Seria de literatură universală a bibliotecii polirom este coordonată de Denisa Comănescu

Guglielmo s-a aplecat asupra lui Severino pentru a-i con­stata moartea. Ochii nefericitului, acoperiţi de valurile de sînge curs din cap, erau căscaţi larg şi m-am întrebat dacă n-ar fi cumva cu putinţă să citeşti în pupilele încremenite, cum se povesteşte că s-ar fi întîmplat în alte cazuri, imaginea ucigaşului, ultima mărturie a perceperii victimei. Am văzut că Guglielmo căuta mîinile mortului, să controleze dacă avea pete negre pe degete, chiar dacă în cazul acela cauza morţii era, de altfel, foarte neîndoielnică, dar Severino purta aceleaşi mănuşi de piele cu care-l văzusem uneori umblînd cu ierburile vătămătoare, cu guşteri şi insecte necunoscute.

între timp Bernardo Gui i se adresa chelarului:

358

— Remigio din Varagine, ăsta e numele tău, e adevărat? Pusesem oamenii mei pe urmele tale pe baza altor învinuiri şi pentru a-mi confirma alte bănuieli. Acum văd că procedasem bine, deşi, spre vina mea, cu prea mare întîrziere, Signore, i-a spus Abatelui, mă socotesc aproape vinovat de această ultimă crimă, pentru că încă de azi-dimineaţă ştiam că trebuia că-l dau pe mîna justiţiei pe acest om, după ce ascultasem decla­raţiile celuilalt nenorocit, arestat azi-noapte. Dar aţi văzut şi domnia voastră, în timpul dimineţii am fost prins de atîtea alte îndatoriri şi oamenii mei au făcut tot ce au ştiut mai bine...

în timp ce vorbea, cu voce tare, pentru ca toţi cei de faţă să-l poată auzi (şi între timp camera se umpluse de lume, care ocupase fiecare ungher, privind lucrurile stricate sau risipite, arătîndu-şi cadavrul şi discutînd cu voce scăzută despre crima cumplită), l-am zărit, prin mica mulţime, pe Malachia, care privea întunecat scena. L-a zărit şi chelarul, care tocmai atunci era tîrît afară. S-a smuls din strînsoarea arcaşilor şi s-a repezit la confratele lui, apucîndu-l de îmbrăcăminte şi vorbindu-i scurt şi plin de disperare, cu faţa lipită de-a lui, pînă cînd arcaşii l-au tras din nou. Dar, dus de-acolo cu brutalitate, s-a întors din nou spre Malachia, strigîndu-i:

— Jură, că jur şi eu !

Malachia n-a răspuns numaidecît, ca şi cum şi-ar fi căutat cuvintele potrivite. Apoi, în timp ce chelarul trecea pragul, tras cu forţa, i-a spus :

— N-am să fac nimic împotriva ta.

Guglielmo şi cu mine ne-am privit, întrebîndu-ne ce însemna scena aceea. Şi Bernardo o observase, dar nu părea tulburat de ea, ba chiar i-a zîmbit lui Malachia de parcă i-ar fi aprobat cuvintele şi ar fi pecetluit cu el o sinistră complicitate. Apoi a anunţat că imediat după masă avea să se reunească în capitul un prim tribunal pentru a instrui de faţă cu toţi ancheta aceea. Şi a ieşit, poruncind să-l ducă pe chelar la fierării, fără să-l lase să vorbească cu Salvatore.

în momentul acela ne-am auzit strigaţi de Bencio, din spatele nostru.

— Eu am intrat numaidecît după voi, a spus dintr-o suflare, în vreme ce camera era aproape goală, şi Malachia nu era.

— O fi intrat mai tîrziu, a spus Guglielmo.

— Nu, l-a încredinţat Bencio, şedeam lîngă uşă, am văzut cine intra. Vă spun, Malachia era aici, înainte... mai înainte...

— Mai înainte de ce ?

359

— Mai înainte de-a fi intrat chelarul. Nu pot să jur, dar cred că a ieşit de după perdeaua aceea, cînd aici eram deja mai mulţi, şi a arătat spre o draperie mare care ascundea un pat pe care de obicei Severino punea să se odihnească pe cel care tocmai luase vreo doctorie.

— Vrei să insinuezi că el a fost cel care l-a ucis pe Severino şi că s-a ascuns acolo cînd a intrat chelarul ? a întrebat Guglielmo.

— Sau că de-acolo, de după perdea, a fost martor la cele ce s-au petrecut aici. De ce altfel l-ar fi implorat chelarul să nu-i facă rău, făgăduindu-i, în schimb, ca nici el să nu-i facă rău lui Malachia?

— S-ar putea, a spus Guglielmo. în orice caz aici era o carte şi ar trebui să mai fie încă, pentru că atît chelarul, cît şi Malachia au ieşit cu mîna goală.

Guglielmo ştia din cele ce-i spusesem că Bencio ştia, şi în momentul acela avea nevoie de ajutor. S-a apropiat de Abate, care privea cu tristeţe cadavrul lui Severino, şi l-a rugat să dea poruncă să iasă toţi, pentru că voia să cerceteze mai bine locul. Abatele a primit rugămintea şi a ieşit chiar şi el, nu fără să-i arunce lui Guglielmo o privire de neîncredere, ca şi cum l-ar fi învinuit că sosea întotdeauna prea tîrziu. Malachia a încercat să rămînă, născocind tot felul de motive, cu totul neîntemeiate; Guglielmo i-a atras atenţia că aceea nu era biblioteca şi că în locul acela nu putea să pretindă că are drepturi. A fost curtenitor cu el, dar neînduplecat, şi s-a răz­bunat pentru faptul că Malachia nu-i îngăduise să examineze masa lui Venanzio.

Cînd am rămas în trei, Guglielmo a golit una dintre mese de vasele şi de hîrtiile care o umpleau, şi mi-a cerut să-i dau una cîte una cărţile adunate de Severino. Erau puţine, în comparaţie cu cele atît de numeroase din labirint, dar era totuşi vorba de zeci şi zeci de volume, de felurite mărimi, care la început erau în perfectă ordine în dulapuri, şi acum zăceau în dezordine pe jos, printre tot felul de alte obiecte, deja răvăşite de mîinile grăbite ale chelarului, unele chiar sfîşiate, ca şi cum el n-ar fi căutat o carte, ci altceva aflat între paginile unei cărţi. Unele dintre ele erau sfîşiate cu violenţă, rupte din legăturile lor. N-a fost o treabă uşoară să le strîngem, să cercetăm la repezeală ce era cu ele şi să le aşezăm în vraf p^e masă, şi am făcut totul în grabă pentru că Abatele ne îngă­duise puţină vreme, dat fiind că trebuia apoi să se întoarcă nişte călugări ca să potrivească la loc trupul zdrobit al l^ul

360

Severino şi să-l pregătească pentru îngropăciune. Şi mai era vorba şi de-a ne vîrî să căutăm peste tot, pe sub mese, în spatele dulapurilor şi mobilelor, dacă scăpase ceva la prima căutare. Guglielmo n-a vrut ca Bencio să mă ajute, şi i-a îngăduit doar să stea de pază la uşă. în ciuda poruncilor Abatelui, mulţi voiau cu tot dinadinsul să intre, servitori îngroziţi de veste, călugări care îl plîngeau pe confratele lor, novici veniţi cu pînze curate şi cu lighenaşe de apă ca să scalde şi să primenească mortul...

Trebuia deci să ne grăbim. Eu luam cărţile, i le dădeam lui Guglielmo, care le cerceta şi le punea pe masă. Apoi ne-am dat seama că treaba cerea multă vreme şi am început s-o facem împreună, adică eu ridicam de jos cartea, o puneam în ordine dacă era desfăcută, îi citeam titlul, o dădeam. Şi în multe cazuri era vorba de foi separate.

— De plantis libri tres, blestemată treabă, nu e asta, spunea Guglielmo şi punea volumul pe masă.

— Thesaurus herbarum, spuneam eu, şi Guglielmo:

— Las-o, noi căutăm o carte grecească!

— Asta? întrebam eu, arătîndu-i o operă cu paginile acoperite cu caractere încurcate.

Şi Guglielmo:

— Nu, asta e arabă, prostule! Avea dreptate Bacon că prima datorie a înţeleptului este să înveţe limbi străine!

— Dar nici dumneavoastră nu ştiţi araba! răspundeam eu atins, la care Guglielmo îmi spunea:

— Dar cel puţin înţeleg cînd este vorba de arabă!

Şi eu roşeam pentru că-l auzeam pe Bencio rîzînd în spa­tele meu.

Cărţile erau multe, şi mai multe însemnările, sulurile cu desene ale bolţii cereşti, cataloagele cu plante ciudate, manu­scrisele aparţinînd poate mortului, pe foi separate. Am muncit mult, am căutat prin tot laboratorul. Guglielmo a ajuns chiar, cu o desăvîrşită răceală, să mişte cadavrul, ca să vadă dacă nu cumva era ceva dedesubt, şi i-a căutat prin veşminte. Nimic.

— Nu poate să nu fie, a spus Guglielmo. Severino s-a închis aici înăuntru cu o carte. Chelarul n-o avea...

— N-o ascunsese cumva în haină ? am întrebat.

— Nu, cartea pe care am văzut-o alaltăieri dimineaţă sub masa lui Venanzio era mare, ne-am fi dat seama.

— Cum era legată ? am întrebat.

— Nu ştiu, sta deschisă şi am văzut-o doar pentru cîteva secunde, abia ca să-mi dau seama că era în greceşte, dar

36]

altceva nu-mi amintesc. Să continuăm: chelarul n-a luat-o, n-a luat-o nici Malachia, cred.

— Mai mult ca sigur că nu, ne-a încredinţat Bencio, cînd chelarul l-a apucat de piept s-a văzut că n-o putea avea sub scapulară.

— Bine. Adică rău. Dacă acea carte nu e în camera aceasta, este neîndoielnic că un altul, în afară de Malachia şi de chelar, intrase mai înainte.

— Adică o a treia persoană, care l-a omorît pe Severino ?

— Prea multă lume, a spus Guglielmo.

— Pe de altă parte, am spus, cine putea să ştie că volumul e aici ?

— Jorge, bunăoară, care ne-a auzit.

— Da, am spus, dar Jorge nu ar fi putut să omoare un om puternic ca Severino, şi cu atîta sălbăticie.

— Fireşte că nu. în afară de asta, tu l-ai văzut îndrep-tîndu-se spre Edificiu, arcaşii l-au găsit în bucătărie cu puţin înainte de a-l fi găsit pe chelar. Deci nu ar fi avut timp să vină aici şi apoi să se întoarcă în bucătărie. Socoteşte că, şi dacă se mişcă atît de sprinten, trebuie totuşi să meargă pe lîngă ziduri, şi nu ar fi putut străbate grădinile, în fugă...

— Lăsaţi-mă să judec cu mintea mea, am spus, eu care acum aveam ambiţia să-l imit pe maestrul meu. Deci Jorge nu poate să fi fost. Alinardo se învîrtea prin jur, dar şi el se ţine cu greu pe picioare, şi nu putea să-l fi biruit pe Severino. Chelarul a fost aici, dar timpul care s-a scurs între sosirea lui la bucătărie şi sosirea arcaşilor a fost atît de scurt, încît mi se pare greu de crezut că a putut să-l facă pe Severino să-i deschidă, să-i sară la gît, să-l omoare şi apoi să scormonească şi să facă toată harababura asta. Malachia ar fi putut veni înaintea tuturor. Jorge v-a auzit în nartex, s-a dus în scrip-torium să-l înştiinţeze pe Malachia că o carte din bibliotecă a fost luată de Severino. Malachia vine aici, îl convinge pe Severino să-i deschidă, îl omoară, Dumnezeu ştie de ce. Dar dacă el căuta cartea, ar fi trebuit s-o recunoască fără să răstoarne totul în felul ăsta, pentru că el e bibliotecarul! Atunci cine rămîne ?

— Bencio, a spus Guglielmo.

Bencio a negat cu toată puterea, scuturînd din cap.

— Nu, frate Guglielmo, domnia ta ştie că-mi dădea ghes curiozitatea. Dar dacă aş fi intrat şi aş fi putut ieşi cu cartea, acum n-aş sta aici să vă ţin tovărăşie, ci în cu totul altă parte să-mi cercetez comoara.

362

— O dovadă aproape convingătoare, a zîmbit Guglielmo. Totuşi, tu nu ştii cum e făcută cartea. Puteai să fi făcut crima şi acum să fii aici căutînd să-i dai de urmă.

Bencio a roşit foarte puternic :

— Eu nu sînt un ucigaş ! s-a răzvrătit el.

— Nimeni nu e, înainte de-a făptui prima crimă! a spus filosoficeşte Guglielmo. In orice caz, cartea nu este, şi asta-i o dovadă îndestulătoare a faptului că tu nu ai lăsat-o aici. Şi mi se pare cu chibzuială că dacă ai fi luat-o mai înainte, să fi şters-o afară în timpul zăpăcelii.

Apoi s-a întors să privească la cadavru. A părut că abia atunci şi-a dat seama de moartea prietenului său.

— Bietul Severino, te bănuisem şi pe tine, cu otrăvurile tale. Şi tu te aşteptai să ţi se strecc-are vreo otravă, altfel nu ţi-ai fi pus tu mănuşile alea. Te fereai ca primejdia să nu vină de pe pămînt, şi în schimb a venit de la bolta cerească.

A luat din nou sfera în mînă, privind-o cu atenţie :

— Cine ştie de ce a folosit tocmai arma asta...

— Era la îndemînă...

— Poate. Mai erau şi alte lucruri, vase, instrumente de grădinărit... E un exemplu strălucit de artă a metalelor şi de ştiinţă a astronomiei. S-a prăbuşit şd... Sfinte Dumnezeule ! a strigat el deodată.

— Ce s-a-ntîmplat ?

— Şi a fost lovită a treia parte d in soare, şi a treia parte din lună, şi a treia parte din stele... a recitat el.

Cunoşteam prea bine textul Apostolului Ioan.

— A patra trîmbiţă! am exclamat.

— Aşa e. Mai întîi grindina, apoi sîngele, apoi apa şi acum stelele... Dacă aşa stau lucrurile, totul trebuie văzut de la început, ucigaşul nu a lovit din întînxplare, a urmat un plan... Dar poţi oare să-ţi închipui o minte atît de ticăloasă care să ucidă numai cînd poate s-o facă urmărind cele prescrise de Apocalipsă ?

— Ce se va întîmpla cu cea de-a cimcea trîmbiţă ? am între­bat încremenit. Am încercat să-mi amintesc: „Şi am văzut un astru căzut din cer pe pămînt şi lui i-a fost dată cheia puţului abisului". Va muri cineva înecat în p~uţ?

— A cincea trîmbiţă ne făgăduieşte multe alte lucruri, a spus Guglielmo. Din puţ va ieşi fumul unui cuptor, apoi vor ieşi nişte lăcuste care-i vor chinui pe oameni cu un ac ase­menea celui al scorpionilor. Şi forma lăcustelor va fi aceea a cailor cu coarne de aur pe cap şi cu dinţi de leu... Omul nostru ar avea la dispoziţie tot felul de mijloace pentru a realiza

363

cuvintele cărţii... Dar să nu ne lăsăm purtaţi de născociri. Să căutăm mai degrabă să ne amintim ce ne-a spus Severino cînd ne-a anunţat că găsise cartea...

— Dumneavoastră i-aţi spus să v-o aducă şi el a spus că nu putea...

— Aşa e, şi apoi am fost întrerupţi. De ce nu putea? O carte se poate transporta. Şi de ce şi-a pus mănuşile ? Există ceva în carte legat de otrava care i-a ucis pe Berengario şi pe Venanzio? Un amestec tainic, un vîrf otrăvit...

— Un şarpe ! am spus.

— De ce nu o balenă? Nu, noi încă născocim. Otrava, am văzut asta, ar fi trebuit să treacă prin gură. Şi apoi nu este adevărat că Severino a spus că nu putea aduce cartea. A spus că prefera să mi-o arate aici. Şi şi-a pus mănuşile... Deocam­dată ştim că acea carte trebuie atinsă cu mănuşile. Şi asta ţi-o spun şi ţie, Bencio, dacă ai s-o găseşti, cum tragi nădejde. Şi văzînd că eşti atît de săritor, poţi să mă ajuţi. Urcă-te în scriptorium şi fii cu ochii-n patru pe Malachia. Nu-l pierde din vedere.

— Aşa am să fac! a spus Bencio, şi a ieşit vesel, mi s-a părut, pentru misiunea lui.

N-am mai putut să-i ţinem prea mult pe ceilalţi călugări şi camera a fost invadată de lume. Trecuse acum ora de masă şi desigur Bernardo îşi aduna în capitul curtea.

— Aici nu mai e nimic de făcut, a spus Guglielmo. Mi-a trecut prin minte o idee :

— Ucigaşul, am spus, n-ar fi putut oare să arunce cartea pe fereastră, ca să se ducă apoi s-o ia din spatele spitalului ?

Guglielmo a privit cu neîncredere ferestrele mari ale labo­ratorului, care păreau ermetic închise.

— Să controlăm, a spus.

Am ieşit şi am cercetat marginea din spate a construcţiei, care se ridica chiar în dosul zidului de împrejmuire, nu fără să lase o trecere strimtă. Guglielmo a înainat cu băgare de seamă, pentru că în spaţiul acela zăpada din zilele trecute se păstrase neatinsă. Paşii noştri lăsau pe crusta îngheţată, dar delicată, semne precise, şi dacă cineva ar fi trecut înaintea noastră zăpada ne-ar fi spus. Nu am văzut nimic.

Am părăsit, o dată cu spitalul, biata mea ipoteză, şi în timp ce străbăteam grădina, l-am întrebat pe Guglielmo dacă avea într-adevăr încredere în Bencio.

— Nu întru totul, a spus Guglielmo, dar în orice caz nu i-am spus nimic pe care el să nu-l ştie, şi l-am făcut să-i fi^e teamă de cartea aceea. în sfîrşit, punîndu-l să-l pîndească p^e

364

Malachia, îl facem să fie pîndit şi el de Malachia care, fără îndoială, caută şi el cartea în interesul său.

— Şi chelarul ce voia ?

. — O vom afla în curînd. Desigur, voia el ceva, şi voia numaidecît pentru a se feri de o primejdie de care era îngrozit. Acest ceva trebuie să fie cunoscut de Malachia, altfel n-avem cum explica de ce-l implora cu atîta disperare Remigio...

— în orice caz, cartea a dispărut.

— Acesta este lucrul cel mai de necrezut, a spus Guglielmo cînd tocmai soseam la sala capitulară. Dacă există, şi Severino a spus că era, sau a fost luată, sau mai e încă acolo.

— Şi cum nu e, cineva a luat-o, am încheiat eu.

— Asta nu însemnează că raţionamentul nu poate fi făcut pornind şi de la o altă premisă minoră. Aşa că, întrucît totul ne încredinţează că nimeni n-a putut s-o ia...

— Atunci ar trebui să fie acolo. Dar nu e.

— Un moment. Noi spunem că nu e pentru că n-am găsit-o. Dar poate nu am găsit-o pentru că nu am văzut-o acolo unde era.

— Dar ne-am uitat peste tot!

— Ne-am uitat, dar n-am văzut. Sau am văzut, dar n-am recunoscut... Adso, oare cum ne-a descris Severino cartea aceea, ce cuvinte a folosit ?

— A spus că a găsit o carte care nu era de-a lui, în gre­ceşte...

— Nu! Acum îmi amintesc. A spus o carte ciudată. Severino era un om învăţat şi pentru un învăţat o carte în greceşte nu este ciudată, chiar dacă învăţatul acela nu ştie greceşte, pentru că măcar îi cunoaşte alfabetul. Şi un învăţat nu ar numi ciudată nici chiar o carte în arabă, chiar dacă nu cunoaşte araba... S-a întrerupt: Şi ce făcea o carte în arabă în laboratorul lui Severino ?

— Dar de ce ar fi trebuit să numească ciudată o carte în arabă ?

— Asta e problema. Dacă a numit-o ciudată e pentru că avea un aspect neobişnuit, neobişnuit măcar pentru el, care era erborist, nu bibliotecar... Şi în biblioteci se întîmplă ca multe manuscrise antice să fie uneori legate împreună, adunînd într-un volum texte deosebite şi ciudate, unul în greceşte, altul în aramaică...

—... şi altul în arabă! am strigat eu fulgerat de o ilu­minare.

Guglielmo m-a tras cu violenţă afară din nartex, fă-^cîndu-mă să alerg spre spital:

365

— Dobitoc de teuton, cap de dovleac, prostănac, te-ai uitat doar la primele pagini şi nu la rest!

— Dar, maestre, am gîfîit eu, dumneavoastră v-aţi uitat la paginile pe care vi le-am arătat şi aţi spus că erau în arabă, şi nu în greceşte!

— E adevărat, Adso, e adevărat; dobitocul sînt eu, fugi, repede!

Ne-am întors în laborator şi am intrat cu greu în el pentru că novicii tocmai transportau cadavrul afară. Alţi curioşi se învîrteau prin cameră. Guglielmo s-a repezit la masă, a ridicat volumele căutîndu-l pe cel fatidic, le arunca pe jos în ochii îngroziţi ai celor de faţă, apoi le-a deschis şi le-a redeschis de mai multe ori. Şi, vai, manuscrisul acela nu mai era, îmi aminteam cu greu vechea legătură, nu prea rezistentă, destul de stricată, cu nişte benzi metalice subţiri.

— Cine a intrat aici după ce am ieşit noi ? l-a întrebat Guglielmo pe un călugăr.

Acela a ridicat din umeri, era clar că intraseră toţi şi nici unul.

Am căutat să ne gîndim la toate posibilităţile. Malachia? Era posibil, ştia ce voia, poate că ne supraveghease, ne văzuse ieşind fără nimic în mînă, se întorsese la sigur. Bencio ? Mi-am amintit că atunci cînd fusese discuţia despre textul arab, rîsese. Atunci crezusem că rîsese pentru ignoranţa mea, dar poate că rîdea de naivitatea lui Guglielmo, el ştia bine în cîte feluri se poate găsi un vechi manuscris, poate se gîndise la ceea ce noi nu ne gîndiserăm imediat şi la ceea ce ar fi trebuit să ne gîndim, adică la faptul că Severino nu cunoştea araba şi că deci era nefiresc să păstreze printre cărţile sale una pe care n-o putea citi. Sau mai exista şi un al treilea personaj.

Guglielmo era cu totul umilit. Căutam să-l împac, îi spu­neam că el căuta de trei zile un text în greceşte şi că era firese să fi dat deoparte, în cursul cercetărilor sale, cărţile care nu apăreau în greceşte. Şi el răspundea că, natural, era omeneşte să faci greşeli, dar există fiinţe umane care făptuiesc mai multe decît alţii, şi că sînt numite proaste, şi că el era dintre ele, şi că se întreba dacă meritase osteneala să studieze la Paris şi la Oxford ca să nu poată apoi gîndi că manuscrisele se leagă şi pe grupuri, lucru pe care-l ştiu şi novicii, în afară de cei proşti ca mine şi o pereche de proşti ca noi amîndoi ar fi avut o mare izbîndă la bîlciuri, şi asta ar trebui să facem, nu să căutăm să dăm de rost tainelor, mai ales cînd aveam în faţa noastră oameni cu mult mai mult cap decît noi.

366

— Dar n-are rost să plîngem, a încheiat apoi. Dacă a luat-o Malachia, a şi pus-o la loc în bibliotecă. Şi o vom găsi numai dacă vom şti să intrăm în finis Africae. Dacă a luat-o Bencio, îşi va fi închipuit că mai devreme sau mai tîrziu eu voi fi avut bănuiala pe care am avut-o, şi că mă voi fi întors în laborator, altfel n-ar fi făcut-o aşa de repede. Şi deci se va fi ascuns, şi singurul loc în care desigur că nu este ascuns e cel în care noi îl vom căuta numaidecît, adică chilia lui. Deci să ne întoarcem la capitul şi să vedem dacă în timpul anchetei chelarul nu va spune ceva de folos. Pentru că, la urma urmelor, nu-mi este încă limpede planul lui Bernardo; carele îşi căuta omul înainte de moartea lui Severino, şi din alte motive.

Ne-am întors la capitul. Am fi făcut bine să ne ducem la chilia lui Bencio, pentru că, aşa cum am aflat mai apoi, tînărul nostru prieten nu avea deloc prea multă stimă pentru Guglielmo şi nu se gîndise că acesta avea să se întoarcă aşa de repede în laborator; aşa că, socotind că n-o să fie căutat în partea aceea, se dusese să-şi ascundă cartea tocmai în chilia lui.

Dar despre asta voi vorbi mai tîrziu. In răstimp s-au petrecut fapte atît de dramatice şi de neliniştitoare, încît am uitat de cartea aceea tăinuită. Şi dacă totuşi n-am uitat de ea, am fost prinşi de alte nevoi grabnice, legate de misiunea cu care Guglielmo era însărcinat.

367

Ziua a cincea Nona

în care se administrează justiţia şi apare jenanta impresie că toţi se înşală

Bernardo Gui s-a aşezat în mijlocul mesei mari de nuc din sala capitulară. Alături de el un dominican împlinea funcţia de notar, şi doi prelaţi din legaţia pontificală îi stăteau alături, ca judecători. Chelarul era în picioare, în faţa mesei, între doi arcaşi.

Abatele s-a adresat lui Guglielmo, şoptindu-i:

— Nu ştiu dacă procedura este corectă. Conciliul lateran din 1215 a stabilit în canonul său XXXVII că nu poate fi citat cineva să apară în faţa judecătorilor care să şadă la mai mult de două zile de mers pe jos de la domiciliul său. Aici situaţia este poate cu totul alta, judecătorul este cel care vine de departe, dar...

— Inchizitorul este deasupra oricărei jurisdicţii obişnuite, a spus Guglielmo, şi nu trebuie să se supună normelor dreptului comun. Se bucură de un privilegiu deosebit şi nu e dator nici măcar să-i asculte pe avocaţi.

L-am privit pe chelar. Remigio ajunsese într-o stare mize­rabilă. Se uita în jur ca o fiară speriată, ca şi cum ar fi recu­noscut mişcările şi gesturile unei liturghii înspăimîntătoare. Acum ştiu că tremura din două motive, tot atît de înspăimîn­tătoare : unul pentru că fusese prins, după toate aparenţele, în flagrant delict, altul pentru că încă din prima zi, cînd Bernardo îşi începuse ancheta, adunînd şoapte şi insinuări, el se temea că vor ieşi la lumină greşelile lui; şi începuse să se tulbure şi mai mult cînd văzuse că-l luaseră pe Salvatore.

Dar dacă nefericitul Remigio era pradă propriilor lui spaime, Bernardo Gui cunoştea, în ceea ce-l privea, felurile de a preschimba în panică teama propriilor sale victime. El nu vorbea: în timp ce acum toţi se aşteptau să înceapă interoga­toriul, îşi ţinea mîinile pe hîrtiile dinaintea lui, prefăcîndu-se

368

că le pune în ordine, dar fără să le dea vreo atenţie. Privirea îi era într-adevăr fixată pe acuzat, şi era o privire amestecată cu o ipocrită indulgenţă (de parcă ar fi spus : „Nu te teme, eşti în mîinile unei înţelegeri frăţeşti, care nu poate decît să-ţi vrea binele"), de o ironie de gheaţă (de parcă ar fi spus : „încă nu ştii care va fi binele tău, peste puţin ţi-l voi spune"), cu o nemiloasă asprime (de parcă ar fi spus : „Dar, în orice caz, eu sînt aici singurul tău judecător şi tu îmi aparţii"). Lucruri pe care chelarul le ştia, dar tăcerea şi zăbava judecătorului aveau menirea să i le amintească, sau să-l facă să le guste mai bine, cu scopul - chiar dacă uitase de asta - de a-i da cu atît mai mult motiv de umilinţă, de a-i face neliniştea să se preschimbe în disperare şi să devină un lucru numai şi numai al jude­cătorului, o ceară moale în mîinile sale.

în cele din urmă Bernardo a rupt tăcerea. A rostit anumite formule rituale, a spus judecătorilor că se trecea la intero­gatoriul vinovatului pentru două delicte odioase, dintre care unul era limpede tuturor, dar nu mai puţin grav decît celălalt, pentru că de fapt învinuitul fusese prins făptuind uciderea cînd era căutat pentru delict de erezie.