Seria de literatură universală a bibliotecii polirom este coordonată de Denisa Comănescu



Yüklə 2,07 Mb.
səhifə4/33
tarix01.08.2018
ölçüsü2,07 Mb.
#65178
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   33

41

Domnul a încredinţat ordinului nostru o misiune, ea e aceea de a se împotrivi goanei acesteia spre prăpastie, păstrînd, reînnodînd şi apărînd tezaurul de înţelepciune pe care părinţii noştri ni l-au încredinţat. Pronia cerească a poruncit ca guver­narea lumii, care la început era la răsărit, pe măsură ce trece timpul, să se mute la apus, pentru a ne vesti că sfîrşitul se apropie, întrucît petrecerea lucrurilor a ajuns deja la mar­ginile universului. Dar pînă nu se istoveşte întru totul mile­niul, pînă cînd nu triumfă, chiar şi pentru puţină vreme, fiara murdară care este Antichristul, ne revine nouă să apărăm tezaurul lumii creştine, şi chiar cuvîntul lui Dumnezeu, pe care el l-a spus prorocilor şi apostolilor, pe care preoţii îl repetă fără să schimbe nimic la el, pe care şcolile au încercat să-l comenteze, chiar dacă astăzi tocmai în aceste şcoli se culcuşeşte şarpele trufiei, al invidiei şi al smintelii. In apusul acesta noi sîntem încă făclii şi lumină înaltă la orizont. Şi atîta vreme cît zidurile acestea vor dăinui, noi vom fi păstră­torii Cuvîntului lui Dumnezeu.

— Amin, a spus Guglielmo, cu glas de smerenie. Dar ce I legătură au toate acestea cu faptul că nu se poate vizita I

biblioteca ?

— Vezi, frate Guglielmo, pentru a putea realiza opera I uriaşă şi sfîntă care îmbogăţeşte aceste ziduri, şi a făcut semn I spre corpul Edificiului care se zărea prin fereastra chiliei, ] tronînd chiar deasupra bisericii abaţiale, oameni credincioşi au lucrat mai multe secole, după nişte legi de fier. Biblioteca a fost ridicată după un plan care a rămas necunoscut tuturor | de-a lungul secolelor şi pe care nici unul dintre călugări nu este vrednic să-l cunoască. Numai bibliotecarului i s-a dez­văluit această taină, de către bibliotecarul de dinaintea sa, şi o dezvăluie, cît este în viaţă, ajutorului de bibliotecar, în aşa fel încît moartea să nu-l surprindă, lipsind comunitatea de aflarea acelui lucru. Şi buzele amîndurora le sînt pecetluite de taină. Numai bibliotecarul, în afară de faptul că ştie, are. dreptul să umble prin labirintul cu cărţi, singur el ştie să le găsească şi unde să le pună la loc, numai el răspunde de! păstrarea lor. Ceilalţi călugări lucrează în scriptorium şi potj cunoaşte catalogul cărţilor pe care le cuprinde biblioteca. Dar un catalog de titluri spune adesea prea puţin, numai biblio-, tecarul ştie, după aşezarea volumului, după gradul în care este sau nu îngăduită citirea lui, ce fel de taine, de adevăruri sau de minciuni închide în el volumul cu pricina. Numai el hotărăşte cum, cînd şi dacă să-l încredinţeze călugărului care îl cere, numai după ce mi-a cerut mie părerea. Deoarece nvJ

42

toate adevărurile sînt pentru toate urechile, nu toate minciunile pot fi recunoscute ca atare de un suflet credincios, şi călugării, în fine, stau în scriptorium ca să ducă la bun sfîrşit o operă precisă, pentru care trebuie să citească anumite cărţi şi nu altele, şi nu ca să urmărească orice nebunească curiozitate care-i păleşte, fie din puţinătatea minţii, fie din trufie, fie din gînduri venite de la necuratul.

— Aşadar în bibliotecă sînt şi cărţi care conţin minciuni...

— Monştrii există, pentru că fac parte din proiectul divin, si chiar în trăsăturile înspăimîntătoare ale monştrilor se vă­deşte puterea Creatorului. Tot aşa există, prin hotărîrea Domnului, şi cărţile magilor, kabbalele iudeilor, născocirile poeţilor păgîni, minciunile necredincioşilor. Şi a fost nestră­mutată şi sfîntă convingerea celor care au voit şi sprijinit această abaţie secole de-a rîndul, că şi în cărţile mincinoase poate să se întrezărească, pentru ochiul cititorului clarvăzător, o palidă licărire a înţelepciunii dumnezeieşti. De aceea e loc şi pentru ele în această bibliotecă. Şi tocmai din această pricină, înţelegi domnia ta, în ea nu poate să pătrundă oricine. Iar în afară de asta, a mai spus Abatele, cerîndu-şi parcă iertare pentru cît de firav era acest din urmă argument, cartea e o făptură delicată, suferă din pricina trecerii timpului, se teme de rozătoare, de vremea rea, de mîinile nepricepute. Dacă de sute şi sute de ani fiecare ar fi putut să se atingă, fără opre­lişte, de codicele noastre, cea mai mare parte dintre ele nici n-ar mai exista. Aşadar, bibliotecarul le apără nu numai de oameni, ci şi de natură, şi îşi închină toată viaţa lui acestei lupte împotriva forţei uitării, duşmană a adevărului.

— Şi astfel nimeni, în afară de două persoane, nu intră în ultimul cat al Edificiului...

Abatele a zîmbit.

— Nimeni nu trebuie. Nimeni nu poate. Nimeni, chiar dacă ar voi, nu ar izbuti. Biblioteca se apără singură, e de nepă­truns precum adevărul pe care-l găzduieşte, amăgitoare precum minciunile pe care le păstrează. Labirint al minţii, ea este deopotrivă un labirint pămîntesc. Poţi să intri, dar nu poţi să mai ieşi. Şi spunînd asta aş dori ca domnia ta să te supui regulilor abaţiei.

— Dar domnia ta nu ai negat că Adelmo a putut fi aruncat de la una dintre ferestrele bibliotecii. Şi cum pot eu chibzui la moartea lui dacă nu văd locul în care s-ar putea să-şi fi avut început povestea morţii sale ?

— Frate Guglielmo, a spus Abatele pe un ton împăciuitor, un om care l-a descris pe calul meu Brunello fără să-l vadă, şi

43

moartea lui Adelmo fără să ştie aproape nimic despre ea, nu va întîmpina nici o greutate ca să se gîndească la nişte locuri unde nu are voie să intre.

Guglielmo s-a aplecat a închinăciune.

— Domnia ta eşti înţelept şi cînd eşti sever. Cum ţi-e voia!

— Dacă am fost vreodată înţelept, apoi am fost pentru că am ştiut să fiu sever, a răspuns Abatele.

— Un ultim cuvînt, a spus Guglielmo. Ce-i cu Ubertino ?

— E aici. Te aşteaptă. O să-l găseşti în biserică.

— Cînd?


— întotdeauna, a zîmbit Abatele. Să ştii că, deşi foarte învăţat, nu este un om căruia să-i placă biblioteca. O socoteşte o amăgire a vremii. Stă mai mult în biserică, să mediteze, să

se roage...

— E bătrîn ? a întrebat Guglielmo încurcat.

— De cînd nu l-ai mai văzut ?

— De mulţi ani.

— E obosit. Tare desprins de lucrurile de pe lumea aceasta. . Are şaizeci şi opt de ani. Dar cred că şi-a păstrat sufletul din

tinereţe.

— Am să-l caut numaidecît, mulţumesc.

Abatele l-a întrebat dacă nu voia să se alăture comunităţii pentru masă, după orele sexta. Guglielmo i-a răspuns că abia mâncase şi că ar fi dorit mai bine să-l vadă numaidecît pe Ubertino. Abatele a salutat.

Tocmai ieşea din chilie cînd s-a ridicat din curte un urlet sfîşietor, ca al cuiva hăcuit de moarte, după care au urmat alte gemete, tot atît de înspăimîntătoare.

— Ce s-a întîmplat? a întrebat Guglielmo, zăpăcit.

— Nimic, a răspuns Abatele zîmbind. Pe vremea aceasta se taie porcii. O treabă pentru porcari. Nu de sîngele acesta trebuie să se ocupe domnia ta.

A ieşit, dezminţindu-şi faima de om care le ştia pe toate. Pentru că a doua zi dimineaţa... Dar pune frîu nerăbdării tale, limbă a mea mult prea slobodă. Căci în ziua de care spun, mai înainte de căderea nopţii, s-au mai întîmplat mult lucruri despre care va fi potrivit să amintesc.

Ziua întîi Sexta



în care Adso admiră portalul bisericii şi Guglielmo îl regăseşte pe Ubertino din Casale

Biserica nu era maiestuoasă ca altele, văzute după aceea la Strasbourg, Chartres, Bamberg şi Paris. Semăna, mai de­grabă, cu cele pe care le văzusem în Italia, mai puţin dornice să se ridice ameţitor spre cer, ci sprijinite sănătos pe pămînt, adesea mai mult largi decît înalte ; doar că la un prim cat ea purta deasupra, ca un fel de fortăreaţă, mai multe creneluri pătrate, şi dinsusul acestui cat se ridica o a doua clădire, care, mai degrabă decît un turn, era o a doua biserică, bine clădită, avînd un acoperiş ascuţit şi fiind străpunsă de ferestre severe. Biserică abaţială sănătoasă, cum construiau străbunii noştri în Provenţa şi Languedoc, străină de îndrăznelile şi de prea încărcatele broderii cu care a venit stilul modern, şi numai în timpurile mai din urmă, cred, s-a îmbogăţit, deasupra corului, cu o turlă înălţîndu-se îndrăzneţ spre bolta cerească.

Două coloane drepte şi şlefuite străjuiau intrarea, care părea la prima vedere un singur arc mare; dar din coloane porneau două contraforturi care, avînd deasupra altele şi nenumărate arce, purtau privirea, ca în inima unui hău, către portalul propriu-zis; acesta se întrezărea în umbră, sub un timpan mare, susţinut pe laturi de doi stîlpi, şi la mijloc de un pilastru sculptat, care împărţea intrarea în două deschizături, apărate de porţi de stejar întărite cu ferecaturi. La ora aceea a zilei soarele bătea slab drept în acoperiş şi lumina cădea pieziş pe faţadă, fără să lumineze timpanul; aşa că, după ce am trecut de cele două coloane, ne-am trezit pe neaşteptate sub bolta aproape silvestră a arcadelor care se despărţeau de Şirul de coloane mai mici ce întăreau contraforturile. După ce ochii s-au obişnuit în cele din urmă cu penumbra, povestea mută a pietrei aşternute cu imagini, atît de repede grăitoare cum erau vederii şi închipuirii oricui (pentru că pictura est

44

45


laicorum literatura), mi-a fulgerat dintr-o dată privirea şi m-a cufundat într-o nălucire despre care şi astăzi limba mea cu greu poate să vorbească.

Am văzut un tron aşezat în cer şi pe cineva şezînd pe tron. Chipul Celui Aşezat era neîndurător şi nepăsător, ochii larg deschişi şi săgetînd asupra unei omeniri pămînteşti ajunse la capătul făptuirilor sale, părul şi barba falnice căzînd pe faţă şi pe piept ca apele unui rîu, în pîraie toate pe aceeaşi măsură şi împărţite egal de-o parte şi de alta. Coroana ce purta pe cap era bogată în smalţuri şi nestemate, tunica imperială, de culoarea purpurei, îi cădea în falduri bogate peste genunchi, lucrată cu dantele şi broderii din fir de aur şi de argint. Mîna stîngă, sprijinită pe genunchi, ţinea o carte cu o pecete, dreapta se ridica într-un gest nu ştiu dacă de binecuvîntare sau de ameninţare. Chipul era luminat de înspăimîntătoarea frumuseţe a unui nimb înflorat, în formă de cruce, şi am văzut strălucind în jurul tronului şi al capului Celui Aşezat un curcubeu de smarald. în faţa tronului, sub picioarele Celui Aşezat, vălurea o mare de cristal, iar în jurul Celui Aşezat, în jurul şi deasupra tronului, patru animale înspăimîntătoare -am văzut — înspăimîntătoare pentru mine, care le priveam pierdut, dar supuse şi tare blînde faţă de Cel Aşezat, pentru care cîntau laude fără istovire.

Sau nu toate puteau fi numite înspăimîntătoare, deoarece mi s-a părut frumos şi plăcut omul care, în partea stîngă pentru mine (şi în dreapta Celui Aşezat), întindea o carte. Dar înspăimîntător mi se părea de partea cealaltă un vultur, cu pliscul mărit, penele zbîrlite aşezate ca o platoşă, ghearele puternice, aripile mari deschise. Iar la picioarele Celui Aşezat, sub primele două figuri altele două, un taur şi un leu, fiecare dintre cei doi monştri strîngînd în gheare şi în labe o carte, cu trupul întors înspre afara tronului, dar cu capul spre tron, ca şi cum ar fi întors spatele şi gîtul într-o pornire cumplită, şoldurile şi membrele fremătînd asemenea fiarelor aflate în ghearele morţii, cu nările larg deschise, cozile răsucite şi îndoite ca la şerpi, şi terminîndu-se la vîrf cu limbi de foc. Amîndouă înaripate, amîndouă încoronate cu cîte un nimb, în ciuda aparenţei lor cumplite, nu erau creaturi ale infernului, ci ale cerului, şi dacă păreau înspăimîntătoare, era pentru că răgeau întru proslăvirea Unuia care va să vină, să judece viii

şi morţii.

în jurul tronului, alături de cele patru animale şi sub pi­cioarele Celui Aşezat, văzuţi ca prin străvezimea unei mări de cristal, ca pentru a umple parcă întreaga întindere a
nălucirii, compuşi după structura triunghiulară a timpanului, ridicîndu-se de la o bază de şapte plus şapte, apoi de trei plus trei şi apoi de doi plus doi, se iveau douăzeci şi patru de bătrîni, aşezaţi pe douăzeci şi patru de tronuri mici, îmbrăcaţi în veşminte albe şi încoronaţi cu aur. Unii aveau în mînă cîte 0 violă, alţii un potir cu parfum, şi doar unul singur cînta dintr-un instrument, pe cînd toţi ceilalţi, pierduţi în extaz, cu faţa întoarsă spre Cel Aşezat, îi cîntau din gură laude, avînd si membrele răsucite, precum acelea ale animalelor, în aşa fel î'ncît cu toţii să-l poată vedea pe Cel Aşezat, dar nu în chip animalic, ci cu mişcări de dans extatic — cum trebuie să fi dansat David lîngă arcă — şi în aşa fel încît oriunde s-ar fi aflat pupilele lor, împotriva legii care hotăra statura trupu­rilor, să se întoarcă spre acelaşi punct strălucitor. Oh, ce armonie de avînturi şi de moliciune, de poziţii nefireşti şi totuşi graţioase, în limbajul acela mistic de membre în chip miraculos eliberate de greutatea materiei corporale, bine-cuvîntată cantitate dăruită cu o nouă formă substanţială, ca şi cum sfîntul stol ar fi fost bătut de un vînt năprasnic, suflu de viaţă, delectare dezlănţuită, exaltare de osanale devenită în chip uimitor, din sunet ce era, imagine.

Trupuri şi mădulare locuite de Spirit, iluminate de revelaţie, chipurile răsucite de uimire, privirile exaltate de entuziasm, obrajii înflăcăraţi de iubire, pupilele dilatate de beatitudine, unul fulgerat de o dulce consternare, altul stră­puns de o consternată dulceaţă, care transfigurat de uimire, care întinerit de bucurie, iată-i pe toţi cîntînd cu expresia chipurilor, cu podoabele veşmintelor, cu arcuirea şi tensiunea mîinilor şi picioarelor, un cîntec nou, cu buzele întredeschise într-un surîs de proslăvire veşnică. Iar sub picioarele bătrî-nilor, şi arcuite deasupra lor şi deasupra tronului şi deasupra grupului tetramorf, aranjate în benzi simetrice, cu greu deose-bindu-se una de alta, în aşa măsură ştiinţa artei le făcuse tainic proporţionale, egale în varietate şi variate în unitate, unice în diversitate şi diverse în deplina lor îngemănare, în admirabilă împreunare a părţilor cu o plăcută suavitate a culorilor, minune de consonanţă şi de înfrăţire de voci deose­bite între ele, grupare aranjată în chipul coardelor de la ţiteră, consimţită şi coroborată înrudire printr-o forţă profundă şi proprie, în stare să activeze univocul în însuşi jocul alternativ al echivocurilor, împodobire şi împreunare de creaturi nepo­trivite subiectului şi supuse totuşi de subiect, operă de împă­timită conexiune condusă de regulă cerească şi pămîntească totdeodată (lanţ şi statornică legătură de pace, dragoste,



46

47
virtute, guvernare, putere, ordine, origine, viaţă, lumină, strălucire, specie şi figură), egalitate multiplă care radiază strălucirea formei ce supune părţile proporţionale ale mate­riei — iată că se împleteau toate florile şi frunzele şi cîrceii şi tufele şi corimbii tuturor plantelor cu care se împodobesc grădinile cerului şi ale pămîntului, vioreaua, salcîmul galben, cimbrişorul, crinul, lemnul câinesc, narcisa, rodul pămîntului, acantul, betelul, smirna, plantele răşinoase.

Dar, în vreme ce sufletul meu, răpit de concertul acela de frumuseţi pămînteşti şi de impunătoare semnale supranatu­rale, sta să explodeze într-un cînt de bucurie, ochiul, urmînd ritmul marcat de rozetele înflorite de la picioarele bătrînilor, a căzut pe figurile care, împletite, alcătuiau un tot cu pilastrul central care susţinea timpanul. Ce erau şi ce mesaj simbolic comunicau cele trei perechi de lei împletiţi în cruce aşezată transversal, căţărîndu-se ca nişte arce, sprijinindu-şi labele din spate pe pămînt şi punîndu-le pe cele din faţă pe spatele propriului tovarăş, cu coama zbîrlită în volute ascuţite, gura deschisă într-un rînjet ameninţător, legaţi de corpul însuşi al pilastrului cu o pastă, sau un cuib de cîrcei? Ca să liniştească sufletul meu, după cum erau poate puşi să domolească natura diabolică a leilor şi s-o transforme într-o aluzie simbolică la lucrurile superioare, pe laturile pilastrului erau două figuri umane, nesfîrşit de lungi, cît coloana însăşi, şi gemene cu alte două care le stăteau în faţă, simetric, de ambele laturi, pe stîlpii acoperiţi cu figuri pe părţile din afară, unde fiecare dintre porţile de stejar îşi avea uşorul ei; erau, aşadar, patru figuri de bătrîni, după ale căror podoabe i-am recunoscut pe Petru şi Pavel, Ieremia şi Isaia, răsuciţi şi ei ca într-un pas de dans, cu lungile lor mîini osoase cu degetele întinse, ca niştel aripi, şi tot ca nişte aripi le erau bărbile şi părul umflate de] un vînt profetic, cutele hainelor prea lungi, agitate de picioa-j rele prea lungi, dînd naştere unor valuri şi volute, altfel decîtj leii, dar din aceeaşi materie ca şi leii. Şi, în vreme ce îmi luanJ ochii de la acea enigmatică polifonie de membre sfinte şi dd mădulare infernale, am văzut de-o parte a portalului, şi subi arcadele din fund, pe alocuri ilustrate pe contraforturi, şi îd spaţiul dintre coloanele subţiri, care susţineau şi împodobeau] şi de asemenea pe stufoasa vegetaţie a capitelurilor fiecărei coloane, şi de aici ramificîndu-se spre bolta silvestră a nenuJ măratelor arcade, alte viziuni groaznice la privit şi justificata în locul acela numai datorită puterii lor de parabolă şi alej gorie, sau pentru învăţătura morală pe care o transmiteau; şi am văzut o femeie depravată goală şi descărnată, roasă d?

scîrbavnice broaşte rîioase, suptă de şerpi, împreunată cu un satir cu burta umflată şi cu picioare de grifon, acoperite de peri zbârliţi, cu gura obscenă, care-şi striga propria pedeapsă, si am văzut un avar, îngheţat de gheaţa morţii, lungit pe patul lui susţinut de coloane somptuoase, pradă îngrozită a unei cohorte de draci, dintre care unul îi smulgea, din gura horcăindă, inima în formă de copil (vai, fie ca în vecii vecilor să nu se nască), şi am văzut un trufaş pe umerii căruia se cocoţase un drac, băgîndu-i ghearele în ochi, în timp ce alţi doi lacomi se sfîşiau într-o încăierare corp la corp, dezgus­tătoare, şi încă alte creaturi, cu căpăţînă de capră, coamă de leu, beregată de panteră, prinse într-o pădure de flăcări din care părea că auzi vuietul focului. Şi în jurul lor, amestecate cu ele, deasupra lor şi dedesubtul picioarelor lor, alte chipuri si alte membre, un bărbat şi o femeie care se trăgeau de păr, două vipere care sugeau ochii unui condamnat, un bărbat rînjind, care cu amîndouă mîinile îndoite căsca fălcile unei hidre, şi toate animalele din bestiarul satanei adunate la sfat şi puse de pază şi de coroană la tronul care le sta dinainte, ca să-i cînte slava cu înfrîngerea lor, fauni, făpturi cu sex dublu, brute cu mîinile cu şase degete, sirene, hipocentauri, gorgone, harpii, coşmare, dragontopozi, minotauri, lincşi, leoparzi, hi­mere, cenoperi cu bot de cîine care scoteau foc pe nări, denti-tirani, policaudate, şerpi cu păr, salamandre, vipere cu coarne, şerpi de apă veninoşi, năpîrci, bicefali cu spinarea plină de dinţi, hiene, vidre, ciori, crocodili, hidropi cu coarne ca ferăstrăul, broaşte, grifoni, maimuţe, cinocefali, leucroţi, manticore, ulii, paranzi, nevăstuici, dragoni, pupeze, cucuvele, vîrcolaci, ypnali, vipere libiene, spectafici, scorpioni, saurieni, cetacei, balauri, anfisbene, jaculi, dipsazi, guşteri, peşti-ventuză, polipi, murene şi broaşte ţestoase. întreaga populaţie a iadului părea să-şi fi dat întîlnire ca să fie vestibul, pădure întunecoasă, landă fără de speranţă a izgonirii, la apariţia Celui Aşezat de pe timpan, la chipul lui plin de făgăduială şi de ameninţare, ei, înfrînţii de la Armaghedon, în faţa celui ce va veni să-i despartă pentru totdeauna pe cei vii de cei morţi. Şi, paralizat (aproape) de apariţia aceea, fără să mai fiu sigur acum dacă mă aflam într-un loc prieten sau în valea Judecăţii de Apoi, m-am speriat şi cu greu mi-am stăpînit lacrimile, şi mi s-a părut că aud (sau am auzit cu adevărat ?) acea voce, şi am văzut acele apariţii care însoţiseră copilăria mea de novice, primele mele lecturi din cărţile sfinte şi nopţile de meditaţie în corul din Melk şi în ameţeala simţurilor mele, atît de slabe şi de slăbite, auzit o voce răsunînd puternic ca o trompetă care spunea

49

48

„ceea ce vezi, să scrii într-o carte!" (şi tocmai asta fac acum), şi am văzut şapte lămpi de aur şi în mijlocul lămpilor pe Unul asemenea fiului omului, încins pe piept cu o fîşie de aur, cu chipul şi părul ca lîna curată, ochii ca flacăra de foc, picioarele ca bronzul arzînd în cuptor, glasul ca vuietul multor ape, şi ţinea în dreapta şapte stele, iar din gură îi ieşea o sabie cu două tăişuri. Şi am văzut o uşă deschisă în cer, şi Cel care era Aşezat mi se părea că e matostat şi agată, şi un curcubeu încingea tronul şi din tron ieşeau fulgere şi tunete. Şi Cel Aşezat a luat în mînă o coasă ascuţită şi a strigat: „Fă să tremure coasa ta şi taie, a venit ceasul cositului, pentru că s-a copt recolta pămîntului", şi Cel care era Aşezat a repezit coasa lui şi pămîntul a fost cosit.

Şi am înţeles atunci că apariţia nu vorbea de altceva decît de ceea ce se întîmpla în abaţie şi aflasem de pe buzele şovăiel­nice ale Abatelui — şi de cîte ori nu m-am întors eu în zilele ce au urmat să privesc portalul, încredinţat că am să trăiesc iarăşi întîmplarea pe care o povestea el. Şi am înţeles că veniserăm aici sus pentru a fi martorii unui mare şi ceresc]

măcel.


Am tremurat ca şi cînd aş fi fost scăldat în ploaia cea de!

gheaţă a iernii. Şi am mai auzit şi o altă voce, dar de data asta! venea din spatele meu şi era un alt fel de voce, pentru cal venea de pe pămînt şi nu din miezul de foc al apariţiei mele j ba chiar risipea apariţia pentru că şi Guglielmo (în clipa aceea mi-am dat seama că era acolo), pînă atunci pierdut şi el îrj contemplare, se întorcea ca şi mine.

Fiinţa din spatele meu părea să fie un călugăr, chiar daci sutana murdară şi sfîşiată îl făcea să semene mai degrabă ev un vagabond, şi chipul său nu era altfel decît al monştrilor p| care abia-i văzusem pe capiteluri. Nu mi s-a întîmplat în viaţi mea, cum li s-a întîmplat în schimb multora dintre tovarăşi mei, să fiu vizitat de diavol, dar cred că dacă el ar trebui să-ni apară într-o zi, neputincios din hotărîrea Domnului să-a ascundă întru totul natura, chiar cînd ar voi să fie întru totu asemenea omului, nu ar avea alte trăsături decît cele pe caq mi le arăta în clipa aceea interlocutorul meu. Capul ras, di nu din penitenţă, ci în urma cine ştie cărei eczeme cleioasi fruntea îngustă, îneît dacă ar fi avut păr pe cap acesta s-ar împreunat cu sprîncenele (pe care le avea dese şi încîlcita ochii îi erau rotunzi, cu pupilele mici şi foarte iuţi, iar privird nu ştiu dacă nevinovată sau vicleană, poate şi una şi alia deodată sau în momente diferite. Nasul lui nu putea fi nufflj

asa decît poate fiindcă era un os ce pornea dintre ochi, dar imediat ce se desprindea de faţă, pe dată şi intra în ea, pre-făcîndu-se în nimic altceva decît în două caverne întunecate, nări lăbărţate şi năpădite de păr. Gura, legată de nări printr-o cicatrice, era largă şi respingătoare, mai largă la stînga decît la dreapta, şi între buza de sus, care lipsea, şi cea de jos, ieşită în afară şi cărnoasă, răsăreau într-un ritm neregulat dinţi negri şi ascuţiţi, precum dinţii de cîine.

Omul a zîmbit (sau cel puţin aşa cred) şi, ridicînd degetul, ca într-o ameninţare, a spus :

— Pocăiţi-vă-ţi! Vide cînd dracul venturus est ca să roadă inima ta! La mortz est super nos! Roagă-te să vină sfîntul papă şi să ne mîntuie de todas le peceata! Oh, oh, oh, văpiase necromanţia asta despre Domini Noştri Iesu Christi! Et anco jois m'es dols e plazer m'es dolors... Piei, diabolo! Semper m'aguaita în vreun cîntec ca să-mi înhaţe hoitul. Dar Salvatore non est insipiens! Bonum monasterium, et aqui, se mănîncă şi se roagă dominum nostrum. Şi restul nu face nici cît o ceapă degerată. Et amen. Nu?

Va trebui, în cele ce voi spune în povestirea mea, să mai vorbesc, şi chiar mult, despre creatura aceasta şi să-i amintesc vorbele. Mărturisesc că îmi este tare anevoios s-o fac, pentru că n-aş putea spune nici acum, cum nu am înţeles nici atunci, ce soi de limbă vorbea. Nu era latina, în care comunicam în abaţie ca oameni de carte, nu era limba vorbită de oamenii de rînd, de prin locurile acelea, nici vreo altă limbă pe care am auzit-o vreodată. Cred să fi dat o palidă idee despre felul cum vorbea el amintind, puţin mai sus (aşa cum mi le amintesc), primele cuvinte pe care le-am auzit de la el. Cînd mai tîrziu am aflat despre viaţa lui aventuroasă şi despre diferitele locuri în care trăise, fără să se statornicească nicăieri, mi-am dat seama că Salvatore vorbea toate limbile, şi nici una. Sau mai degrabă îşi născocise o limbă proprie care folosea frînturi din limbile cu care intrase în contact - şi la un moment dat m-am gîndit că limba lui nu era cea adamică, pe care o vorbise omenirea fericită, unită toată de un singur grai, de la facerea lumii pînă la Turnul Babei, şi nici una din limbile ieşite după funestul eveniment al împărţirii lor, ci chiar limba confuziei străvechi. Iar, pe de pe altă parte, nici nu puteam numi limbă vorbirea lui Salvatore, pentru că în orice limbă omenească există nişte reguli, şi orice termen însemnează ad placitum Iun anume lucru, după o lege care nu se schimbă, pentru că pl nu poate numi cîinele o dată cîine, şi altă dată pisică, şi să pronunţe sunete cărora consensul oamenilor să nu le fi


Yüklə 2,07 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   33




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin