Secolele XI-XIV

88

xamimaire a inventarului funerar pare mai curînd din secolele XIII—XIV. Secolului al XlII-lea îi aparţinie probabil >morinînt

XII—XIII⁸**.

Printre descoperirile din secolul al XlII-lea mai bine: reprezentate cantitativ se detaşează materialul ceramic, caracterizat prin deosebiri destul de evidente'faţă 'de acela aparţinând culturii Răducăneni. Pe ilî-ngă dispariţia anumitor forme de viase, înitre care se numără eastrolamele şi căldările de lut, ca şi a unor motive decorative, în secolul al XlII-lea se constată folosirea' anumitor tipuri ceramice mult simplificate, de o factură calitativă mai puţin evoluată. Cîteva din acestea, provenind de la Hlinoea—laşi şi Dobrovăţ, păstrează totuşi anumite elemente preluate din ceramica specifică secolelor XI—XII. Menţionăm, de asemenea, că în locuinţele datate în secolul ai XIIMea nu se mai înitîlnesc construc­ţiile de încălzit din pietre mari, tipice perioadelor anterioare. Stabili­rea momentului de încheiere a evoluţiei culturii Răducăneni, ca şi acela ai genezei culturii locale, reprezentată prin descoperirile de la Hlinoea—■ Iaşi, Dobrovăţ şi Suceava, precum şi precizarea circumstanţelor istorice care au determinat acesite fenomene, repreziinltă deocamdată probleme non liquet pentru arheologia medievală.

Un monument arheologic de o factură aparte îl constituie aşezarea întărită de la Bîtca Doamnei—Piatra Neamţ⁸⁹. Situată pe o înălţime dominantă, eu pătrate aibnupte, ea avea menirea de a supraveghea valea Bistriţei, rîu care curge la poalele sale la o diferenţă de ndvel de aproape 150 m. Singura pantă accesibilă a înălţimii a fost fortificată de un val de pămîmt ou paldsadă din blrne- de lemn, ridicată deasupra fundaţiilor unui zid de piatră consitruit în epoca dacică, în faţa valului cu palisadă, la o distanţă de circa 200 m, panta era secţionată de trei şanţuri transver­sale, cu adîncimea de aproximativ 3 m, a căror vechime nu a fost preci­zată. Chiar în eventualitatea săpării lor de către daci, nu ar fi exclus să fi fost refolosdte şi în perioada medievală.

Alături, de locuinţele de caracter civil, 'al căroir sistem de construcţie a rămas nedeterminat, au mai fost identificate urmele de la o clădire de lemn presupusă a fi fost biserică, dat fiind că în vecinătatea sa se afla un mic cimitir. Mormintele descoperite dovedesc că aşezarea fortificată de la Bîtca Doamnei nu avea un caracter strict militar, căci ea adăpostea nu numai bărbaţi, ci şi femei şi -copii. Poziţia depunerii înhumaţilor era conformă ritualului de înmormînitare creştin. Gale opt schelete analizate din punct de vedere antropologic au. scos la iveală varietatea tipurilor craniene⁹⁰.

Din sforţatul corespunzător epocii medievale provine un bogat şi di­vers material arheologic, compus din unelte (un brăzdar, un cuţit de pkig, seceri, coase, burghie, o nicovală, pile, foarfece), arme (săbii, buterole, vîrfuri de lance şi săgeată, capete de buzdugan, topoare de luptă), piese de harnaşamenit (pinteni, scări de şa, potcoave), diferite obiecte de uz personal şi casnic (catarame, animare, lacăte, cuie, balamale, o patină cu crampoane_pentru mers pe gheaţă), obiecte de cult (trei cruciuliţe duble relicviar, dintre care una bizantină şi două kieviene) etc, la care se adaugă ceramica (fig. 7—9; 23/2; 24/1).

Pentru încadrarea cronologică a nivelului medieval de la Bîtca Doam­nei dispunem de elemente de datare precise, dată fiind circulaţia relativ



restrânsă a umor tipuri de obiecte, w uum» _t

numai în Hmiftele secolelor XII—XIII. Foarte edifiiciaitoaire pemrtru această problemă sîmit cele două einodlpioaine ruseşti, produse la Kiev cu puţin tiimp înainte de mianea invazie mongolă, şi moneda de largiint emisă în vremea lui Delia III (1172—1196), pe baza cărora cetăţuia de pe Bîitca Doamniei se datează în ultima parte -a secolului al Xll-lea şi primele patru decenii ale secolului următor. Părăsirea cetăţuii s-a produs probabil la Începutul anului 1241, ©a urinare a pătrunderii hoardelor mongole-prin păsurile carpatine spre Transilvania.

'Analiza descoperirilor de la Bîtca Doaimnei comparativ ou cele din alte aşezări din Moldova şi din regiunile învecinate — din care rezultă, între altele, factura ■transilvăneană a celor mai multe dintre obiectele recuperate — imdică provenienţa de peste munţi a apărătorilor cetăţuii. Ei emau foarte probabil români⁹¹, pe care, aşa cum reiese din izvoarele scrise, suveranii arpadieni îi investiseră în secolul al XIII-lea cu atri­buţia de ia străjui împreună cu secuii la graniţa răsăriteană a statului lor⁹². în sprijinul acestei presupuneri pledează prezenţa între descope­ririle de pe Bîtca Doamnei a celor trei encolpioajne provenind din ţări unde prozelitismul ortodox se manifesta activ. Legăturile confesionale cu asemenea state şi importul obiectelor de culit produse acolo era nor­mal să se fi realizat de o populaţie aparţinînd ritului ortodox, aşadar de către români.

Aşa cum am mai¹ arătat, în prima jumătate a secolului al XIII-lea cronicile ruseşti menţionează pe boilohoveni în regiunile aflate la nordul Moldovei, prilej eu oare stat enumerate şi eîteva dîtn aşezările lor: Derevici, Guibin, Kobuid, Kudin, Gorodeţ, Bo'jskii şi Diadkov⁹³, la aces­tea ariăugîndu-se şi Bolohovul, aminttiit aparte', în alt context. Cercetă­rile îinîtreprimse în ultimii ani eu dus la identifiicarea pe teren ia aşe­zărilor întărite de la Bolohov (la Liubar)⁹⁴, Derevici (la Velikii Derevici) în reig. JMomir şi de la Gubiin, Kudin (la Kudinka)⁹⁵ şi Gorodeţ (la Goro-dişce)⁹⁶ în reg. Hmelniţki, în timp ce pentru Koibud s-ia propus locali­zarea la Starokonstantinov în reg. Hmelniţki⁹⁷ (toate în R. S. S. Ucrai­neană). El» iaveau în general dimensiuni reduse, fiind amplasate pe forme de relief dominante, fortificate prin valuri înalte şi şanţuri adinei.

Izvoarele scrise şi arheologice certifică existenţa populaţiei româneşti pe versanţii răsăriteni ai Carpaţilor de-^a lungul înitreⁱgii perioade aflate în centrul atenţiei noastre. Ele infirmă teoriile mai vechi privind dispa­riţia în cursul marilor migraţii a elementului romanic la nordul Dunării de Jos şi locuirea acestor teritorii numai de neamurile turanice şi slave. Cu toartă pătrunderea temporară a numeroase triburi alogene, ceea ce a avut ca efect anumite modificări in structura etnică a spaţiului carpato-dunărean, populaţia autohtonă s-a menţinut în permanenţă în ţinuturile strămoşeşti, păstrîndu-şi identitatea şi individualitatea etnică.

Descifrarea fenomenelor de demografie cantitativă din Moldova pre­zintă, oa şi pentru toate societăţile umane dealtfel, o mare importanţă, efectivul populaţiei înrîurind şi fiind la rîndul său dependent de nivelul dezvoltării economice şi ai organizării politice. Numeroase laturi ale pro­cesului istoric au fost substanţial influenţate de variaţiile demografice

amplificate sau diminuate datorită fluxului mişcărilor de populaţii. Ast­fel de fluctuaţii în dinamica demografică, determinate de cauze dife­rite s-au înregistrat atât 'temporal cît şi spaţial.

' în secolele IX—XI, perioada cînd evoluează cultura Dridu, se înre-aistreiazâ o densitate de locuire destul de ridâoaltă, miulit superioară con­cern'raţiei demografice din epoca precedentă (fig. 2). In ţinutul delimi­tat de Carpaţii Orientali şi Nistru s-au identificat pînă în prezent circa 300 de aşezări de tip Dridu. în unele din acesta aşezări rurale, unde s-au efectuat săpături sistematice, cum sfcut, spre exemplu, cele de la Băieeni-„Dîmbul Iui Pletosu", Bîrlăleşti, Dodeşti şi Epureni, locuinţele se găseau grupate, ceea ce presupunea existenţa unei zone dens populate. Potrivit _Oj₃ 'rvaţiilor etnografilor, satele „îngrămădite" sînt caracteristice econo­miei intensive bazate îndeosebi pe agricultură, spre deosebire de cale „dispersate", unde de obicei predomina creşterea vitelor⁹⁸.■ Se impune, ele asemenea, a .conseminia constatarea că intensitatea locuirii din jumătatea sudică a Moldovei depăşea eu mult pe cea din partea sa nordică. De acest spor demografic mu sînt străine unele realizări din sfera activită­ţilor economice, oa cele din agricultură şi meşteşuguri, precum şi ac ti 'vi­zarea relaţiilor comerciale îndeosebi în ţinuturile din preajma Dunării. La evidenta creştere numerică a populaţiei la est de Carpaţi începlnd de la sfârşitul mileniului I au conlucrat, se pare, pe lingă obişnuitul spor natural, şi alte realităţi istorice. După părerea unor istorici şi filo­logi, ar fi vorba, între altele, de transferarea unor elemente neolatine din dreapta Dunării — cărora le^ar fi revenit menirea de a consolida nu­cleul romanic auitobtoai nord-dunărean — precum şi de asimilarea smi-mitor fracţiuni migratoare de către comiutniităţile locale". In ceea ce priveşte deplasările grupurilor de populaţii romanice de peste Dunăre posedăm -anumite indicaţii rezultate din analiza hărţilor lingvistice şi aceea a materialelor arheologice¹⁰⁰, dar o reexaminare a lor de ansamblu n-ar fi exclus să conducă spre emendarea unoaia din coneiluziile admise anterior.

Incep-înd din a doua jumătate a secolului al Xl-lea şi pînă în secolul ai XllI-lea numărul aşezărilor identificate descreşte substanţial în com­paraţie cu acela din perioada anterioară. Pînă în prezent au fost semna­late aproximativ 50 de aşezări de tip Răducăneni şi un număr şi mai redus de Localităţi conţinind materiale datate în secolul al XllI-lea. Complexele de locuire se aflaiu destul de distanţate în cadrul aşezărilor. Aceste date, chiar dacă nu reflectă decât un stadiu provizoriu al cercetărilor, sînt grăitoare mai ades dacă sînt alăturate celor referitoare la cultura Dridu şi la aşezăiriie din secolul al XIV-lea¹⁰¹. Ele oglindesc o scădere numerică temporară a populaţiei îndeosebi în sudul Moldovei, unde pătrunderea violentă a nomazilor turci şi mongoli a dislocat o pante a aşezărilor se­dentare. Nu «te de aceea întîmplătar că, în secolele XI—XIII, în Bugeac şi Bărăgan, în locul localităţilor stabile se întâlnesc morminte 'ale triburilor romiade de stepă (fig. 14). In schimb, din datele pe care le avem la dispoziţie, se observă că în secolul al XllI-lea cele mai multe aşezări ale comunităţilor locale polarizează spre centrul şi nord-vestul Moldovei, unde condiţiile naturale de apărare oferite de dealuri şi munţi erau mult mai favorabile ca în zonele de şes.

Cu toate peirturbaţiile pricinuite de ultimele migraţii, populaţia româ­nească nu numai că nu a fost înlăturată de 'la răsărit de Carpaţi, dar a



să se afirme. Elocvent în acest sens este un pasa] ctim seri-soarea papală din 14 noiembrie 1234, unde se «raită că printre români se stabileau unguri şi saşi din regalul arpadian, alcătuind „un singur popor" eu românii (populus unus facti cum eisdem Walathis)¹⁰². O astfel de populaţie, capabilă să influenţeze comiunirbăţi străine cu un nivel de ci-vUiziaiţie destul de avansat, era desigur nu numai evoluată, dar şi nume­roasă.

8. STADIUL DEZVOLTĂRII ECONOMICE

a. AGRICULTURA Şl CREŞTEREA VITELOR

în cursul secolelor XI—XIII comunităţile umane locale din Moldova prezentau trăsăturile unei societăţi sedentare, legate de ocupaţiile sale tradiţionale, agricultura şi creşterea vitelor, la care se adăugau îndelet­nicirile meşteşugăreşti. Ele îşi duceau traiul exclusiv în mediul rural aşazăaide lor fiind amplasate în macea lor majoritate, indiferent de sub­unităţile geografice tunde se găseau, în locuri deschise, situate în apropie­rea sttrselolr de apă, pe grindurile de pe albia majoră a pâraielor, pe te­rasele de luncă jcase sau pe pantele line ale dealurilor. Aceste poziţii deschise ocupate de aşezări în vecinătatea solurilor fertile erau cele mai adecvate pentru o populaţie cu îndeletniciri agricole.

Istoriografia străină mai veche contesta în mod tendenţios practica­rea acestei ocupaţii de către români pînă în preajma întemeierii statelor feudale, susţinînd exclusivitatea îndeletnicirilor păstoreşti şi că iniţierea lor îmi muncile agricole s-ar datora în mare măsură contactelor cu slavii. O astfel de concluzie contravine în mod evidemt conţinutului izvoarelor istorice, arheologice şi etnografice. Elocventă pentru vechimea şi prac­ticarea neîntreruptă a îndeletnicirilor legate de munca cîmpului este terminologia agricolă, principalele noţiuni privind lucrul pămîntului şi recoltarea (a ara, a săpa, a seviăna, a secera, a culege, a treiera, a vîn-tura), denumirile de cerea'e (griul, meiul, orzul, secara) şi alte plante, cele referirtoaire la un maa'e număr de unelte, preaum şi termenii ce de­semnează varietăţile de terenuri cultivaite, fiind de¹ origine latină, în timp ce nomeimclatura de origine slavă priveşte mai mult lucrările agrotehnice secundare şi 'anumite numiri de unelte¹⁰³.

Dovezi fără putinţă de tăgadă că în primele secole ale mileniului al II-lea oul'iivarea sistematică a plantelor constituia o ramură precum­pănitoare în economia populaţiei locale au fost aduse odată cu amplifi­carea cercetărilor arheologice în ultimele decenii¹⁰⁴. Astfel, din aşezările Dridu de la est de Carpaţi provin hrăzdare de tip simetric, săpăligi, se­ceri, oticuri de fier şi rîşniţe de piatră, în aşezarea eponimă a culturii Răducăneni fiind descoperită o seceră, în timp ce de pe cetăţuia de la Bîitca Doamniei au fost recuperate atît unelte destinate aratului (un brăz-dar — fig. 9/10 — şi un cuţit de fier), cît şi pentru strângerea recoLtei (seceri — fig. 9/1—8 — şi coase). O altă dovadă a practicării agriculturii simt gropile de păstrare a cerealelor din apropierea locuinţelor de tip Dridu. In unele din aceste gropi, ca şi în eîteva locuinţe, din secolele

,,. XII s-au păstrat regituri de seminţe oairbomdziaite. Analizele paieobota-

nice au dovedit că ele provin de la iddferite specii «te grîu (Triticum com--onctum şi Triticum aestivum) şi de orz, ca şi de la seicară, ovăz, mei şi mazăre plante '^a c^iror cultură ane vechi 'tnadiţii pe teritoriul Moldovei, mersînd adesea pînă în neolitic¹⁰⁸.

Ca siBitietm de cuiMuiră se generalizase cel al desţelendirifLor şi defrişă-lor succesive, rămas sistem preponderent în iiegiuniile extracarpaitioe în întreaga perioadă medievală¹⁰⁶. Pădurile au ocupait pînă Ha începutul eoocii moderne suprafeţe exitrem de întinse în spaţiul oaiipato-duinărean nu numai în ţinuturile de deal şi mumte, ici şi în cele de şes¹⁰⁷, astfel că suprafaţa agricolă în evul mediu era cu mult mai resltrînsă ca astăzi, iar pentru lărgirea ei se impuineau eforturi deosebite. Topoarele de fier descoperite atît în nivelele de locuire din secolele X—XII (fig. 21), cît si la Bîtoa Doamnei (fig. 9/9) şi Cozăneşti (fig. 2*2/1—3) din' secolul al XlII-lea, puteau servi şi la defrişarea necesară obţinerii de noi parcele arabile, 'in ceea ce priveşte! asolamentul bienal, presupus a fi folosit în unele ţări înveeinalte, nu există niici o dovadă că a fost cunoscut şi în Moldova la începutul maternului al II-lea.

In aşezările din secolele X—XI uneltele agricole înregistrează atît un spor cantitativ, cît şi unul calitativ, în comparaţie cu piesele similare din perioadele anterioare. O anjumiită evoluţie se eonstartă în cadrul uneltelor şi de^a lungul primelor secole ale mileniului al II-llea. Astfel, spre deo­sebire de brăzdarele simetrice dintr-o singură foaie metalică, cu margi­nile sudate, descoperite în aşezările de^; tip Dridu, înitre aiitele la Mănă­stirea (com. Măluşlt'eoi)¹⁰⁸ şi Gnumezoada (com,. Huirdugi¹, j'ud. Vaslui)¹⁰⁹, brâzdarul, de asemenea simetric, 1 în zona sudată de o bandă miatialică longiitudinială (fig. 9/10). Tipurile de brăzdare simetrice cu umerii lamei reliefaţi sînt considerate ca provenind .de la aratrul ou piaz, care uşura munca agri­cultorului şi dădea rezultate mai bune, în sensul că terenul lucrat era afinat în întregime, nu parţial oa în cazul araltrului fără plaz. Se puteau obţine astfel recoiljte superioare¹¹⁰.

Având în vedere întregul utilaj agricol ditn Moldova, apreciem că eî corespundea în general nivelului calitativ constatat şi în regiunile înve­cinate din centrul şi răsăritul continentului¹¹¹. In ansamblu acest nivel era scăzuit, ca dealtfel în toată Europa medievală, înzestrarea "tehnică necorespunzătoare influenţînd negativ asupra randamentului agricol¹¹². Sporul de recoltă se obţinea în mică măsură prin culturile intensive, ci mai ou seamă prin extinderea spaţiului cultivat. Fără acest spor nu ne-«n explica creşterea efectivului populaţiei.

împreună cu agricultura, creşterea animalelor a constituit o altă ocupaţie de bază a comuniităţilor locale esit-ioairpatice, la fel ca şi a celor din alte ţinuturi româneşti. Despre vechimea foarte mare a vieţii pasto-raue ],_a români şi la strămoşii lor vorbeşte terminologia predominant latină referitoare la ^creşterea vitelor şi viaţa păstorească, la oare se adaugă şi citeva cuvinte de presupusă origine traco-dacică¹¹³. Economia bazată pe creşterea vitelor egala probabil în amploare economia agricolă, raportul suprafeţelor ocupate de păşuni şi fineţe menţinîndu-se siiperior faţă de aceia al suprafeţelor cultivate pînâ la mijlocul secolului al XlX-lea.

Această superioritate era desigur mult mai accentuată la începutul mile­niului al II-lea, ctod pădurile se extindeau înitr-o arie extineim de largă¹¹⁴.

Cercetările temeinice în domeniul etno>grafiei dovedesc că în spaţiul carpato-duniărean nu au existat oatutnadieţii tataie agricultură şi păstoriitul sedentar; dimpotrivă, cele două ocupaţii s-iau întregit ■reciproc, contri­buind împreună la asigurarea necesarului de produse vegetale şi animale, ca şi a unor materii prime destinate practicării anumitor meşteşuguri să­teşti. Dealtfel, cele mai multe tipuri şi variante ale păstoritului la români erau practicate în strânsă legăitură cu muncile agricole, contribuind la realizarea echilibrului economiei rurale. Forma cea miai răspândită de păsitorî/t 'era cea in care .turmele, la fel ca şi cirezile, noi părăseau hotarul obşrtei¹¹⁵.

Creşterea vitelor pentru hrană şi tracţiune în localităţile stabile este dovedită de prezenţa unui bogat material osteologic în perimetrul şi veci­nătatea locuinţelor din aşezările secolelor XI—XIII. Potrivit analizelor preliminare predominau bovinele, urmate de ovicaprine, într-un procent mai redus întîlniindu-se porcinele şi cabalinele. Mai rar se găsesc resturi osoase de la păsări de curte (găini, raţe), precum şi de la cîini¹¹⁶.

In eeeia ce priveşte păstoritul de transhumantă, nu posedăm mărturii scrise relative la practicarea sa în Moldova în primul sfert .al mileniului al II-lea, iar depistarea sălaşelor itinerante ale oierilor de pe culmile munţilor depăşeşte deocamdată posibilităţile tehnice ale arheologiei. Cu toarte acestea, este sigur că acest tip de păsitorit a avut vechi tradiţii în munţii Moldovei, la fejl ca şi în întregul! lanţ carpatic şi balcanic. Păs-toritul de transhumantă, detaşat în cea mai mare parte de factorul agricol, se caracteriza prin păşunarea oilor în zonele fîneţelor alpine pe timp de vară şi iamiairea la şes sau lângă bălţi. Bl mu era practicat în forme nomade decîit în cazuri extrem de nane şi limitate spaţial, căci familiile oierilor şi unii din proprietarii oilor rămîneau să locuiască de cele mai multe ori în satele lor de baştină, în vreme ce turmele erau trimise cu un număr redus de însoţitori. Chiar şi în perioadele istorice cele mai vitrege, poporul român nu a adoptat niciodată o viaţă pur pastorală, ci şina menţinut permanent îndeletnicirile agricole¹¹⁷.

Păstorii români din Carpaţii Orientali şi Nordici au avut un rol foarte important în transmiterea în limba polonă şi ucraineană a nu­meroşi termeni din graiul păstoresc, a unor toponime şi hidronime, ca şi a altor cuvinte de origine românească. O parte din acest fond de cuvinte a fost probabil receptat încă din primele secole ale mileniului ai II-lea.

b. MEŞTEŞUGURILE, COMERŢUL Şl CIRCULAŢIA MONETARĂ

Alături de agricultură şi creşterea vitelor, la comunităţile locale de la răsărit de arcul carpatic erau răspîndite diferite îndeletniciri meşte­şugăreşti şi dasiniice, intre care, pe baza materialelor recuperate prin cer­cetări arheologice, 'dispunem de lanumiite date¹ asupra prelucrării mine­reului de fier şi a lemnului, producerii uneltelor şi & obiectelor de uz gospodăresc şi personal (fig. 3; 4; 6), precum şi asupra olăritului, torsului (fig. 4/7—13; 6/9—10), râşnitului cerealelor etc.

04

Dintre acestoa se detaşează prin importanţa sa procurarea minereu­lui de fier, combinată cu reducerea şi prelucrarea sa. Despre amploarea acestei ocupaţii vorbesc numeroasele resturi provenind de la reducerea minereului fieros, care constau din zgură şi lupe, descoperite în mai multe aşezări din secolele X—XII, răspîndite în toate regiunile Moldo­vei* Aceste resturi indică existenţa în apropiere a cuptoarelor pentru redus minereul. Dat fiind că pe teritoriul Moldovei lipsesc zăcăminte bogate în fier, o parte din necesarul de metal era procurat prin exploa­tarea lentilelor feruginoase din depunerile sedimentar-aluvionare sau din lentilele de siderit intercalate în rocile marno-calcaroase din zona carpatică a fiişului¹¹³. Sărăcia procentajului de fier din componenţa aces­tor lentile şi procedeele tehnologice neevoluate folosite pentru obţine­rea metalului limitau extrem de mult randamentul economic al exploa­tării. Cuptoarele destinate redusului minereului, fiind puţin perfecţio­nate, nu asigurau o capacitate prea mare de producţie, lăsînd neextras din bulgării de zgură un procentaj relativ mare de fier. Cu toate aces­tea, eforturile depuse de societate pentru obţinerea fierului au fost con­siderabile, dată fiind gama largă de unelte, arme şi alte piese ce se rea­lizau din acest metal. Avînd în vedere dificultăţile transportării solurilor cu acumulări feruginoase, este de presupus că reducerea şi chiar prelu­crarea metalului se efectuau în apropierea locurilor de exploatare. Cea mai mare parte a uneltelor şi obiectelor descoperite erau desigur pro­duse locale, în timp ce unele piese, atît unelte cît şi arme, cu un volum mai mare de metal este posibil să fi provenit de pe urma relaţiilor de schimb.

Date destul de consistente posedăm în legătură cu meşteşugul olă­ritului. Ca urmare a progreselor realizate în ceea ce priveşte calitatea pastei şi a generalizării folosirii roţii de picior cu turaţie medie, în lo­cul celei cu turaţie mică, calitatea produselor ceramice s-a îmbunătăţit în comparaţie cu perioada anterioară. Arderea ceramicii se realiza în cuptoare ce permiteau pătrunderea unui flux de oxigen datorită căruia pereţii vaselor căpătau o culoare roşietică. Discul roţii clarului conţi­nea uneori în negativ anumite semne pentru a fi imprimate în relief pe fundul vaselor (fig. 11/8; 12/6). Semnificaţia semnelor nu a fost pe de­plin clarificată. O parte a lor este posibil să reprezinte mărci de olar.

In primul sfert al mileniului al II-lea produsele ceramice au evoluat destul de mult de la o perioadă la alta, în acelaşi teritoriu şi aceeaşi epo­că coexistînd uneori mai multe tipuri de vase.

Pentru etapa tîrzie a culturii Dridu sînt caracteristice două specii principale de vase: prima, lucrată la roata cu turaţie medie dintr-o pastă cu nisip ca degresant, arsă neunitar, este reprezentată numai prin bor­cane cu umerii reliefaţi şi castroane, cu ornamente alcătuite îndeosebi din benzi liniare incizate orizontal şi în val şi mai rar cu linii scurte oblice, alveole sau impresiuni de pieptene (fig. 10; 11); cealaltă, lucrată tot la o roată cu turaţie mijlocie, beneficiind de o ardere neunitară, cu nisip foarte fin în compoziţia pastei, se caracterizează prin borcane de culoare gălbuie sau cenuşie cu corpul sferoidal şi buza în formă de colac, cu de­corul constînd din motive formate din linii lustruite orizontale sau în reţea. Pe lîngă aceste categorii de vase, se întîlnesc uneori, în număr foarte redus, căldările de lut şi oalele-borcan lucrate din caolin. în ju­mătatea nordică a Moldovei s-au menţinut într-o proporţie redusă, mai

multă vreme ca în alte părţi, două specii ceramice moştenite din reper­toriul caracteristic culturii Hlincea: prima, modelată cu mîna, cu cioburi pisate şi microprundişuri ca degresant, are ca formă tipică borcanul cu umerii aplatizaţi şi tipsia; cealaltă, avînd compoziţia pastei identică, dar lucrată la roata cu turaţie înceată, este reprezentată prin borcane de­corate cu linii incizate orizontale sau verticale, impresiuni de pieptene etc.

Cultura Răducăneni preia de la cultura Dridu vasele în formă de borcan, în cadrul cărora se disting două tipuri: primul, cu o formă mai zveltă, cu un gît alungit şi umerii aplatizaţi (fig. 13/3); cel de-al doilea, mai scund, cu diametrul maxim în zona umerilor (fig. 13/1, 2, 4). Alături de borcane apar într-o proporţie mare căldările de lut de formă tron co­nică sau cilindrică, cu deschiderea gurii foarte largă, cu buza îngroşată şi răsfrîntă orizontal, de unde pornesc două urechiuşe perforate dispuse simetric (fig. 12/8-13; 13/5-7). într-un număr restrîns se întîlnesc şi cas-troanele tronconice cu pereţii drepţi sau oblici. Pasta vaselor se distinge prin degresantul compus de obicei din cochilii pisate şi uneori din nisip, bucăţele de calcar sau pleavă. Dintre motivele decorative preferate amin­tim benzile de linii incizate, orizontale sau în val, alveolele şi impre-siunile rectangulare dispuse în şiruri orizontale. Două căldări descope­rite la Răducăneni erau ornamentate cu motive zoomorfe redînd ima­ginea stilizată a unui cal.

Anumite diferenţieri regionale se constată în cadrul ceramicii clin secolul al XlII-lea. In jumătatea nordică a Moldovei era răspândită o specie ceramică avînd amestecată în pastă nisip şi microprundişuri, lu­crată la roata cu turaţie lentă şi medie. Repertoriul formelor este sărac, fiind alcătuit aproape numai din borcane cu buza simplă, răsfrîntă în afară, şi umerii uşor arcuiţi, uneori decoraţi cu linii în val. Degresantul mai puţin fin, arderea incompletă şi pereţii îngroşaţi ai vaselor conferă acestei categorii ceramice un aspect destul de grosier. Pînă în prezent nu s-au putut preciza eventualele legături genetice cu ceramica perioa­dei anterioare, ea fiind asemănătoare cu cea semnalată în aşezările ro­mâneşti din Maramureş şi estul Transilvaniei din secolele XIII—XIV¹¹⁹. In acelaşi timp, în jumătatea sudică a Moldovei se folosea o ceramică de o calitate superioară, lucrată cu o roată avînd turaţia mijlocie, repre­zentată îndeosebi prin borcane decorate cu linii incizate în val şi orizon­tale, avînd anumite asemănări cu produsele ceramice ale perioadei pre­cedente.

Alte trăsături îmbracă materialul ceramic descoperit la Bîtca Doam­nei, compus din vase lucrate la o roată cu turaţia mai rapidă, dintr-o pastă conţinînd nisip, microprundişuri şi mică, bine frămîntată şi con­sistentă. Borcanele, care reprezintă forma predominantă, sînt tronconice, sferoidale sau de alte tipuri, conţinînd motive ornamentale executate prin incizie sau impresiune.

Pentru celelalte meşteşuguri, deşi unele erau la fel de însemnate ca şi cele discutate anterior, nu posedăm decît date cu totul sumare.

O anumită importanţă pentru procurarea resurselor de hrană con­tinuau să aibă vînătoarea şi pescuitul. Suprafeţele forestiere întinse adă­posteau un fond cinegetic bogat şi divers, oferind un cîmp de activi­tate extrem de larg pentru vînători. Pentru practicarea pe scară destul de largă a vînătorii pledează resturile faunistice descoperite în locuinţe