Seria de literatură universală a bibliotecii polirom este coordonată de Denisa Comănescu

tsi

Ziua a treia De la laudi la prima

în care se găseşte o cîrpă murdară de sînge în chilia lui Berengario cel dispărut, şi asta e tot

în timp ce scriu, mă simt obosit cum mă simţeam în noaptea aceea, sau mai bine zis în dimineaţa aceea. Ce să spun ? După slujbă, Abatele i-a pus pe cei mai mulţi dintre călugări, speriaţi de-acum, să caute peste tot, fără vreun rezultat.

Pe la ceasul de laudi, cotrobăind prin chilia lui Berengario, un călugăr a găsit sub salteaua de paie o cîrpă albă, murdară de sînge. Au arătat-o Abatelui care n-a văzut în ea un semn bun. Era de faţă şi Jorge care, de cum i s-a spus de asta, a zis : „Sînge ?", ca şi cînd lucrul acesta i s-ar fi părut de necrezut. I-au spus şi lui Alinardo, care a clătinat din cap şi a spus : „Nu, nu, la a treia trîmbiţă moartea vine pe apă..."

Guglielmo a privit bucata de pînză şi apoi a spus:

— Acum totul e limpede.

— Şi-atunci unde e Berengario ? l-au întrebat.

— Nu ştiu, a răspuns.

A fost auzit atunci Aymaro, care a ridicat ochii spre cer şi i-a şoptit lui Pietro din Sânt' Albano:

— Aşa sînt englezii ăştia !

ha prima, cînd soarele se ivise, au fost trimişi nişte servi­tori ca să caute şi la picioarele povîrnişului, jur-împrejurul zidurilor. S-au întors pe la tertia, fără să fi găsit ceva.

Guglielmo mi-a spus că nici noi n-am fi putut face mai bine. Trebuia să aşteptăm toate cîte aveau să se întîmple. Şi s-a îndreptat spre ateliere, intrînd într-o discuţie îndelungată cu Nicola, maestrul sticlar.

Eu m-am dus şi am stat în biserică, lîngă intrarea princi­pală, în timp ce ţineau slujba. Şi astfel, plin de credinţă, am adormit, şi am dormit mult, întrucît se pare că noi, tinerii, avem nevoie de somn mai mult decît cei bătrîni, care au dormit destul pînă acum şi se apropie clipa cînd vor dormi pe vecie.

183

Ziua a treia Tertia

în care Adso se gîndeşte în scriptorium la istoria ordinului său şi la soarta cărţilor

Am ieşit din biserică mai puţin obosit, dar cu mintea învîrtejită, pentru că trupul nu se bucură în linişte de odihnă decît în orele de noapte. Am urcat în scriptorium, am cerut îngăduinţa lui Malachia şi am început să răsfoiesc catalogul. Şi-n timp ce aruncam priviri distrate peste foile ce-mi treceau pe dinaintea ochilor, îi cercetam de fapt pe călugări.

Am fost surprins de calmul şi de seninătatea cu care aceştia erau preocupaţi de munca lor, de parcă un confrate de-al lor n-ar fi fost căutat cu disperare prin toate ungherele, şi alţi doi n-ar fi pierit în împrejurări îngrozitoare. Iată, mi-am spus, măreţia ordinului nostru: secole de-a rîndul oameni ca aceştia au văzut năvălind hoardele de barbari, jefuindu-le abaţiile, azvîrlindu-le regatele în vîltorile de foc, şi totuşi au continuat să iubească pergamentele şi cernelurile şi au con­tinuat să citească din vîrful buzelor cuvinte care se trans­miteau de secole şi care se vor transmite secole şi secole în viitor. Au continuat să citească şi să copieze în timp ce se apropia mileniul, de ce să nu continue s-o facă şi acum?

Cu o zi înainte, Bencio spusese că ar fî fost gata să făptuiască un păcat în schimbul dobîndirii unei cărţi rare. Nu minţea şi nu glumea. Un călugăr ar trebui, fireşte, să-şi iubească mult cărţile sale cu umilinţă, voind binele lor şi nu izbînda propriei sale curiozităţi; dar ceea ce pentru mireni este ispita adulterului şi pentru oamenii obişnuiţi ai Bisericii este dorinţa arzătoare de bogăţie, pentru călugări este patima cunoaşterii.

Am răsfoit catalogul şi mi-a dănţuit prin faţa ochilor o jerbă de titluri misterioase: Quinti Sereni de medicamentis, Phaenomena, Liber Aesopi de natura animalium, Liber Aethici peronymi de cosmographia, Liber tres quos Arculphus

184

episcopus adamnano escipiente de locis sanctis ultramarinis designavit conscribendos, Libellus Q. Iulii Hilarionis de origine mundi, Solini Polyshistor de situ orbis terrarum et mirabilibus, Almagesthus... Nu mă miram că taina nele­giuirilor se învîrtea în jurul bibliotecii. Pentru aceşti oameni devotaţi scripturilor, biblioteca era în acelaşi timp Ierusalimul ceresc şi o lume subpămînteană la graniţa dintre pămîntul necunoscut şi tărîmul infernului. Ei erau dominaţi de bibliotecă, de făgăduinţele ei şi de opreliştile ei. Trăiau cu ea, pentru ea şi poate împotriva ei, trăgînd cu păcat nădejdea ca într-o zi să-i rupă toate peceţile tainelor. De ce să nu fi vrut să înfrunte moartea, pentru a-şi satisface o curiozitate a minţii lor, sau să ucidă pentru a împiedica pe cineva să se apropie de un secret de-al lor păstrat cu sfinţenie ?

Ispite, desigur, măreţie a minţii lor. Cu totul altfel era călugărul scrib închipuit de sfîntul nostru fondator, în stare să copieze fără să înţeleagă, lăsîndu-se cu totul în puterea vrerii lui Dumnezeu, scriind pentru că se ruga şi rugîndu-se pentru că scria. De ce nu mai era aşa ? Oh, desigur, nu numai aceasta era decăderea ordinului nostru! Devenise prea puternic, abaţii săi se luau la întrecere cu regii, nu aveam oare în Abbone exemplul unui monarh, care cu gest de monarh încerca să facă ordine în nelegiuirile dintre monarhi ? însăşi ştiinţa pe care abaţiile o acumulaseră era acum folosită ca marfă de schimb, motiv de fală, prilej de îngîmfare şi de glorie; aşa cum cavalerii mînuiau cu trufie armuri şi stin­darde, abaţii noştri mînuiau codice împodobite cu miniaturi... Şi cu atît mai mult (ce sminteală!) cu cît mănăstirile noastre pierduseră acum şi coroana înţelepciunii, cînd şcolile episcopale, breslele urbane, universităţile înţelegeau cărţile poate mai mult şi mai bine decît noi şi făceau să apară altele noi — şi poate că aceasta era pricina atîtor nefericite întîmplări.

Abaţia în care mă aflam era, probabil, ultima care se putea lăuda cu un primat în producerea şi reproducerea înţelep­ciunii scrise. Dar poate că tocmai din această pricină călugării săi nu se mai mulţumeau doar cu sfînta operă a copiatului, voiau să creeze şi ei noi complemente ale naturii, împinşi de lăcomia pentru lucruri noi. Şi nu îşi dădeau seama, cu mintea unpîclită în momentul acela (şi o ştiu bine azi, cînd sînt gîrbov de ani şi de experienţă), că, făcînd astfel, ei înlesneau însăşi Prăbuşirea magnificenţei lor. Pentru că, dacă acea nouă Ştiinţă pe care voiau s-o producă se reflecta liber în afara zidurilor acelora, nimic n-ar mai fi putut deosebi locul acela

185

sfînt de o şcoală episcopală sau de o universitate orăşenească. Rămînînd ascunsă, în schimb, ea îşi păstra prestigiul şi forţa, nu era coruptă de dispută, de trufia quolibetală, care vrea să treacă prin sita lui sic et non orice mister şi orice măreţie. Iată, mi-am spus, pricinile tăcerii şi ale întunericului care înconjoară biblioteca; ea este păstrătoare de ştiinţă, dar poate menţine această ştiinţă neatinsă doar dacă o împiedică să ajungă la oricine, ba chiar şi la călugării ei. Ştiinţa nu este ca moneda, care rămîne fiziceşte întreagă chiar dacă trece prin vămile cele mai infame ; ea e mai degrabă ca un veşmînt foarte frumos care se prăpădeşte prin folosinţă şi prin înfăţişare prea repetată. Oare nu este tot aşa şi cartea însăşi, ale cărei pagini se sfîşie, cernelurile şi aurul de pe ea se întunecă dacă o ating prea multe mîini ? Iată, îl vedeam aproape de mine pe Pacifico din Tivoli care răsfoia un volum străvechi, ale cărui foi aproape că se lipiseră una de alta din cauza umezelii. îşi înmuia arătătorul şi policarul în gură ca să poată da paginile cărţii pe care o citea, şi la fiecare atingere a salivei sale paginile acelea îşi pierdeau din vigoare; deschizîndu-le, însemna să le îndoaie, să le dea pradă necruţătoarei lucrări a aerului şi a prafului, care aveau să roadă vinele delicate pe care pergamentul şi le încorda, aveau să facă să apară noi pete de mucegai acolo unde saliva înmuiase, dar şi vlăguise colţul paginii. Aşa cum prea multă dulcoare îl moleşeşte pe luptător şi-l înţepeneşte, această prea multă iubire posesivă şi nesăţioasă avea să predispună cartea la boala menită s-o omoare.

Ce era de făcut, deci ? Să nu se mai citească, să se păstreze doar cărţile ? Erau îndreptăţite temerile mele ? Ce ar fi spus maestrul meu?

Am văzut ceva mai departe un copist, Magnus din Iona, care terminase de lustruit foaia lui cu piatra ponce şi o catifela cu cretă, nivelîndu-i apoi suprafaţa cu tăvălugul. Un altul, alături de el, Rabano din Toledo, îşi fixase pergamentul pe masă, însemnîndu-i marginile cu nişte găuri mici, laterale, în ambele părţi, între care acum trasa cu un condei de fier linii orizontale foarte subţiri. Peste puţin timp cele două foi aveau să se umple de culori şi de forme, pagina avea să devină asemenea unui relicvariu, sclipind de nestemate, montate în ceea ce va fi mai apoi ţesătura de credinţă a scripturii. Cei doi confraţi, mi-am spus, trăiesc acum orele lor de rai pe pămînt. Dau la lumină cărţi noi, asemenea celor pe care timpul le va distruge fără putinţă de a face altfel... Deci biblioteca nu putea fi ameninţată de nici o forţă pămîntească, deci era un lucru

186

viu... Dar dacă era viu, de ce nu trebuia să se deschidă ca să înfrunte primejdia cunoaşterii ? Asta era ceea ce voia Bencio şi ceea ce, poate, nu voise Berengario ?

M-am simţit răvăşit şi cuprins de teamă în gîndurile mele Poate ca ele nu se potriveau unui novice, care trebuia doar să urmeze cu sfinţenie şi umilinţă regula, pentru toţi anii care aveau sa vină - lucru pe care l-am făcut după asta,'fără să-mi pun alte întrebări, în timp ce în jurul meu lumea se scufunda tot mai mult într-o furtună de sînge şi de nebunie.

Era ora mesei de dimineaţă şi m-am dus la bucătărie unde eram acum prieten cu bucătarii, şi ei mi-au dat cîte ceva din ce era mai bun de mîncare.

187

Ziua a treia Sexta

în care Adso ascultă mărturiile lui Salvatore, care nu se pot rezuma în puţine cuvinte, dar care îi inspiră multe meditaţii îngrijorătoare

în timp ce mîncam, l-am văzut într-un colţ pe Salvatore, care se vedea bine că se împăcase cu bucătarul, devorînd, plin de bucurie, o plăcintă cu carne de oaie. Mînca de parcă nu mai mîncase niciodată în viaţa lui, nelăsînd să cadă nici o firi­mitură, şi părea să-l slăvească pre Domnul Dumnezeu pentru întîmplarea aceea nemaipomenită.

Mi-a făcut semn şi mi-a spus, în limbajul acela neobişnuit al lui, că mînca pentru toţi anii în care ţinuse post. I-am pus cîteva întrebări. Mi-a vorbit despre o copilărie foarte dure­roasă într-un sat în care aerul era rău, ploile cădeau mai tot timpul şi cîmpurile putrezeau, în timp ce aerul era otrăvit de miasme ucigătoare. Au fost acolo, după cîte am înţeles, inundaţii anotimpuri de-a rîndul, încît pe cîmpuri nu mai existau brazde, şi dintr-o baniţă de seminţe se scotea o jumătate, şi apoi din jumătatea aceea nu se mai alegea nimic, chiar şi seniorii aveau chipurile palide ca ale săracilor, deşi, a observat Salvatore, săracii mureau în număr mai mare decît seniorii, poate (a spus el zîmbind) pentru că erau mai nu­meroşi... O măsură costa cincisprezece soldi, o baniţă, şaizeci de soldi, predicatorii vesteau sfîrşitul lumii, dar părinţii şi bunicii lui Salvatore îşi aminteau că aşa fusese şi în alte daţi, astfel încît traseră concluzia că lumea era mereu pe sfîrşite. Şi aşa, după ce au mîncat toate blestematele de păsări şi toate animalele spurcate care se puteau găsi, s-a pornit vorbă că unii, în sat, începuseră să dezgroape morţii. Salvatore da lămuriri cu mare pricepere, de parcă ar fi fost un histrion, cum se puseseră să facă acei homeni malissimi, care scurmau cu degetele pămîntul din cimitire, a doua zi după ce-şi dădea sfîrşitul cîte unul. „Gnam!" spunea, şi muşca din plăcinta cu

188

carne de oaie, dar eu vedeam pe faţa lui strîmbătura disperatului care mînca din cadavru. Şi apoi, nemulţumiţi de a scociorî în pămîntul sfînt, alţii, mai răi decît primii, ca nişte tîlhari de drumul mare, se tupilau în pădure ca să le sară în spinare călătorilor. „Zac!", făcea Salvatore, cu cuţitul la gît, şi _;Gnam!". Şi cei mai răi dintre cei răi îi momeau pe copii cu cîte un ou sau vreun măr şi nu le mai lăsau nici oasele, dar, cum a ţinut Salvatore să mă lămurească imediat şi foarte serios, după ce-i frigeau mai întîi. A povestit despre unul care a venit în sat să vîndă carne friptă pe puţini bani şi toţi nu ştiau cum să se bucure mai mult de norocul acela, pînă ce preotul le-a spus că era vorba de carne de om, şi omul a fost făcut bucăţi de mulţimea turbată. Dar, în aceeaşi noapte, un oarecare din sat s-a dus să sape mormîntul celui omorît şi i-a mîncat carnea canibalului, aşa încît, cînd l-a descoperit, satul l-a osîndit la moarte şi pe el.

Dar Salvatore nu mi-a povestit numai despre asta. Cu vorbe trunchiate, silindu-mă să-mi reamintesc puţinul pe care-l ştiam din provensală şi din dialectele italiene, mi-a spus povestea fugii sale din satul natal şi cum a cutreierat el prin lume. Şi în povestea sa am recunoscut multe din cîte auzisem şi întîlnisem pe drum, şi multe altele pe care le-am aflat după aceea le recunosc acum, aşa că nu sînt sigur că nu-i atribui lui, după atîta timp, întîmplări şi fărădelegi care au aparţinut altora, mai înaintea lui şi după el, şi care acum, în mintea mea obosită, se amestecă făcînd o singură imagine, chiar prin puterea închipuirii care, unind amintirea aurului cu cea a muntelui, îşi făureşte ideea unui munte de aur.

Adesea în timpul călătoriei îl auzisem pe Guglielmo spunînd cei simpli, termen prin care unii dintre confraţii lui desemnau nu numai poporul, ci, în acelaşi timp, şi pe cei fără carte. Expresie care mi s-a părut a fi întotdeauna generală, pentru că în oraşele italiene întîlnisem neguţători şi meşte­şugari care nu erau oameni ai Bisericii, dar care nu erau nici oameni fără ştiinţă de carte, chiar dacă cunoştinţele lor se arătau prin intermediul limbii vulgare. Şi, pentru a spune adevărul, unii dintre tiranii care guvernau peninsula pe vremea aceea nu aveau habar de ştiinţa teologică, de cea medicală, de logică şi de latină, dar desigur nu erau oameni simpli sau lipsiţi de pregătire. De aceea, cred că şi maestrul meu, cînd vorbea despre cei simpli, folosea un concept mai degrabă simplu. Dar, fără îndoială, Salvatore nu era un om simplu, venea de undeva de la ţară, dintr-un loc aflat de secole Pradă mizeriei şi puterii nemăsurate a seniorilor feudali. Era

189

un om simplu, dar nu era un prost. Visa şi el o altfel de lume care, pe vremea cînd a fugit de-acasă de la ai lui, după cum mi-a spus, căpăta aspectul meleagurilor unde curge lapte şi miere, unde în copaci atîrnă burdufuri cu brînză şi şiraguri de cîrnaţi aromaţi.

împins de nădejdea aceasta, ca şi cînd n-ar fi vrut să creadă că lumea nu este altceva decît o vale a plîngerii, în care (aşa cum m-au învăţat) chiar şi nedreptatea a fost prevăzută de providenţă pentru a păstra echilibrul lucrurilor, unde scopul cel mai adesea ne scapă, Salvatore a călătorit prin tot felul de locuri, de la natalul său Monferrato pînă în Liguria, apoi în sus spre Provenţa şi spre pămînturile regelui Franţei.

Salvatore a rătăcit prin lume cerşind, prădînd, pre-făcîndu-se bolnav, tocmindu-se în slujba vremelnică a vreunui senior, luînd apoi din nou calea codrului, şi apoi calea cea dreaptă. După povestirea lui, l-am văzut unindu-se cu acele bande de răufăcători pe care apoi, în anii ce au urmat, le-am întîlnit yînturîndu-se prin Europa: falşi călugări, şarlatani, escroci, înşelători, rufoşi şi zdrenţăroşi, leproşi şi schilozi, ambulanţi, hoinari, trubaduri, călugări fără patrie, studenţi pribegi, pungaşi, trişori, mercenari, invalizi, jidovi rătăcitori, scăpaţi de necredincioşi cu mintea distrusă, nebuni, fugari urmăriţi, răufăcători cu urechile retezate, sodomiţi, şi, printre ei, meşteşugari ambulanţi, ţesători, căldărari, meşteri de scaune, rotari, tocilari, împletitori de paie, zidari şi iar ticăloşi de tot felul, pungaşi, nemernici, lichele, călăuze necinstite, pleava societăţii, vagabonzi faimoşi sau oarecare, şi canonici, şi preoţi vînduţi, şi sterpelitori, şi oameni obişnuiţi să trăiască din încrederea altora, falsificatori de bule şi de sigilii papale, vînzători de indulgenţe, falşi paralitici care se lungeau la uşile bisericilor, călugări rătăcitori fugiţi de la schituri, vînzători de relicve, preoţi care vindeau iertarea, ghicitori şi chiro-manţi, necromanţi, tămăduitori, falşi cerşetori şi păcătoşi de tot soiul, corupători de călugăriţe şi de fete cu tertipuri şi violenţe, simulanţi de hidropizie, epilepsie, hemoroizi, gută şi plăgi, dacă nu şi de nebunie melancolică. Erau unii care-şi lipeau plasturi pe corp pentru a se preface bolnavi de ulcere de nevindecat, alţii care-şi umpleau gura cu o substanţă de culoarea sîngelui, pentru a se preface că varsă atinşi de un rău ascuns, şmecheri care se făceau că au unul din membre lovit de boală, sprijinindu-se în cîrje fără să aibă nevoie de ele şi simulînd epilepsia, rîia, furunculele, umflăturile, punîn-du-şi legături, tinctură de şofran, cu fiare la mîini, fese pe cap, amestecîndu-se împuţiţi printre oamenii din biserici, şi

190

lăsîndu-se să cadă dintr-o dată prin pieţe, scuipînd bale şi dînd ochii peste cap, lăsînd să le curgă din nas scursori din zeamă de mure şi cinabru, ca să smulgă bani şi de mîncare de ]a oamenii speriaţi care-şi aminteau de îndemnurile sfinţilor părinţi la împărţirea de pomeni: împarte cu cei flămînzi pîinea ta, adu-l în casa ta pe cel care n-are acoperiş, să-l vizităm pe Christos, să-l primim pe Christos, să-l îmbrăcăm pe Christos pentru că, aşa cum apa curăţă focul, aşa şi pomana ne curăţă de păcate.

Şi după faptele pe care le povestesc, de-a lungul cursului Dunării am văzut şi încă mai văd mulţi dintre aceşti şarlatani care-şi aveau numele şi împărţeala lor în legiuni, ca dracii: accapponi (castratori de cocoşi), lotori (înnoroiţi), protomedici (medici de curte), pauperes verecundi (săraci sfioşi), mor-ghigeri ([aprox.] potoliţii), affamiglioli (încîrduiţii), crociari (cruciaţii), alacerbati (iuţii), relicvari, înfăinaţi, falpatori, iucchi (lilieci), spectini (făloşi), cochini (muzicanţi de tarantelă), acconi şi admiracti (demni de privit), mutuatori (care împru­mută), attermanti (cuprinşi de tremurici), cagnabaldi (cîini curajoşi), falsibordoni (falşi sprijinitori), accadenti (picaţi pe nepusă masă), alacrimanti (înlăcrimaţi) şi affarfanti (îndrăciţi).

Era ca un mîl ce se scurgea pe cărările lumii noastre, şi printre ei se amestecau predicatori de bună-credinţă, eretici în căutare de o nouă pradă, provocatori de neînţelegeri. Chiar papa Ioan fusese cel care, temîndu-se mereu de mişcarea oamenilor simpli care propovăduiau şi practicau sărăcia, voise să scape de predicatorii cerşetori care, după cum spunea el, îi atrăgeau pe curioşi arborînd drapele pictate cu figuri, predicînd pentru bani şi storcind bani. Avea oare dreptate papa simoniac şi corupt să compare nişte călugări cerşetori, care predicau sărăcia, cu aceste bande de dezmoşteniţi şi de jefuitori? Eu, în zilele acelea, după ce călătorisem puţin prin Peninsula Italică, nu mai aveam o părere prea limpede : auzi­sem despre călugării din Altopascio care, predicînd, amenin­ţau cu excomunicări şi făgăduiau indulgenţe, erau foarte iertători în privinţa jafurilor şi a fratricidelor, a omuciderii şi a sperjurului legat de bani, anunţau că în spitalul lor se ţineau în fiecare zi o sută de slujbe, pentru care adunau daruri, şi că din bunurile lor erau înzestrate două sute de fete sărace. Şi auzisem vorbindu-se de fratele Paolo Zoppo, care trăia în Pădurea Rieti ca un pustnic şi se lăuda că primise nemijlocit, chiar de la Sfîntul Duh, revelaţia că actul carnal nu era un Păcat: aşa îşi ademenea victimele pe care le numea surori,

191

obligîndu-le să se biciuiască goale, îngenunchind pe pămînt de cinci ori, în formă de cruce, înainte ca el să le înfăţişeze pe victime lui Dumnezeu, şi de-a fi primit de la ele ceea ce el numea sărutul păcii. Dar era adevărat ? Şi ce îi lega pe aceşti pustnici, care-şi spuneau iluminaţi, de călugării săraci care străbăteau drumurile peninsulei făcînd cu adevărat peni­tenţă, rău văzuţi de clerul şi de episcopii cărora ei le biciuiau viciile şi jafurile ?

Din povestea lui Salvatore, aşa cum se amestecau lucrurile cu cele pe care eu le ştiam deja, văzîndu-le chiar eu, aceste deosebiri nu apăreau la lumina zilei: orice părea să semene cu orice. Uneori îmi părea unul dintre acei milogi din Tourenne despre care spune povestea că la apropierea coşciu­gului făcător de minuni al Sfîntului Martin au rupt-o la fugă de teamă ca sfîntul să nu-i vindece, lipsindu-i astfel de izvorul cîştigurilor lor, şi sfîntul, fără îndurare, i-a mîntuit mai înainte de a ajunge la graniţă, pedepsindu-i pentru ticăloşia lor, făcîndu-i să-şi recapete vlaga încheieturilor. Uneori, în schimb, chipul de fiară al călugărului se lumina de o lumină dulce cînd îmi povestea cum, trăind printre bandele acelea, ascultase cuvîntul predicatorilor franciscani, şi fiind el sub cerul liber înţelesese că viaţa săracă şi rătăcitoare pe care o duceau nu trebuia să fie luată ca o neapărată nevoie, ci ca pe un gest fericit de devotament, şi intrase să facă parte din secte şi din grupuri penitenţiale ale căror nume el le pocea şi le descria foarte nepotrivit doctrina. Am dedus din asta că întîlnise patarini şi valdezi, şi poate catari, arnaldişti şi umiliţi, şi că rătăcind prin lume trecuse din grup în grup, luîndu-şi treptat ca misiune condiţia sa de rătăcitor, şi făcînd pentru Domnul ceea ce făcuse mai înainte pentru stomacul lui.

Dar cum şi pînă cînd ? După cîte am înţeles, cu vreo treizeci de ani înainte, se alipise pe lîngă o mănăstire de minoriţi în Toscana şi acolo îşi pusese rasa Sfîntului Francisc, fără să intre în ordin. Acolo, cred, învăţase stropul acela de latină pe care-l vorbea, amestecîndu-l cu graiurile din toate locurile în care, sărac fără patrie, fusese, şi ale tuturor tovarăşilor de vagabondaj pe care-i întîlnise, de la mercenarii din patria sa, pînă la bogomilii dalmaţi. Aici se dedicase vieţii de pocăinţă, spune el (pocăiţi-vă-ţi, îmi cita el cu ochi inspiraţi, şi am auzit din nou formula care-i stîrnise curiozitatea lui Guglielmo), dar, după cîte se pare, şi fraţii minori pe lîngă care adăsta aveau idei încîlcite pentru că, mînioşi pe canonicul de la biserica vecină, acuzat de jafuri şi de alte nelegiuiri, i-au năvălit într-o zi în casă şi l-au azvîrlit pe scară, din care păcătosului i

192

_se trase moartea; apoi i-au jefuit biserica. Pentru care fapt episcopul a trimis oameni înarmaţi, călugării s-au risipit şi Salvatore a rătăcit îndelung prin Italia de nord cu o bandă de călugăraşi sau de minoriţi cerşetori, fără lege şi fără rînduială. De aici a venit din nou în Tolosano, unde a auzit despre o întîmplare deosebită, şi în vremea asta se înflăcăra la povestit, despre marile isprăvi ale cruciaţilor. Un grup mare de păstori şi de oameni umili s-au unit într-o zi ca să treacă marea şi să lupte împotriva vrăjmaşilor credinţei. Li s-a spus ciobănaşii. De fapt, ei voiau să scape de locurile lor bleste­mate. Aveau două căpetenii care le vîrau în cap nişte teorii false, un sacerdot care fusese izgonit de la biserica lui pentru că se purtase necuviincios, şi un călugăr apostat, din ordinul Sfîntului Benedict. Aceştia îi făcuseră pe nefericiţii aceia să-şi iasă din minţi în aşa măsură, încît, alergînd cu disperare după ei, chiar şi băieţi de şaisprezece ani, împotriva voinţei părin­ţilor, avînd cu ei doar o desagă şi-o bîtă, fără bani, pără-sindu-şi ogoarele lor, îi urmau ca o turmă şi alcătuiau o adunare foarte mare. După asta n-au mai ascultat nici de dreptate, nici de vreo chibzuinţă, ci numai de forţa şi de bunul lor plac. Faptul că se găseau laolaltă, în sfîrşit liberi şi cu o nedesluşită nădejde de pămînturi făgăduite i-a adus într-o stare ca de beţie. Străbăteau satele şi oraşele jefuind totul în calea lor, şi dacă vreunul dintre ei era arestat, luau cu asalt temniţele şi-l eliberau. Cînd au intrat în fortăreaţa Parisului, ca să dea drumul unora dintre tovarăşii lor pe care seniorii puseseră să fie prinşi, deoarece armaşul Parisului încerca să opună rezistenţă, l-au lovit şi l-au aruncat pe treptele fortă-reţei şi au spart uşile temniţei. Apoi s-au răspîndit să se bată în cîmpul Saint-Germain. Dar nimeni n-a îndrăznit s-o pornească împotriva lor şi au ieşit din Paris, pornind spre Aquitania. Şi-i omorau pe toţi evreii pe care-i întîlneau, oriunde se aflau, şi-i jefuiau de avutul lor.

— De ce pe evrei ? l-am întrebat pe Salvatore. Şi mi-a răspuns: