Seminarul biblic penticostal
Yüklə 284,9 Kb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Partea rea
- Cateva motive care au dus la superioritatea episcopului Roman
- APARITIA MAHOMEDANISMULUI
- CAPITOLUL II. EPOCA MEDIEVALA (590-1517)
- Activitatea misionara
- APARITIA SFANTULUI IMPERIU ROMAN
- Reinnoirea Bisericii de Apus
- Poschosius Radbersus
- Biserica Greco-Ortodoxa
| Partea buna
-calugarii curatau podurile, secau mlastinile, faceau drumuri, imbunatateau semintele si rasele de vite. -taranii din apropiere de multe ori ii copiau pe calugari. -manastirile au ajutat la mentinerea in viata a invataturii in timpul Evului Mediu(500-1000). -scolile manastiresti asigurau educatia la nivelurile inferioare. -calugarii se ocupau cu copierea manuscriselor pretioase. -calugarii din Britania au devenit misionarii Bisericii medievale. * Calugari ca Beda, Einhard si Matei Paris au scris documente istorice care sunt surse primordiale de informatii despre istoria perioadei respective. * Cei ce aveau nevoie de spitalizare aici gaseau grija plina de bunatate, hrana si un pat in casa de oaspeti a manastirii Partea rea -calugarii au ajutat in multe tinuturi la increstinarea oamenilor numai ca atunci cand un conducator se convertea obliga toti subordonatii lui indiferent ca intelegeau sau nu sa se boteze -prea multi barbati si femei cu capacitati deosebite au fost inghititi de manastiri. -s-a creat o discrepanta intre calugari si restul populatiei pe motiv ca standardul spiritual al calugarilor era mult mai inalt. -cand manastirile au inceput sa se imbogateasca a patruns lenea si lacomia. -calugarii erau obligati sa-si asculte orbeste superiorii care la randul lor erau subordonati papei.
-Imparatul era departe pentru a putea lua parte la toate problemele Romei. -episcopul era singura autoritate in Apus la care veneau oamenii cu problemele spirituale si seculare. -episcopul Romei a impiedicat in anul 410 incendierea orasului de catre vizigoti. -nevoia de eficienta si coordonare a dus la centralizarea puterii. -Biserica avea 5 mari patriarhii: Ierusalim, Roma, Constantinopol, Antiohia si Alexandria. -episcopul Ierusalimului a cazut in secolul al II-lea, dupa rascoala evreiasca impotriva Romei, episcopii Alexandriei si Antiohiei au cazut in secolul al VII-lea, dupa ce au trecut peste ele hoardele musulmane. -conciliul de la Constantinopol in anul 381 a recunoscut intaietatea episcopului Romei si apoi a Constantinopolului. -pozitia papei se intarea pe zi ce trecea prin edicte precum cel din anul 445 si hotarari bisericesti , cat si cu ajutorul unor imparati ca Valentinian al III-lea si Clovis, conducator francez. * Episcopul Donasius I(366-384) a fost primul episcop care a declarat ca scaunul papal este „scaunul apostolic”. -papa Gelasius I- scria in 494 ca papa raspunde inaintea lui Dumnezeu si de rege, de aceea puterea sacra a papei este mai importanta decat puterea regala.
Afluxul de barbari si cresterea puterii epsicopale au dus la schimbari in inchinarea Bisericii. Barbarii obisnuiti cu inchinarea la idoli au acceptat usor propunerea unor conducatori ai Bisericii ca „materializarea liturghiei „ pentru a-L face pe Dumnezeu mai accesibil. Asa s-a introdus in Biserica venerarea ingerilor, a sfintilor, a moastelor, a tablourilor si a statuilor. Daca pana atunci inchinarea era simpla, democratica, in urma acestor evenimente a devenit mai aristocratica si cu o puternica distinctie intre cler si laici. Duminica a devenit una din zilele importante in calendarul Bisericii. Craciunul a inceput sa fie tinut la mijlocul secolulul al IV-lea, cu adoptarea datei de 25 decembrie care fusese respectata mai inainte de pagani. Printr-un adaos permanent de date din anul sfant evreiesc, din istoria Evangheliilor, din vietile sfintilor si a martirilor a crescut in permanenta numarul zilelor sfinte din calendar. Dezvoltarea doctrinei pacatului originar a dus la botezul copiilor mici. Cina Domnului ocupa un loc de frunte in ordinea Liturghiei. Ciprian credea ca preotul tine locul lui Cristos la cina, oferind un sacrificiu deplin si adevarat lui Dumnezeu Tatal. Catre sfarsitul secolului al VI-lea erau acceptate toate cele sapte acte pe care Biserica Romano-Catolica le considera sacramente. Venerarea Mariei, mama lui Isus s-a dezvoltat in jurul anului 590 iar in anul 1854 s-a adoptat doctrina conceptiei ei imaculate si in 1950 s-a adoptat doctrina inaltarii ei miraculoase la cer. Monasticismul cu conceptul lui de virginitate a intarit ideea venerarii Mariei(careia i s-a atribuit de catre Clement, Ieronim si Tertulian atributul de virginitate vesnica). A fost numita „mama de Dumnezeu”, dandu-i-se onoruri speciale in liturghie. Venerarea sfintilor s-a nascut din dorinta de a cinsti martirii care au suferit in timpul persecutiei ceea ce paganii au primit cu o mare bucurie, ei fiind obisnuiti cu venerarea eroilor lor, incepand cu anul 590 d. Cr. In jurul anului 590 d. Cr. rugaciunea pentru sfinti s-a transformat in rugaciune catre Dumnezeu prin ei. Folosirea imaginilor si tablourilor s-a introdus pe de-o-parte datorita paganilor, caci ei nu erau educati si prin aceste imagini se materializa realitatea invizibila a divinitatii dar si pentru infrumusetarea unei biserici. Ambrozie a introdus practica cantarii antifonice la Milano de unde s-a raspandit in Biserica Apuseana. Vesmintele speciale pentru preoti au aparut mai tarziu cand s-a renuntat la tipul de imbracaminte romana.
In anul 732 la Tours inaintarea mahomedanismului a fost oprita, mai tarziu sclavii, maghiarii si mongolii au amenintat Biserica de Rasarit. Mahomedanii energizati de dinamismul unei credinte nou-gasite, de speranta jafului in numele religiei si de zelul de a converti necredinciosi la credinta lor s-au raspandit din Arabia pana in nordul Africii, in Asia si in Europa prin Spania. In anul 1453 au cauzat caderea Imperiului de Rasarit punand Biserica Rasariteana sub control politic musulman. A aparut in peninsula araba intr-o regiune stancoasa cand oamenii erau confruntati cu fortele naturii, erau inclinati sa recunoasca o fiinta suprema mai mare decat ei. Triburile de beduini se ocupau cu comertul intre ei si orasenii din Mecca si Medina. Triburile se razboiau intre ele cu exceptia perioadelor de armistitie cand mergeau sa se inchine pietrei negre in Kaaba la Mecca.
CORANUL
CAPITOLUL II. EPOCA MEDIEVALA (590-1517) De la urcarea pe scaunul papal a lui Grigore I ca episcop al Romei se trage o linie de demarcatie intre perioada antica si cea medievala a Bisericii. Denumirea de Ev Mediu a fost data prima data de Christopher Kellner (1638-1680) datorita sterilitatii si absentei influentei clasice chiar daca perioada intunecata a istoriei a fost intre anii 500-1000. Biserica in aceasta perioada a avut cea mai mare cadere si a fost cel mai mult corupta. Inscaunarea primului episcop al Romei care s-a autodenumit „papa”. Primul papa a fost Grigore I supranumit si Grigore cel Mare (540-604)
Ganditorii Romano-Catolici sustin ca Biserica a avut un rol important in aceasta perioada deoarece a lucrat lent la trecerea de la orasul-stat antic la natiunea-stat moderna Activitatea misionara: Activitatea misionara in acea vreme era condusa de episcopi, fie de rasarit(ortodocsi), fie de apus(catolici) si avea scopul de a increstina pe pagani cat si pe cei ce s-au trecut de partea lui Mahomed. Biserica de apus a fost mult mai activa din punct de vedere misionar. Biserica Irlandeza a fost cea mai activa in raspandirea culturii din nordul Europei intre anii 590-800. Ea l-a trimis pe Columbanus la burgunzi si pe Columba la scotieni cu misiunea pastrarii, copierii si impodobirii manuscriselor. Anglia a acceptat sa se supuna papei de la Roma abia in sec. al VII-lea, avand de ales intre papa de la Roma si episcopul Constantinopolului. Oswald, un conducator anglo-saxon care a stat un timp in exil intre crestinii irlandezi si scotieni , a revenit in Anglia cu misionari scotieni evanghelizand-o. Biserica romana incepuse activitatea misionara in sudul Angliei. Augustin, staretul manastirii Sf. Andrei din Roma, in fruntea unui grup de calugari au fost trimisi de Grigorie ca sa-i castige pe anglo-saxoni la credinta crestina. In Germania, Bonifaciu a adus triburile teutonice la crestinism. Carol cel Mare i-a adus pe saxonii de la granita de rasarit cu forta armelor la Evanghelie. Marea problema era si a fost totdeauna ca odata cu intoarcerea unui conducator influent la crestinism se convertea automat tot tribul, erau botezati fara ca acei oameni sa fi fost nascuti din nou. Wilfried, un cleric englez, i-a convertit pe cei din tinutul Frieslandei. APARITIA SFANTULUI IMPERIU ROMAN Dupa mutarea capitalei Imperiului de la Roma la Constantinopol in timpul domniei lui Constantin cel Mare, puterea a fost impartita intre Roma si Constantinopol, dar a scazut in autoritate. Incepand cu urcarea pe tron a papei Grigore I, institutia papala si-a cautat noi aliati si i-a gasit in conducatorii francezi dispusi sa sustina infiintarea Noului Imperiu Roman, in Apus insa de data aceasta cu conducatori teutoni si nu romani. Papa Paul Leon al III-lea a fost atacat de o factiune din Roma si a fugit la curtea imparatului francez, Carol cel Mare. Carol s-a intors cu el inapoi la Roma, unde au participat la un consiliu, in care papa a fost eliberat de acuzatiile care i se aduceau. Papa Paul Leon al III-lea, recunoscator imparatului Carol cel Mare in timp ce acesta a ingenunchiat in catedrala in fata altarului, i-a pus coroana pe cap si l-a declarat Imparat al Romanilor. A fost proclamat un Imperiu universal si o Biserica Universala. Perioada in care Carol cel Mare a fost conducatorul noului Imperiu Roman intre anii 800-814 a fost numita si „Renasterea Carolingiana” datorita devotamentului Imparatului spre progresul cultural. Carol cel Mare a incercat sa se casatoreasca cu Irina imparateasa Rasaritului intentionand sa uneasca sub o singura coroana, tinuturile vechiului Imperiu Roman cu capitala in Apus. Irina a refuzat avansurile lui, si Imperiul a ramas in continuare divizat. In tot imperiul intre anii 726-843 a avut loc o disputa referitor la venerarea icoanelor numita „controversa iconoclasta”. Imparatul Leon al III-lea in Rsasarit a interzis prin decretele sale intre anii 726-730 folosirea imaginilor in Biserica. La al II-lea conciliu de la Niceea din anul 787 s-a hotarat iarasi venerarea imaginilor (icoanelor), dar nu inchinarea la ele. In toata aceasta perioada Biserica Rasariteana a ramas mai mult statica, tocmai datorita subordonarii sale Imparatului de la Constantinopol, dar Biserica din Apus a reusit sa castige libertatea de sub controlul secular, ba mai mult a si reusit sa preia controlul asupra puterii seculare. Declinul Imperiului Carolingian care s-a vrut a fi „Renasterea Imperiului Roman”. Carol cel Mare a fost incoronat in anul 800 de Craciun de catre papa Leon al-III-lea, ca Imparat al Apusului. Dupa moartea lui Carol cel Mare a urcat pe tron fiul sau Ludovic cel Pios (778-840). In timpul domniei sale, el a propus impartirea Imperiului intre cei trei fii ai sai. Dupa moartea imparatului Ludovic cel Pios regatul a fost impartit intre Ludovic i-a partea de Rasarit (Germania de astazi), Carol cel Plesuv ia pe cea de Apus (Franta de astazi) si Lothair ia partea centrala, de la Marea Nordului pana la Marea Adriatica (Italia de astzi). Lothair a dorit sa-si intinda controlul peste tot Imperiul dar cand au auzit cei doi frati ai lui s-au intalnit la Strasburg si au incheiat un juramant „sa ramana uniti pana ce il vor infrange pe Lothair”. In anul 843 cei trei fii a lui Carol cel Mare au incheiat numitul „Tratat de la Verdum” prin care consfintesc cele trei teritorii. Totodata a inceput sa se destrame visul renasterii noului imperiu. Fragmentarea Marelui Imperiu pe care il consolidase Carol cel Mare si impartirea lui intre cei trei fii ai sai, a dus la inceputul declinului carolingian. Nasterea feudalismului – cand un guvern central slabeste si nu mai poate avea autoritatea asupra teritoriilor de sub controlul sau da nastere feudalismului. Feudalismul este un sistem de organizare politica bazat pe posesiunea asupra pamantului.
Biserica Romana a fost influentata de sistemul feudalist tocmai pe motiv ca era detinatoarea multor proprietati din Europa, care veneau din partea unor credinciosi piosi, sau celor ce se pocaiau ca pret de rascumparare a pacatelor. Deoarece fiii mai tineri ai nobililor puteau castiga pamant si prestigiu prin serviciul in cadrul Bisericii, marii nobili deseori se amestecau in alegeri pentru ca rudele lor sa primeasca o manastire sau o episcopie. Multi dintre acesti oameni erau lumesti si prea putin interesati in problemele spirituale legate de slujba ecleziastica. Controversa asupra investiturii, disputa daca seniorul feudal sau papa trebuia sa-i dea vasalului feudal simbolurile autoritatii lui, a facut ca in secolul al XI-lea si al XII-lea relatiile dintre stat si Biserica sa fie ostile. Inelul, toiagul si mantia erau simbolurile autoritatii spirituale, iar sabia si sceptrul erau simbolurile autoritatii feudale. Uneori atat seniorul feudal cat si papa pretindeau dreptul de a da aceste simboluri. Aceasta controversa a dus la o pierdere a vietii spirituale a conducatorilor Bisericii, la neglijarea datoriilor lor spirituale si la seculizarea intereselor lor, deoarece ei dadeau atentie mai mare controlului asupra pamantului lor si certurilor feudale locale, decat problemelor Bisericii. Biserica in Apus a avut de luptat cu feudalizarea, in timp ce Biserica din Rasarit lupta fara succes cu stapanirea imperiala.
In anul 962 regele Otto a trecut in Italia sa ajute pe papa impotriva unui conducator puternic si papa Ioan al XII-lea l-a incoronat ca Imparat al Sfantului Imperiu Roman. Aceasta a doua incercare de a reinfiinta Imperiul Roman avea un rege german, se intindea de la Marea Nordului pana la Marea Adriatica si avea sa dainuie pana in anul 1806 cand a fost dizolvat de Imparatul Napoleon al Frantei. Reinnoirea Bisericii de Apus La reinnoirea puterii ecleziastice a papei au contribuit cativa factori: 1. Documentele invocate in sprijinul institutiei papale. - Donatia lui Constantin cu referire la posedarea anumitor proprietati de pamant de catre papa. - Decrete folosite de papa Nicolae I – o colectie de decrete numita si „Decretele false” sau „Decretele” care au fost date de anumiti pontifi ai Romei pentru a sustine suprematia papei peste toti conducatorii ecleziastici, dadea dreptul fiecarui episcop sa se adreseze direct papei peste capul arhiepiscopului sau.
Misionarul Anskar(801-865) din Flandra a raspuns chemarii facuta de papa in urma solicitarii regelui danez Harold de a le trimite un misionar. In anul 826 si-a inceput activitatea misionara pentru urmatorii 36 de ani evanghelizand nordul Europei. Danemarca, Norvegia, Suedia si Islanda a fost castigate la crestinism in jurul anului 1000, tot ca rezultat al evanghelizarii inceputa de Anskar. 3.Miracolul Liturghiei. In jurul anului 831 Poschosius Radbersus, staretul manastirii de la Corbie a inceput sa propage ideile ca substanta painii si vinului era efectiv transformarea in trupul si sangele lui Cristos printr-un miracol divin in cartea „Despre trupul si sangele Domnului”. Aceasta conceptie a intarit puterea preotului si superiorului lui in ierarhie, deoarece numai prin el se putea face asa ceva. Biserica Romana a acceptat doctrina transubstantierii in anul 1215 si a definit-o pe deplin in 1545.
Episcopul manastirii de la Cluny vazand starea in care au ajuns manastirile datorita bogatiei si coruptiei a inceput reforma prin scoaterea manastirii de sub control secular sau episcopal urmand sa se autoguverneze sub protectia papei. Asa a ajuns sa reinfiinteze pana la 70 de manastiri, a numit noi stareti care au fost supusii lui organizandu-se mai tarziu sub ordinul „abatele de la Cluny” . Conducatorii cluniaci au inceput reforma prin:
Ordinul cluniac a fost desfiint in mod legal in 1790. 5.Numirea unor conducatori capabili in fruntea bisericii. Nicolae I (858-867) a fost unul dintre cei mai capabili papi care a condus Biserica in epoca dintre 800 si 1054.El a sustinut puternic suprematia papei in cadrul Bisericii cat si asupra conducatorilor seculari cand se ajungea la problema moralei sau religiei. In cazul conducatorului secular Lothair al II-lea s-a casatorit cu Teutberga din motive politice apoi s-a indragostit de Waldrada si si-a lasat sotia divortand. Episcopii i-au recunoscut divortul, imparatul s-a casatorit cu Waldrada dar cand vestea a ajuns la urechile papei , acesta i-a adus pe episcopi sub controlul sau si pe Lothair l-a obligat sa o lase pe Waldrada si sa o repuna pe Teutberga la locul ei ca sotia lui de drept. Intre Nicolae I si Leon al IX-lea a fost o lunga epoca de papi slabi.Papa Benedict al IX-lea a vandut tronul in schimbul unei mari sume de bani unui om care a devenit Grigore al IV-lea . Papa Leon al IX-lea a incheiat sirul de papi slabi, el insusi fiind interesat de reforma pe linia platformei cluniace.
Biserica de Rasarit nu a reusit niciodata sa fie atat de independenta ca si cea de Apus deoarece ea era sub ochii imparatului si trebuia sa faca fata traditiei culturii greco-romane. Separarea Apusului de Rasarit a impiedicat sa patrunda in Biserica din Rasarit influentele Renasterii si Reformei, in schimb Biserica de Rasarit s-a angajat in mai multe lucrari misionare:
Cauzele separarii Bisericii de Apus de cea de Rasarit:
Ultima controversa care a dus la ruperea relatiilor dintre cele doua Biserici a fost: PATRIARHUL MIHAIL CELULARIUS al Constantinopolului a condamnat Biserica de Apus pe motiv ca folosea la euharistie paine nedospita. CONCLUZII: *In Biserica de Apus s-au produs mai multe schimbari, deoarece au fost deschisi miscarii ecumenice moderne, fapt care a condus la o influenta mult mai mare asupra lumii. *Slabirea puterii Bisericii de Apus s-a datorat conflictelor pentru suprematia tronului papal.
*Intre anii 1054-1305 puterea papala a atins apogeul. Hildebrand care a devenit papa Grigore al VII-lea a ajutat pe cand nu era papa pe Nicolae al II-lea sa initieze o lege prin care alegerea papei sa fie luata din mana populatiei si sa fie pusa in mana colegiului de cardinali. Astfel papa si-a arogat tot mai mult drepturi de suprematie asupra sufletelor oamenilor si ca Biserica Romana isi datoreaza bazele ei „numai lui Dumnezeu”, ca in Biserica Romana nu a fost niciodata nici o greseala si ca dupa Biblie ea nu va gresi niciodata. *Conflictele intre papa si regii statelor-natiuni, precum Franta, Anglia sau Italia s-au datorat adesea faptului ca unii regi nu se supuneau papei, iar papa ca drept pedeapsa excomunica tot poporul. *Biserica de Rasarit, hartuita de lupta pentru a-i opri pe mahomedani sa invadeze Imperiul de Rasarit, slabita de controlul imparatului asupra ei si nemultumita de stagnarea teologica instalata de pe timpul lui Ioan din Damasc nu a avut puterea sa se opuna ridicarii episcopului la rang de putere seculara si spirituala. *La 16 iulie 1054 legatii romani au dat un decret de excomunicare a patriarhului si a discipolilor lui. Patriarhul l-a anatemizat pe papa de la Roma si pe urmasii lui. *Odata cu ruptura au aparut doua mari diviziuni ale religiei crestine excomunicandu-se una pe alta pentru multi ani de atunci incoace. *Neintelegerile tot mai mari dintre cele doua parti ale Bisericii au dus la marea schisma din anul 1054. *Aceasta excomunicare a fost indepartata pe 7 decembrie 1965 de catre papa Paul al VII-lea si Athenagoras. Yüklə 284,9 Kb. Dostları ilə paylaş:
|