul Basarab, care într-ade­văr întinseseră în anul 1330 o abilă cursă suzeranului angevin, provo-cîndu-i în trecătorile Carpaţilor una din cele mai zdrobitoare înfrîn-geri pe care Ungaria le suferise în decursul istoriei ei medievale¹⁸⁵. în­semnătatea deosebită a victoriei lui Basarab constă în faptul că ea a pecetluit dobîndirea independenţei primului stat românesc de-sine-stă-tător de la nordul Dunării.

Declanşarea acţiunilor antimongole întreprinse din ordinul lui Ca­rol Robert poate fi interpretată ca fiind în spiritul politicii expansio­niste dirijate spre spaţiul extracarpatic, revitalizată odată cu urcarea dinastiei de Anjou pe tronul Ungariei. Cîteva din aceste acţiuni au constituit răspunsuri la expediţiile de pradă ale tătarilor şi „schisma­ticilor". Ele nu par să fi avut o amploare deosebită, căci cronicile ma­ghiare nu le consemnează. Prin „schismaticii" menţionaţi în documen­tele vremii nu trebuie să înţelegem totdeauna pe românii clin regiunile extracarpatice, cum s-a presupus adesea¹⁸⁶, ci în special pe ruteni, des­pre care se ştie că au însoţit în repetate rînduri pe mongoli în inva­ziile lor în ţările creştine sau chiar au întreprins incursiuni indepen­dente. Pentru o participare românească la jafurile mongole din Tran­silvania şi Ungaria nu există nici o dovadă certă, deşi, avînd în vedere dependenţa lor politică faţă de Hoardă, mai ales a celor din jumătatea sudică a Moldovei, faptul nu ar fi cu totul imposibil.

Interesată în expansiunea catolicismului, papalitatea a susţinut ac­tiv atît moral cît şi material politica Drang nach Osten a regilor an-gevini. în 1314 Clement V acorda iertarea păcatelor celor ce vor muri în luptele cu tătarii şi schismaticii¹⁸⁷. La rîndul său papa Ioan XXII permitea în 1332 regelui şi oştenilor săi ca, în vremea expediţiilor îm­potriva schismaticilor, să nu respecte anumite interdicţii alimentare în zilele de post¹⁸⁸. în acelaşi an el ceda lui Carol Robert, la solicitarea acestuia, o treime din veniturile Scaunului pontifical din regatul un-