Seria de literatură universală a bibliotecii polirom este coordonată de Denisa Comănescu
Yüklə 1,99 Mb.
|
l
A sunat telefonul. Preşedintele a dus receptorul la ureche şi s-a folosit de mâna liberă pentru a-mi arăta ieşirea. Inutilii
Era atomică, perdeaua care cade peste colonialism, conflictul de interese, ipoteza comunistă, creşterea costului vieţii şi renegarea mijloacelor de plată, chemarea la concordie lansată de Papă, progresiva debilitare a semnului nostru monetar, practica muncii fără chef, proliferarea supermarket-urilor, extinderea cecurilor fără acoperire, cucerirea spaţiului, depopularea satelor şi avântul corespunzător al Oraşelor-Mizerie formează o panoramă neliniştitoare, care dă de gândit. Una e să diagnostichezi relele, alta să le prescrii terapia. Dar, fără să aspirăm la titlul de profet, îndrăznim să insinuăm că importarea de Inutili, în vederea fabricării lor în ţara noastră, va contribui substanţial, asemenea sedativelor, la scăderea nervozităţii azi atât de generalizate. Domnia maşinii este un fenomen pe care nimeni nu-1 mai pune de-acum la îndoială; Inutilul presupune un pas înainte într-un proces inevitabil. Care a fost primul telegraf, care primul tractor, care prima Singer? Sunt întrebări ce îl pun în încurcătură pe intelectual; problema nu se pune şi cu privire la Inutili. Nu există în toată lumea nici un iconoclast care să nege că primul dintre toţi a acţionat la Mulhouse şi că indiscutabilul său părinte a fost inginerul Walter Eisengardt (1914-1941). Două personalităţi palpitau în valorosul teuton: visătorul incorigibil, care publicase două monografii importante, astăzi uitate, referitoare la figura lui 277
am Molinos şi a gânditorului de rasă galbenă Lao Zi, şi solidul metodolog cu realizări tenace şi creier practic care, după proiectarea unui grup de maşini net industriale, a dat naştere, la 3 iunie 1939, primului Inutil de care ne aducem aminte. Vorbim de modelul păstrat la Muzeul din Mulhouse: abia de are un metru şi douăzeci şi cinci în lungime, şaptezeci de centimetri în înălţime şi patruzeci în lăţime, dar dispune de aproape toate amănuntele, de la recipientele din metal până la conducte. După cum se obişnuieşte în orice localitate de frontieră, una din bunicile materne ale inventatorului era de neam gal, şi floarea cea mai aleasă a vecinătăţii o cunoştea sub numele de Germaine Baculard. Broşura pe care ne bazăm pentru această operă de largă respiraţie intuieşte că eleganţa, marca operei lui Eisengardt, îşi are originea în şuvoiul ei de sânge cartezian. Nu ne precupeţim aplauzele în faţa acestei amabile ipoteze, pe care o adoptă, de altfel, Jean-Christophe Baculard, continuatorul şi promotorul maestrului. Eisengardt a murit într-un accident de automobil marca Bugatti; nu i-a fost dat să vadă Inutilii care triumfă astăzi în uzine şi birouri. Dumnezeu să-1 ajute să-i contemple din ceruri, micşoraţi de distanţă şi, din pricina asta, mai conformi cu prototipul pe care el însuşi 1-a desăvârşit! Să schiţăm acum imaginea Inutilului pentru cititorii care nu s-au dus încă să-1 examineze la San Justo, în fabrica de Pistoane Ubalde. Monumentala maşinărie acoperă lăţimea terasei din centrul uzinei. După ochiul unui bun vânzător de găleţi, ea aminteşte un linotip disproporţionat. E de două ori mai înaltă decât maistrul; greutatea sa atinge câteva tone de nisip; are culoarea fierului vopsit negru; şi e confecţionată din fier. O pasarelă cu scară îi îngăduie vizitatorului să o scruteze şi să o atingă. El va simţi în interiorul maşinii ceva ca un puls uşor şi, de va pune urechea, va detecta un susur îndepărtat. într-adevăr, Inutilul dispune în interior de un sistem de conducte prin bezna căruia curg apă şi câte-un bloc de piatră. Dar nimeni nu va pretinde că tocmai calităţile sale fizice sunt redundante în masa umană care îl înconjoară, ci conştiinţa faptului că în el palpită ceva tăcut şi tainic, care se joacă şi doarme. Ţelul urmărit de Eisengardt în romanticele sale nesomnuri a fost pe deplin atins; oriunde se află vreun Inutil, maşina se odihneşte, iar omul, vindecat, munceşte. 278 279
Nemuritorii And see, no longer blinded by our eyes1. Rupert Brooke Cine-ar fi zis, în acea vară candidă a lui 1923, că povestirea Alesul de Camilo N. Huergo, pe care autorul mi-a dăruit-o cu o dedicaţie semnată şi pe care din fineţe am optat să o arunc înainte de a o propune spre vânzare unei succesiuni de librari, ascundea sub smalţul său narativ un avans genial ? Fotografia lui Huergo, montată într-o ramă ovală, împodobeşte coperta. Ori de câte ori o privesc, îmi fac iluzia că va începe să tuşească, victimă a ftiziei care i-a secerat cariera promiţătoare. într-adevăr, la puţin timp după aceea a murit, fără să-mi confirme primirea scrisorii pe care i-o trimisesem într-o magnifică demonstraţie de generozitate. Citatul cu care încep această înţeleaptă lucrare l-am copiat din povestioara cu pricina şi i-am cerut doctorului Montenegro să mi-1 potrivească cu rezultante negative. Pentru ca cititorul neprevenit să-şi facă un plan de bătaie, voi începe rezumatul comprimat al povestirii lui Huergo, pe care o voi condensa după cum urmează: Naratorul face la Chubut o vizită unui moşier englez, don William Blake, care, pe lângă creşterea oilor, îşi foloseşte mintea şi la chestiile absconse ale grecului ăluia, Platon, şi la cele mai recente tatonări ale medicinei chirurgicale. Pe baza lecturii 1. Şi vedem, nemaifiind orbiţi de propriii noştri ochi.
Blake îi face un copil unei tarabagioaice, pentru ca acesta să contemple realitatea. Primele sale preocupări au fost să-1 anestezieze pe vecie, să-1 lase orb şi surdo-mut şi să-1 emancipeze de miros şi gust. Şi-a luat, de asemenea, toate precauţiile posibile pentru ca alesul să nu aibă conştiinţa propriului trup. Restul 1-a aranjat cu ajutorul unor dispozitive care luau asupra lor respiraţia, circulaţia, asimilarea şi excreţia. Păcat că cel astfel eliberat nu putea comunica cu nimeni. Naratorul pleacă, mânat de necesităţi care ţin de domeniul practicii. Revine după zece ani. Don William a murit, fiul dăinuie în legea lui, în mansarda plină de maşinării şi cu respiraţia regulată. Plecând pentru totdeauna, naratorul lasă să cadă chiştocul unei ţigări aprinse, care dă foc casei de ţară, şi nu va şti dacă a făcut-o înadins sau din pură întâmplare. Aşa se sfârşeşte povestirea lui Huergo, care în vremea lui era ciudată, dar pe care astăzi o depăşesc cu vârf şi îndesat rachetele şi astronauţii oamenilor de ştiinţă. O dată compus aşa, din vârful peniţei, dezinteresatul compendiu al fanteziei unui mort, de la care de-acum nu mai pot aştepta nimic, revin la miezul chestiunii. Memoria îmi înapoiază o sâmbătă dimineaţă din 1964, când aveam oră la doctorul gerontolog Râul Narbondo. E trist, dar adevărat, că noi, băieţii de pe vremuri, am îmbătrânit: pletele ni s-au rărit, câte-o ureche ni se înfundă, 280 281
zbârciturile noastre prind scame, măseaua are concavităţi, tuşea prinde rădăcini, spinarea ni se face cocoaşă, piciorul ni se prinde în spărturi de piatră şi, într-un cuvânt, pater familias îşi pierde valabilitatea. Pentru mine venise, fără doar şi poate, momentul aparent să-i cer doctorului Narbondo să mă facă nou-nouţ, mai ales dacă ţineam seama că el schimba organele uzate cu unele care funcţionau bine. Cu durere în suflet, pentru că în seara aceea se juca meciul de baraj dintre Excursioniştii şi Deportivo Espanol şi poate că nu aveam să ajung printre primii la întâlnirea de onoare, am pornit spre cabinetul din colţul pe care îl fac Avenida Corrientes şi strada Pasteur. Acesta, aşa cum doreşte faima, ocupă etajul al cincisprezecelea al Edificiului Amianto. Am urcat cu liftul marca Electra. Ajung la uşa lui Narbondo, apăs pe butonul soneriei şi, după un timp, îmi iau inima-n dinţi şi intru chiar în sala de aşteptare. Acolo, singur cu Voi şi Billiken, n-am simţit trecerea orelor, până când cele douăsprezece ţignale ale unui ceas cu cuc m-au făcut să sar din fotoliu. M-am întrebat pe loc: Oare ce se petrece ? Făcând pe detectivul, m-am dus să inspectez şi m-am aventurat câţiva paşi în ambianţa din vecinătate, foarte hotărât, e drept, să-mi iau tălpăşiţa la cel mai mic zgomot. Din stradă urcau urletul claxoanelor, reclamele vânzătorului de ziare, scrâşnetul frânelor care îl salvează pe trecător, dar jur-împre-jurul meu domnea o mare linişte. Am traversat un soi de laborator sau partea din spate a unei farmacii, dotată cu instrumente şi flacoane. Stimulat de ideea de a ajunge la toaletă, am împins uşa^ din fund. înăuntru am văzut ceva ce ochii mei n-au înţeles. Odăiţa era rotundă, văruită, cu tavanul jos, cu lumină de neon şi fără vreo fereastră care să slăbească tensiunea claustrofobiei. Era locuită de patru personaje sau mobile. De aceeaşi culoare cu pereţii; materialul - lemn; forma - cubică. Pe fiecare cub - unul mai mic, cu grătar, şi, sub acesta - fanta unei cutii poştale. Dacă priveai grătarul cu mare atenţie, observai alarmat că din interior te privea ceva ca nişte ochi. Crăpăturile emiteau, la intervale neregulate, un cor de suspine sau glăscioare, de nici Dumnezeu nu pricepea ce spuneau. Erau distribuite astfel încât fiecare stătea în faţa celuilalt şi câte două pe fiecare parte, formând un cenaclu. Nu ştiu câte minute au trecut. Atunci a intrat doctorul şi mi-a zis: — Iartă-mă, Bustos, că te-am făcut să aştepţi. Am fost să-mi iau bilet la meciul Excursioniştilor. A continuat, arătându-mi cuburile: Am plăcerea să ţi-i prezint pe Santiago Silberman, copistul în retragere Luduena, Aquiles Molinari şi domnişoara Bugard. Din mobile au răzbit sunete slabe, mai curând incomprehensibile. Imediat am întins o mână şi, fără să am plăcerea de a o strânge pe a lor, m-am retras disciplinat, cu surâsul îngheţat. Am ajuns de bine, de rău în vestibul. Am izbutit să bâigui: — Coniac, coniac. Narbondo s-a întors din laborator cu un vas gradat plin cu apă, în care a dizolvat nişte picături efervescente. Sfânt remediu: mirosul de vomis-ment m-a dat gata. Apoi, după ce a răsucit de două ori cheia în uşa care dădea spre odăiţă, a urmat explicaţia: — Constat cu satisfacţie, caro Bustos, că Nemu
282 283
maestru, petrecută în Noua Zeelandă, a provocat-o în cercurile ştiinţifice. Mă mândresc, de altfel, că am adăugat la activitatea sa precursoare unele retuşuri conforme cu firea noastră porteha. Teza e, în sine, alt ou al lui Columb; e foarte simplă. Moartea corporală vine întotdeauna de la viciul unui organ, numeşte-1 rinichi, plămân, inimă sau oricum ai dori. Dacă înlocuim componentele organismului, coruptibile în sine, cu piese similare inoxidabile, nu există nici o raţiune pentru ca sufletul, şi al tău de asemenea, Bustos Domecq, să nu devină Nemuritor. Fără a avea nevoie de nici un soi de argumentări subtile, corpul se reşa-pează din când în când, se călăfătuieşte, iar conştiinţa care îl locuieşte nu e caducă. Chirurgia aduce nemurirea speciei umane. S-a reuşit fundamentalul ; mintea persistă şi va persista fără teama de a sta în loc. Pe fiecare Nemuritor îl reconfortează certitudinea, pe care i-o poate garanta întreprinderea noastră, de a fi un martor pentru in aeterno. Creierul, irigat zi şi noapte printr-un sistem de curenţi magnetici, e ultimul bastion animal în care mai convieţuiesc încă rulmenţi şi celule. Restul e fârmica1, oţel, material plastic. Respiraţia, alimentaţia, generarea, mobilitatea - chiar excreţia! -sunt deja etape depăşite. Nemuritorul e imobiliar. Lipsesc câteva tuşe, e adevărat; emisia de voci, dialogul sunt încă pasibile de îmbunătăţiri. în ce priveşte cheltuielile pe care lucrul acesta le implică, nu-ţi face griji. Printr-un demers ce presupune legalisme, aspirantul ne transferă patrimoniul său, iar firma Narbondo — eu, fiul meu, urmaşii lui -se angajează să-1 întreţină in stătu quo, în vecii vecilor. Exact atunci mi-a pus mâna pe umăr. Am simţit că voinţa lui pusese stăpânire pe mine. — Ha, ha! Te-ai dedulcit, te simţi tentat, bietul
Nici un soi de mâncăruri grele, tutun sau alcool, cu excepţia, la orele potrivite, a unui whisky bun, îmbuteliat în ţara de başină. Nu ceda nerăbdării. — Nici vorbă de două luni, i-am răspuns. Una
La plecare, mi-a dăruit chiar în uşă o carte de vizită a doctorului Nemirovski, care avea să-mi îndeplinească toate formalităţile testamentare. Am mers cum nu se poate mai cumpătat până la gura metroului. Am coborât scările în goană. Şi mi-am început campania pe loc: chiar în acea seară am şters-o englezeşte din Noul Imparţial, în al cărui registru de pasageri figurez sub aşa-zisul nume de Aquiles Silberman. Dotat cu barbă falsă, scriu relatarea faptelor în odăiţa care dă în curtea din fund.
1. Un tip de material plastic. 284 285
Cu o contribuţie pozitivă Dialogul cu Ortega e dintre cele mai tonice. Pune-i sare pe coadă, că omul azi ia microbuzul din Llavallol, iar mâine ne salută cum nu se poate mai plin de sine de la ferestruica trenului care transportă laptele, ăla de trece ca limbricul prin Burzaco şi, o dată dus, ce mai ştiu eu. Spirit neliniştit, îl putem zări pe la conferinţe, academii şi alte expoziţii de pictură; ciuguleşte ici şi colo, dar trebuie văzut cum asimilează. Se ştie deja, e comisionar. Data trecută eram de-a dreptul sfârşit, incapabil să-mi ridic măcar capul, şi îngurgitam nişte ceaiuri mate care, vă asigur, se profilau peste poate de fierbinţi când, într-un târziu, pun farurile şi... pe cine zăresc? Nu vă daţi de ceasul morţii să ghiciţi, că asta n-o izbeşte nici cel mai bine dispus. L-am văzut, dându-şi aere, salutân-du-mă de la distanţă cu un organ publicitar şi ridicând praful cu încălţările, chiar pe tânărul Ortega, comisionara. Erau orele şaptesprezece la bucătărie şi eu, bucurându-mă de răcoare, ocupam o bună parte din portalul casei ăleia a lui. Bărbatul înainta fără şovăială, mergând pe lângă cuptorul de cărămizi şi fundul tăbăcăriei. Când a trecut de balta uscată, mi-a zis de jos : — Bum, bum, prietene scrib, bum, bum! Tocmai îţi aduc un calmant sub forma unei reviste de cultură contemporană. Arte plastice. Literatură. Teatru. Film. Muzică. Critică. 286
S-a lămurit misterul. Organul în chestiune, cel pe care-1 flutura Ortega, nu era altul decât Litera şi rândul, numărul 3. îmi veţi spune, şi nu vă contrazic, că prea îngâmfatele vorbe ale marelui meu prieten trebuie că au acţionat ca o injecţie cu cafea cu lapte şi pâine cu unt în organismul meu lipsit de forţe, dar cel mai sigur e că mi-am şters de atâtea ori fruntea cu revistuţe dăunătoare şi lipsite de substanţă, încât - fir-aş să fiu - nu-i deloc uşor să-mi dau votul de încredere. Hebdomadarele eternilor juni ireverenţioşi, care pentru a-i face capul calendar lui Cutărică îl pocnesc pe Oarecine şi spun tot ce le vine la gură cu uimitoare suficienţă, sfârşesc prin a plictisi. Mai mult resemnat decât altfel, am cântărit publicaţia, şi care nu mi-a fost reacţia favorabilă când am citit: Vremea zâmbetului tău trezeşte ornicele vremea zâmbetului tău accelerează ornicele 'ai lansat cântecul ce nu-ţi poate fi oprit cântecul ce zguduie personajele imobile. Am fost gata să mă împiedic din pricina impactului. Nicicând nu aveam să mai fiu acelaşi. Dar foarte curând mi-a fost dat să mă înalţ şi mai sus, când am dat de citatul ce străluceşte în continuare: Nu mai putem aprecia valoarea opiniilor exprimate de cei pe care somnul letargic îi ţine departe de vremea lor şi care continuă să ignore actuala comunicare. Scriitorul trebuie să-şi servească epoca, în pofida tramvaielor. Acest citat m-a delectat ca atunci când îţi umpli gura cu zahăr tos, dar mi-a picat bine şi am izbutit să şterpelesc şi alt concept care apare pe aceeaşi pagină: 287
Pentru tânărul Ortega - un bărbat dat dracului! - starea mea sufletească nu a fost o surpriză. îmi surâdea uman şi binevoitor, de parcă ar fi fost domnul tata. Binefăcătorul meu ştia la perfecţie că, în pofida restrânsei marje de timp pe care ne-o îngăduie profesia, am întotdeauna un colţişor de rezervă pentru cele spirituale, atunci când sunt expuse cu toată seriozitatea, e drept! Mi-a făcut un preţ special pentru numărul acela, care era un chilipir, şi şi-a dat cuvântul că-mi va mai face rost şi de altele asemănătoare. Tocmai atunci, un porc, care-1 scoate mereu câte-un pic din sărite, i-a devorat panglica, iniţialele şi parte din panamaua neagră, iar pe Ortega 1-a lovit strechea să se ducă. A plecat ca fugărit de-o fiară, iar porcul, a cărui culoare şovăie între alb şi negru, 1-a întovărăşit personal până când i-am pierdut din vedere. Ambianţa s-a luminat o dată cu plecarea porcului etc, iar eu m-am proptit în balansoar, unde, stând comod, m-am abandonat lecturii pe diagonală, în vederea trecerii în revistă ordonate şi judicioase, a broşurii de referinţă. Aşteptările nu mi-au fost înşelate ! îmi aştern la repezeală impresiile pe hârtie: Efortul nostru e salutat cu lăudabilă satisfacţie. Numărul din Litera şi rândul pe care îl avem în faţa noastră, tot atât de viguros ca şi cele cu care s-a pornit la drum, se speteşte cu succes pentru a se menţine la nivelul pe care de-acum îl pretinde grosul publicului. Semnături ilustrisime, valori solide, condeie de marcă ridică prestigiul acestui buletin informativ, abordând, fiecare în felul : său, cu contribuţii mereu meritorii şi 288
înnoitoare, cele mai arzătoare şi moderne tematici. Strălucesc, în splendidul grup, Vasco, Vanasco etc. Să fim cinstiţi, cititorul neavertizat nu poate decât să se întrebe: aceşti scriitori, profesori şi tineri studioşi formează, oare, un nucleu? Aşteptând ca o minte mai bine pregătită să ne ofere cheia spinosului dedesubt, nu şovăim să avansăm ideea că ei constituie un întreg ateneu în care se luptă pentru drepturile culturii, iar voturile noastre sunt cele care multă vreme de aici înainte vor străluci în titlul din fruntea paginii: Litera şi rândul! Această misiune cu vechi tradiţii în lumea noastră a avut deja importante antecedente în diverse publicaţii şi buletine academice, case de studii şi alte corporaţii. Dar ceea ce constituie amprenta sa specifică e tonul ponderat care, alături de relevantele calităţi ale solvabilităţii şi ilustraţiei, întruneşte sufragiile abonaţilor.
O pretinie până la moarte Tbdeauna ie miştoacă cu spume vizita unui tânăr pretenar. La ora asta borţoasă, cu huidume dă nori grei, ie mai bine ca omu care nu ţine cu tinereţea să rămâie în ţintirim. D-aia l-am primit aşa filotim pă Benito Larrea şi i-am fredonat să mă viziteze la lăptăria dân colţ, să nu-mi deranjez cartoafa, care da cu târnu pân patio, tot mai şucărită. Ne-am zis unu la altu vorbe coapte şi alta nimic. Poate că vrunu dân voi îşi aduce aminte dă Larrea. Când tat-su a mierlit-o, au dat peste el nişte firfirici şi-un quinton1 dă famelie, care-1 luase bătrânu lui pă parai dă la un turc. Marafeţii i-a tocat unu după altu pân chiolhane, da n-a renunţat la quinta Magnoliile, care s-a tot coşmelit în juru lui, iar iei nici că ieşea dân casă, că iera devotat ceaiurilor mate şi tâmplăriei, ca hobby. S-a preferat mai bine amărăştean şi cu pardon decât căzut la pace numa o clipă cu strâmbătatea or flenderii. Azi, Benito ar bate în treizeci şi opt dă primăveri. îmbătrânim şi nime nu poate să scape. L-am văzut tare căzut; başca, nici n-a săltat capu când Labă Murdară a adus laptele. Cum m-am prins dân prima că iera căzut pă rele, i-am suflat că un pretenar ie mereu gata să pună umăru. — Don Bustos! a gemut, şutind un corn fără să-mi cază fisa. Sunt băgat până-n gât, şi dacă 1. Augmentativul substantivului quinta, „casă de ţară". 293 nu-mi dai o gheară dă ajutor, sunt în stare dă orşice. M-am chitit c-o să mă tragă dă mânecă şi m-am pus în gardă. Da la mandea îl aducea ceva şi mai rău. — Anu ăsta, 1927, am călcat pă broască, mi-a esplicat. D-o parte, creşterea iepurilor albinoşi, dă la un prăpădit dă anunţ dreptunghiular ca ale Iu Longobardi, m-a lăsat cu quinta ciuruită ca strecurătoarea, plină ochi dă vizuini, peluze şi alte alea, şi n-am căzut pă luat vro grăunţă nici la pronosport, nici la ipodrom. Pă bune, situaţea a luat-o razna pă căi care mi-e frică dă iele. în zare pândea vaci slabe. în mahala, furnizorii nu mai vrea să-mi vânză pă încredere. Când mă benoclau, pretinii d-o viaţă trecea strada pă ălălant trotal. Luat în zvasturi pă peste tot, mi-am zis, cum să şi cuvine, că să mă dau cu Maffia. Aniversau mierleala naturală a Iu Carlo Morganti, şi mandea m-am înfiinţat încliftat ca laleaua neagră la pălăţelu Iu C6sar Capitano dân bulivaru Oroflo. Fără să-i pun la patriarh mintea pă bigudiuri cu chestii-trestii d-alde biştari, care-i cel mai naşpa, i-am cântat la cap cum că înteres canei, da voiam să contribui la opera care o prezida aşa demn. Lu mandea îmi iera frică dă riturile dă iniţiere, care ni să umflă bostanu cu iele, da cum te văd şi cum mă vezi mi-au dăşchis uşile Maffiei parc-aveam pile la Nunţiu. între patru faruri, don Câsar mi-a fredonat secretu care mă onorează. Mi-a şoptit că situaţea iera beton, da i-adusese mai mulţi duşmani ca păduchi şi că poate îi vine la socoteală să steie o vreme într-o quinta uitată dă lume, unde să nu-1 ajungă flintele. Cum nu-mi cade cu tronc să pierd chilipire, i-am turnat vitezoman: — Am tomna ce cauţi: quinta mea Magnoliile.
294
puhoiu dă vizeacheras îi sparie pă străinari. Ţi-o dau ca pretenar şi chiar pă daiboj. Ultima vorbă 1-a dat gata. Dându-şi talente că-i simplu ca orşicare baştan, don Cesar a întrebat: — Cu pansiune şi tot tacâmu ?
— Poţi conta pă bucătar şi argat, la fel ca pă mine, pentru orşice toană. Mi-a venit inima la loc în caraiman. Don Cesar s-a încruntat şi mi-a turuit: — Nici să n-auz dă bucătar şi argat. Să mă încrez
Nici bucătaru, nici argatu nu egzistau pă bune, da i-am juruit că chiar noaptea aia o să-i zvârl în uliţă. Marele Capo s-a îndoit peste mine şi mi-a suflat: — Facem târgu. Mâine, la douăşunu fix, te aştept cu geamandanu-n mână în gara Rosario Nord. Să să crează că merg la Buenos Aires ! Nu mai spune nimic şi du-te; oamenii au gânduri rele. Planu ieşise dă mai mare dragu. Cu un step dă improvizaţie, am şi fost la uşă. A doua zi, am băgat un munte dân biştarii împrumutaţi dă la măcelaru Kosher în chiria p-un break dă la vecinu. Chiar io m-am dat vezeteu şi de la opt p.m. am trecut în revistă tot baru gării şi mă tot arătam în uşă la trei-patru minute o dată, să nu-mi şparlească veiculu. Don Capitano a sosit aşa târziu că, de vrea să prinză trenu, îl perdea. Nu-i singuru bişniţar aplaudat şi temut dă harnicu Rosario, da-n schimb ie o meliţă dă aur care nu stă şi nu te lasă să scoţi o parolă, într-un târziu, am ajuns pă la cântatu cocoşilor. 0 cafea cu lapte zemoasă 1-a întărit pă mosafir şi 295
pă loc s-a pus dân nou pă turuit. Care doar câteva minute avea să-i ajungă să să aiate cunoscător straşnic al ălor mai sensibiloase şi prăpăstioase coclauri dân arta dă operă şi mai ales dă tot ce să leagă cu carera Iu Caruso. Ii ridica în slăvi triumfurile dă la Milano, Barcelona, Paris, Opera House dân New York, Egipt şi Capitala Federală. Cum îi lipsea gramafonu, tuna dân voce când îşi imita idolu în Rigoletto şi Fedora. Măndel mă arătam cam şovăielnic, că muzica mea proletară nu trecea dă Eazzano, aşa că m-a convins cum că p-o singură cântare londoneză i să plătise Iu Caruso trei bătrâne dă lire sterline şi că în Statele Unite Mână Neagră ceruse dă la iei bani căcălău, că ameninţa să-1 facă arşici; numa Maffia izbutise să-i împedice pă lepre să-şi ajungă ţelurile amorale. O mică siestă întăritoare, care a ţinut pân la nouă seara, a târcolit chestia cu prânzu. Da pă loc după aia, Capitano iera în picioare, fâlfâind fur-coacea şi cuţitu, cu şervetu pă grumaz şi urlând, mai fals ca tare, dă pân Cavalleria rusticana. Cât a ţinut-o aşa, a băgat la dubă două porţii dă pudincă, udate c-un fiasco dă Chianti d-al lui; io m-am luat cu vorba ş-aproape că n-am băgat nimic sub nas, da am prins dă veste cu ghiotura dă cum iera Caruso acasă şi în poblic, de puteam să dau şi egzamen. Cu toate că mă umfla somnu, n-am perdut nici o vorbă coaptă, nici n-am sărit peste şozu ăl mai mişto: Iu mosafiru îi păsa mai puţin dă ce băga la jgheab ca dă ce zicea. La unu s-a întors la mine în debara şi mandea m-am culcuşit în magazia dă lemne, care ie al doilea ogeac dă nu plouă în iei. A doua zi la crăpatu zorilor, când, vai dă mămu-lica mea, am dat să mă coafez cu bonetu dă bucătar, am şi ginit că în cămară haleala făcea paşi. Nu iera vro minune: deşi prăpădea camătă dân ochi dă dragă, pretinu Kosher mi-a cântat că n-o să-mi 296
mai deie nici o copeică; furnizorii obişnuiţi mi-a dat decât Yerba Gato, o linguriţă scurtă dă zahăr şi nişte resturi dă coji dă portocală pă post dă magiun. Am zis la unu şi la toţi pă biteş că aveam mosafir la quinta un mahăr cu gabarit depăşit şi că-n curând o să-mi plouă mălaiu cheş ca grindina. Da ce-am meliţat nu le-a vâjâit glandile, de-am ajuns să crez că nu ţinuse mişcarea cu azilatu. Maneglia, brutaru, a făcut-o lată şi mi-a trântit că chiar îl oboseam cu iordanele şi că să nu aştept dă la dărnicia lui nici baremi un fir dă fărmitură pentru papagal. Mai multă baftă am avut cu magazineru Arruti, care l-am importunat atâta că i-am manglit un kil juma dă făină, care cu iei mă puteam lipsi să prânzesc. Nu-i totu lapte şi miere pentru creştinu dă vrea să să tragă dă şireturi cu vipurile. Când m-am întors dă la târguit, Capitano sforăia cât îl ţinea chimiru. Da când am suflat a doua oară dân goarnă - care relicvă am salvat-o dă la o lichidare judicioasă la Studebaker - omu s-a săltat urlând dân culcuş şi a băgat cu zoru la raft două ceşti dă mate fiert şi nişte pilituri dă brânză. Atunci am vizionat, chiar lângă uşă, spaima spaimelor, flinta lui cu două ţevi. N-o să mă crezi, da nu-mi place să stau în arsenalu care îl umple pârdalnicu. Tomna înhăţam nescai făină să-i fac gnocchi la prânz, da don Câsar nu a perdut timpu, care ie aur, şi a făcut percheziţie totală, care n-a lăsat sertar neumblat; a dat dă un clondir cu zamă d-aia albă dă strugurei, perdut în talieru dă tâm-plărie. Şi uite-aşa, gnocchi-n sus, gnocchi-n jos, a dat gata butelca şi m-a lăsat buşbeu cântându-1 personal pă Caruso în Lohengrin. Puhoiu dă potol, băutură şi şuetă i-a trezit soileala şi la trei şi douăzeci p.m. s-a şi pus pă crivat. Mandea igieni-zam farfuria şi cinzeaca şi gemeam la gându că 297
ce-o să servească diseară. M-a zmuls dân idei un urlet dă mai mare groaza, care-o să-mi rămână pregnant cât oi mai trăi. C-a depăşit în oroare orice cartoforeli. Cotoiu Cachafaz ăl bătrân să îndrăznise în prag la ogeacu meu după obiceiu lui înveterat, iar don Capitano îl descăpăţânase cu forfecica dă unghii. Am deplâns, ba bine că nu, c-o mierlise, da m-am veselit la suflet că maidanezu tigrat trecea căcălău nevoie mare în meniu nopţii. Da ce mai boambă! Nici nu băgase bine mâţa la burdihan, că don Capitano a dat naibii refrenele muzicale care le fredona, ca să-mi arate că să încredea în măndel şi ca să mă apropie dă ideile lui mai intime, care io le-am socotit puzderie dă aiurea şi, matale n-are să-ţi vie să crezi, m-au alarmat. Planu, ce mai, d-a dreptu napaleonic iera că să-i facă arşice cu acidu prusie nu numa pă Caponsacchi şi tot neamu lui adormit şi neadormit, ci şi p-o porţie dă fârtaţi potop dă cinstiţi: toţi, Fonghi, magu bombelor dân pisoare, P. Zappi, duhovnicu la sechestraţi, Mauro Morpurgo, zis Golgota, Aldo Aldobrandi, Harlechinu Morţii, o să cadă unu după altu, fieştecare după puteri. A avut don Cesar motivu lui să-mi zică, dând cu pumnu d-a împuţinat cristalurile: „Pentru duşmani, nema justiţie". A scuipat vorbele aşa dă plesnit, că iera să să înece cu dopu care îl şterpelise pă post dă biscuit. Da tot a urlat: — Un kil dă molan! A fost fulgeru care a luminat bezna. Am miş-culat niscaiva picăturici colorate într-un pahar mare dă apă, care omu şi 1-a trântit între piept şi cocoaşă de 1-a scos din încurcătură. Tărăşenia, fără importanţă, de vrei matale, m-a ţinut dăştept până la piuitu vrăbiilor. Nicicând nu s-a gândit atâta într-o singură noapte! Aveam şi vată, şi naftalină. Am pus dân ele în crăpelniţa dă marţi, un blid cu gnoechi tare ţârâitori până atunci. Zi dă zi, am tot mărit porţia pă blat, în plină impunitate, pencă don Cesar să înflăcăra cu Caruso sau să bucura d-a-mprostulea dă planurile lui dă vendetta. Da melomanu nost ştia să cază cu zgaibaracele pă duşamea. Crezi-mi : m-a certat un arşin că ieram prea cumsecade. — Pari storcoşit. Haleşte, bagă cât poţi la raft, dragă Larrea. Pă tot ce ai mai scump, vino-ţi în fire. Răzbunarea mea are nevoie dă tine. Ca întotdeauna, m-a perdut raia. Nici nu-şi behăise bine strigarea în zori primu ambulant dă sticle goale, că planu total îmi iera gata d-acu. Sorţii au vrut să dau, într-un număr vechi dân Almanahul comisionarului, dă nişte pesos bine călcaţi. M-am ţinut tare să nu-i învestesc în două completos şi pă loc am târguit rumeguş, pitchpin şi vopseluri. N-am avut pace în beci până n-am tocmit dân şozurile alea o pudincă dă lemn, cu balama, dă vro trei kile, ş-am zugrăvit-o artistic cu vopsea maronă. Dă la o chitară dizacordată şi ieşită la pensie am luat o garnitură dă cuie, care le-am bătut cu foarte bun-gust în bordură. De parcă nu vream, i-am arătat Iu protectoru meu acel capolavoro. Dedulcindu-se, ăla şi-a înfipt un dinte în ea, care a cedat naintea halelii. A scuipat o singură parolă masculă, s-a pus în picioare cât iera dă estraplat şi, cu flinta în dreapta, mi-a dat poroncă să cânt ultimu Ave Măria. Să mă fi vizionat cum boceam. Nu ştiu dacă dân dispreţ sau milă, ii Capo a catadicsit să lungească termenu cu nişte ceasuri, da m-a somat:
298 299
Căzu iera cu adevărat delicat. Să mă bag în trebile Maffiei iera ceva cu totu şi cu totu străin dă profesia mea dă scriitor; să-1 las pă june în voia sorţii presupunea ceva coraj, da aşa mă sfătuia cea mai simplă înţelepciune. El însuşi mărturisise că găzduia în quinta lui, Magnoliile, un Inamic Public! Yüklə 1,99 Mb. Dostları ilə paylaş:
|