Sfera (Sphere, 1987) la suprafaţĂ

Rose Levy, bucătăreasa, era o femeie roşie la faţă, cu accent sudic, trebăluind sub nişte hote gigantice. Îl întrebă pe Norman dacă are vreun desert preferat.

- Desert?

- Da, doctore Johnson. Îmi place să gătesc pentru fiecare, dacă pot, desertul preferat. Dar dumneavoastră, doctore Felding, aveţi vreo preferinţă în materie de desert?

- Plăcintă cu lămâie, spuse Ted. Mă-nnebunesc după plăcinta cu lămâie.

- Se face, domnule, replică Levy cu un zâmbet fericit. Nu mi-aţi spus care e al dumneavoastră, doctore Johnson?

- Prăjitură cu căpşuni.

- E simplu de făcut. Tocmai am primit nişte căpşuni frumoase din Noua Zeelandă, cu ultimul transport. Poate doriţi prăjitura aceasta diseară?

- De ce nu. Rose? spuse Barnes plin de bunăvoinţă. Norman privi afară prin fereastra întunecată a hubloului. Se putea vedea reţeaua rectangulară luminoasă pe fundul oceanului, înconjurând nava spaţială îngropată, lungă de opt sute de metri. Scafandrii, luminaţi ca nişte licurici, mişunau peste suprafaţa strălucitoare a grilei.

Norman îşi spuse: "Ne aflăm la trei sute de metri adâncime şi discutăm despre prăjituri!" Dar cu cât se gândea mai mult la asta, îşi dădea seama că cea mai bună metodă de a face pe cineva să se simtă în largul său într-un mediu nou era să i se dea o mâncare cu care era familiarizat.

- Căpşunile nu-mi fac bine la stomac, spuse Ted .

- Atunci, pe-a dumneavoastră am s-o prepar cu afine, zise Levy, fără să clipească.

- Şi cu frişca? plusă Ted.

- Păi...

- Nu poţi să le ai pe toate, Ted, interveni Barnes. Şi una din chestiile pe care nu le poţi avea la treizeci de atmosfere de amestec gazos este frişca bătută. Pur şi simplu nu se bate! Să mergem!

Beth şi Harry aşteptau în mica sală de conferinţe, situată chiar deasupra popotei. Amândoi erau îmbrăcaţi cu costumele albastre şi jachetele încălzite electric. Harry clătina din cap când cei trei îşi făcură apariţia.

- Vă place celula noastră căptuşită? zise el, ciocănind în peretele izolat. E ca şi cum ai locui într-un vagin.

- Nu ţi-ar plăcea să te întorci în uter, Harry? replică Beth.

- Nu, am fost acolo. O dată e de ajuns.

- Costumul ăsta nu-mi place deloc, spuse Ted, trăgând nemulţumit de poliesterul colant.

- Îţi pune în valoare burtica, remarcă Harry.

- Să ne tragem un pic sufletul, propuse Barnes.

- Cu câteva zorzoane, parc-ai fi Elvis Presley, spuse Harry.

- Elvis Presley e mort.

- Ei, vezi, ai prilejul să te-afirmi.

Norman privi în jur.

- Unde e Levine?

- Levine n-a rezistat, spuse Barnes cam repezit. În submarin a avut o criză de claustrofobie şi a trebuit să fie dus înapoi. Se mai întâmplă.

- Asta înseamnă că nu vom avea biolog marin?

- Ne descurcăm şi fără el.

- Urăsc blestematul ăsta de costum, izbucni Ted. Pe bune că-l urăsc.

- Beth arată bine în al ei.

- Da, Beth face exerciţii fizice.

- Şi pe deasupra, mai e şi umezeala asta, adăugă Ted. Totdeauna e aşa umed pe-aici?

Norman băgase de seamă că umezeala era o problemă; toate obiectele erau uşor umede, lipicioase şi reci, Barnes îi preveni de pericolul unor infecţii şi răceli minore şi le distribui sticluţe cu loţiune pentru piele şi picături pentru urechi.

- Parcă spuneai că au fost rezolvate toate problemele tehnologice, observă Harry.

- Au fost Credeţi-mă, habitatul ăsta e puf faţă de cel de acum zece ani.

- Acum zece ani s-a renunţat la construirea habitatelor pentru că oamenii mureau în ele, replică Harry.

Barnes se posomorî:

- A fost un accident.

- Au fost două accidente, preciza Harry, cu un total de patru victime.

- A fost o situaţie mai specială, zise Barnes. Şi nu au fost implicate tehnologia şi personalul US Navy.

- Grozav! făcu Harry. Şi cât ziceai că vom zăbovi aici?

- Maximum şaptezeci şi două de ore.

- Eşti sigur de asta?

- Aşa spune regulamentul US Navy.

- De ce? întrebă Norman interzis.

Barnes clătină din cap:

- Niciodată, dar niciodată să nu cauţi motivaţii pentru regulamentele US Navy.

Se auzi declicul intercomului şi vocea Tinei Chan.

- Căpitane Barnes, scafandrii ne-au anunţat că acum montează sasul. Până la deschiderea uşii mai sunt câteva minute.

Atmosfera se schimbă imediat în cameră. Ted îşi frecă radios mâinile.

- Vă daţi seama, desigur, că şi fără să deschidem nava spaţială am făcut deja o descoperire de o importanţă capitală.

- Cere anume? se interesă Norman.

- Am spulberat ipoteza evenimentului unic, spuse Ted cu ochii la Beth.

- Ipoteza evenimentului unic? zise Barnes.

- Se referă, preciza Beth, la faptul că fizicienii şi chimiştii înclină să creadă în viaţa inteligentă extraterestră, în vreme ce biologii nu. Mulţi biologi sunt de părere că dezvoltarea vieţii inteligente pe Pământ a necesitat atâţia paşi neobişnuiţi, încât reprezintă un eveniment unic în univers şi că este posibil să nu mai fi apărut niciunde.

- Adică inteligenţa nu apare peste tot? întrebă Barnes.

- Păi, abia a apărut pe Pământ, spuse Beth. Vârsta Pământului este de 4,5 miliarde de ani iar viaţa unicelulară a apărut acum 3,9 miliarde de ani, aproape imediat la scară geologică. Dar, timp de trei miliarde de ani, viaţa a rămas unicelulară. Apoi, în era cambriană, acum aproximativ şase sute de milioane de ani, a avut loc o explozie de forme complexe de viaţă. Într-un interval de o sută de milioane de ani, oceanul s-a umplut de peşti. După care a fost populat uscatul şi, în cele din urmă, aerul. Dar nimeni nu ştie de ce a avut loc această explozie. Şi fiindcă timp de trei miliarde de ani nu s-a întâmplat nimic, există posibilitatea ca pe o altă planetă să nu se producă deloc o asemenea explozie.

Şi chiar după cambrian, lanţul evenimentelor care duc la apariţia omului pare a fi atât de special şi atât de norocos încât biologii se tem că nu era obligatoriu să se întâmple aşa. Gândiţi-vă doar că, dacă dinozaurii n-ar fi dispărut acum 65 de milioane de ani, indiferent de cauză, reptilele ar fi putut fi şi acum stăpâne pe Pământ. Iar mamiferele nu ar fi obţinut niciodată supremaţia. Fără mamifere nu ar fi apărut primatele. Fără primate nu ar fi existat maimuţele, iar fără maimuţe nici oamenii... Există o mulţime de factori întâmplători în evoluţie şi noroc - cu carul... lată de ce biologii cred că viaţa inteligentă ar putea fi un eveniment unic în Univers, care a avut loc numai aici, pe Pământ.

- Numai că acum, interveni Ted, noi ştim că nu este un eveniment unic. Pentru că acolo, în afara habitatului, se află o ditamai nava spaţială.

- În ce mă priveşte, n-aş putea fi mai încântată, zise Beth, muşcându-şi buza.

- Nu prea pari a fi, observă Norman.

- Trebuie să vă spun că nu mă pot stăpâni să nu fiu neliniştită. Acum zece ani, la Stanford, Bill Jackson a susţinut o serie de seminarii săptămânale cu privire la viaţa extraterestră. Tocmai primise premiul Nobel pentru chimie. Ne-a împărţit în două grupe. Una din ele proiecta forma de viaţă extraterestră şi prelucra totul pe criterii ştiinţifice. Cealaltă grupă încerca să-şi imagineze forma de viaţă extraterestră şi să comunice cu ea. Jackson prezida totul ca un savant pragmatic, nelăsând pe nimeni s-o ia razna. Odată i-am adus schiţa unei posibile vietăţi şi a întrebat cu asprime: "Okay, dar unde-i anusul?" Cam aşa sunau observaţiile sale critice. Dar multe animale de pe Pământ nu au anus. Există tot soiul de mecanisme excretoare care nu reclamă un orificiu special. Jackson presupunea că un anus era absolut necesar, dar nu-i aşa. Iar acum, încheie Beth ridicând din umeri, cine ştie ce vom găsi?

- Vom afla cât de curând, spuse Ted.

Se auzi declicul intercomului.

- Căpitane Barnes, scafandrii au montat sasul. Robotul este pregătit să intre în astronavă.

- Ce robot? exclamă Ted.

UŞA
- Eu nu cred că aşa trebuia procedat, spuse Ted indignat. Noi toţi am venit aici pentru ca primul pas pe o navă extraterestră să fie făcut de către un om. Şi tocmai asta cred că ar trebui să facem.

- Nici nu poate fi vorba, zise Barnes. Nu putem risca.

- Trebuie să consideri locul ăsta, insistă Ted, drept un obiectiv arheologic. Mai mare decât Chichen Itza, decât Troia sau decât mormântul lui Tutankamon. Este fără doar şi poate cel mai important şantier arheologic din istoria omenirii. Chiar ai de gând să laşi un blestemat de robot să facă inaugurarea?

- Da' ţie chiar îţi lipseşte instinctul de conservare? replică Barnes.

- Mă opun categoric, căpitane Barnes!

- Am luat act, zise Barnes, întorcându-i spatele. Acum să trecem la treabă. Tina, dă-ne imagine video.

Ted mai bombăni ceva, dar se potoli în momentul în care pe monitoare apărură primele imagini. Pe cel din stânga se vedea schela metalică complexă, de formă tubulară, ce susţinea robotul. Acesta, cu motoarele şi angrenajele la vedere, se găsea în faţa peretelui metalic cenuşiu şi curbat al navei spaţiale.

Pe perete se distingea o uşă care aducea mai degrabă cu o trapă de avion. Al doilea ecran prezenta o imagine mai detaliată a uşii, luată de camera video montată chiar pe robot.

- Seamănă destul de mult cu o uşă de avion, remarcă Ted.

Norman privi la Harry, care zâmbea enigmatic. Apoi se uită la Barnes. Acesta nu părea deloc surprins şi-şi. dădu seama că ştia deja de uşă.

- Mă întreb cum s-ar putea explica un asemenea paralelism în aspectul uşilor, spuse Ted. Probabilitatea apariţiei sale prin hazard este astronomic de mică. Păi, această uşă este adaptată perfect pentru forma şi dimensiunile unei fiinţe umane.

- Întocmai, zise Harry.

- E incredibil, zise Ted, absolut incredibil.

Harry zâmbi fără să facă vreun comentariu, iar Barnes spuse:

- Să căutăm dispozitivul de comandă.

Obiectivul video al robotului se deplasă spre stânga şi spre dreapta, oprindu-se pe imaginea unui panou dreptunghiular montat la stânga uşii.

- Poţi deschide panoul ăla?

- Încercăm, domnule.

Zumzăind, cleştele robotului se întinse până la panou. Dar, prea grosolan pentru această manevră, nu reuşi decât să zgârie peretele metalic. Panoul rămase închis.

- E ridicol, pufni Ted. E ca şi cum ai supraveghea un copil.

Cleştele continuă să zgârie panoul.

- Ar trebui să facem noi treaba asta, zise Ted.

- Folosiţi aspiraţia, indică Barnes.

Se întinse şi celălalt braţ, care avea ataşată o ventuză de cauciuc.

- Aha, iată şi mâna dreaptă a instalatorului, comentă dispreţuitor Ted.

Ventuza se lipi de panou, se aplatiza şi apoi, cu un "clic", panoul se deschise.

- În sfârşit!

- Nu văd...

Imaginea din interiorul panoului era neclară, nefocalizată. Se puteau distinge o serie de protuberante metalice rotunde, roşii, galbene şi albastre. Deasupra lor se aflau nişte simboluri în alb şi negru.

- Priviţi, se agită Ted, roşu, galben şi albastru. Culorile primare. Ăsta-i un element extraordinar!

- De ce? se interesă Norman.

- Pentru că sugerează că extratereştrii au aceeaşi dotare senzorială ca şi noi - că percep universul la fel ca şi noi, vizual, în aceleaşi culori, folosind acelaşi domeniu al spectrului electromagnetic. Asta va uşura enorm stabilirea contactului. Iar semnele acelea în alb şi negru... trebuie să fie o mostră din scrierea lor. Vă daţi seama? Scrierea extraterestră!

Zâmbi entuziasmat.

- Este un moment măreţ. Mă simt cu adevărat privilegiat că mă aflu aici.

- Focalizaţi, solicită Barnes.

- Focalizăm acum, domnule. Imaginea deveni şi mai neclară.

- Nu aşa. Încercaţi invers.

- Am înţeles. Focalizăm.

Treptat, imaginea căpătă contururi clare.

- Oho! făcu Ted, holbându-se la ecran.

Acum se putea vedea că presupusele protuberante erau, de fapt, trei butoane colorate: galben, roşu şi albastru. Aveau cirrca un ţol în diametru şi marginea striată. Simbolurile de deasupra se dovediră a fi nişte plăcuţe metalice ştanţate.

De la stânga la dreapta, pe plăcuţe se putea citi: ."Emergency Ready", "Emergency Lock" şi "Emergency Open".

În limba engleză!

După o clipă de tăcere buimacă, Harry Adams începu să râdă încetişor.

ASTRONAVA

- Asta e-n engleză, zise Ted cu ochii ţintă la ecran. Engleza scrisă!

- Mda., făcu Harry. Fără doar şi poate.

- Ce-i asta? sări Ted. E vreo farsă?

- Nu, spuse Harry calm, nefiresc de detaşat.

- Cum e posibil ca această astronavă să aibă o vechime de trei sute de ani şi să poarte inscripţii în engleza modernă?

- Ia gândeşte-te, spuse Harry.

Ted se încruntă.

- Poate că această navă extraterestră caută să ni se prezinte într-un mod care să ne fie familiar.

- Mai gândeşte-te, insistă Harry.

După o scurtă pauză, Ted reluă:

- În fine, dacă este o navă extraterestră.

- Nu este o navă extraterestră! zise Harry.

După o nouă pauză, Ted spuse:

- Păi, dacă eşti aşa de sigur pe tine, de ce nu ne spui şi nouă ce e?

- Ei bine, domnilor, zise Harry, aceasta este o astronavă americană.

- O astronavă americană? Lungă de opt sute de metri? Construită cu o tehnologie pe care încă nu o stăpânim? Şi îngropată de trei sute de ani?

- Bineînţeles. Era evident de la început. Nu-i aşa, căpitane Barnes?

- Am luat în calcul şi această posibilitate, admise Barnes. Mai exact, preşedintele se gândise la asta.

- De aceea nu i-aţi înştiinţat pe ruşi.

- Exact.

Ted se simţea complet frustrat. Îşi încleşta pumnii, de parc-ar fi vrut să lovească pe cineva. Îi privi pe rând pe cei din jurul său.

- Dar de unde-ai ştiut? îl întrebă e! pe Harry.

- Primul indiciu, explică Harry, a venit de la starea navei, la fel de bună ca şi în momentul construirii ei. Nu prezintă absolut nici o stricăciune. Cu toate că orice astronavă care ar ateriza în apă s-ar deteriora. Chiar la viteze nu prea mari - de exemplu, la trei sute de kilometri pe oră - suprafaţa apei e la fel de dură ca şi cum ar fi solidă. Indiferent cât de rezistentă ar fi astronava, este de aşteptat un oarecare grad de deteriorare ca urmare a impactului cu apa. Şi totuşi, nu prezintă nici un fel de urmă.

- Adică?

- Adică nu a aterizat în apă.

- Nu pricep. Trebuie să fi zburat până aici...

- ... Nu a zburat, a ajuns aici.

- De unde?

- Din viitor, spuse Harry. Acesta e un tip de navă pământeană care a fost - sau mai exact va fi - construită în viitor - a călătorit în timp şi a apărut acum câteva sute de ani în adâncurile acestui ocean.

- De ce ar face oamenii din viitor aşa ceva? întrebă Ted exasperat.

Era în mod evident nemulţumit că fusese privat de nava lui extraterestră, de marele său eveniment istoric. Se prăbuşi într-un fotoliu şi privi plictisit ecranele monitoarelor.

- Nu ştiu de ce în viitor oamenii ar face aşa ceva, spuse Harry. Nu am ajuns încă acolo. Poate că a fost un accident. Neintenţionat.

- Să mergem mai departe şi s-o deschidem, zise Barnes.

- Deschidem, domnule.

Cleştele robotului se mişcă înainte, către butonul "Deschidere", pe care-l apăsă de câteva ori. Se auzi un sunet ascuţit, dar nu se întâmplă nimic.

- E ceva în neregulă? se interesă Barnes.

- Nu putem anclanşa butonul, domnule. Braţul extensibil este prea mare pentru interiorul panoului.

- Asta-i bună!

- Să încercăm cu sonda?

- Încercaţi.

Braţul cu cleştele se retrase şi o sondă, subţire ca un ac, se îndreptă către buton. Sonda alunecă înainte, ajustându-şi cu fineţe poziţia, şi atinse butonul. Apăsă... şi alunecă într-o parte.

- Încercăm din nou, domnule.

Manevra se repetă, cu acelaşi rezultat.

- Suprafaţa butonului e prea alunecoasă, domnule.

- Mai încercaţi.

- Să ştiţi, spuse Ted cu un aer gânditor, că situaţia rămâne remarcabilă. Într-un sens, e chiar mai interesantă decât contactul cu extratereştrii. Eu eram aproape convins că în univers există viaţă extraterestră. Dar călătoria în timp!... Sincer vă spun, ca astrofizician aveam îndoieli. Din tot ceea ce ştim, este imposibilă, contrazisă de legile fizicii. Şi iată că acum avem dovada că deplasarea în timp este posibilă, şi că specia umană o va realiza cândva, în viitor!

Cu ochii mari, Ted zâmbea, din nou fericit.

"Merită toată admiraţia, îşi zise Norman, e incorigibil, într-un mod minunat".

- Şi iată-ne, reluă Ted, în pragul primului nostru contact cu propria noastră specie din viitor! Gândiţi-vă! Suntem pe cale să ne întâlnim cu noi, cei din viitor!

Sonda apăsă iarăşi şi iarăşi, fără succes.

- Nu putem anclanşa butonul, domnule.

- Asta văd şi eu, zise Barnes, ridicându-se. Bine, opriţi maşinăria şi scoateţi-o de acolo. Ted, se pare că ai să-ţi vezi visul cu ochii. Trebuie să mergem şi s-o deschidem cu mâna. Să ne echipăm.

ÎN NAVĂ
În vestiarul Cilindrului A, Norman îşi puse costumul. Tina şi Edmunds îl ajutară să-şi potrivească casca şi asigură inelul de etanşare de la gât. Simţi greutatea rezervoarelor pentru respiraţie prin intermediul curelelor ce-i apăsau umerii. Inhală aerul cu gust metalic. Intercomul din cască emise zgomotul specific de conectare. Primele cuvinte pe care le auzi fură:

- Ce părere ai de "În pragul unui prilej deosebit de favorabil pentru specia umană"?

Norman râse, recunoscător pentru risipirea tensiunii nervoase.

- Găseşti că e caraghios? întrebă Ted ofensat.

Norman îşi îndreptă privirea către silueta pe a cărei cască era stanţat "FIELDING".

- Nu, sunt doar nervos.

- Şi eu, zise Beth.

- N-aveţi pentru ce, credeţi-mă, îi linişti Barnes.

- Care sunt cele mai gogonate trei minciuni din DH-8? interveni Harry, făcându-i din nou să râdă.

Se înghesuiră în sasul strâmt, ciocnindu-şi căştile între ei, apoi trapa peretelui despărţitor din stânga se închise, iar roata de siguranţă se învârti. Barnes le spuse:

- În regulă, fraţilor, respiraţi liniştiţi.

Apoi deschise tambuchiul inferior, lăsând să se vadă apa întunecată, care nu pătrunse în compartiment.

- Habitatul se află la o presiune pozitivă, explică el, de aceea apa nu urcă aici. Acum urmăriţi-mă şi faceţi la fel ca mine, dacă nu vreţi să vă rupeţi costumele.

Mişcându-se greoi, din pricina greutăţii rezervoarelor, se aplecă înspre tambuchi, apucă mânerele laterale şi-şi, dădu drumul, dispărând cu un plescăit uşor.

Unul după celălalt, săriră jos, pe fundul oceanului. Norman simţi cum îl învăluie apa aproape îngheţată şi gemu; imediat auzi zumzetul micului ventilator acţionat de sistemul electric de încălzire al costumului. Atinse cu picioarele fundul mâlos. Privi în întunericul din jur, stând dedesubtul habitatului. Drept în faţa lui, la circa o sută de paşi, se vedea reţeaua luminoasă rectangulară. Barnes o luase deja înainte, aplecat în faţă din cauza curentului şi mişcându-se lent, de parcă s-ar fi deplasat pe Lună.

- Nu-i aşa că-i fantastic?

- Calmează-te, Ted, îl linişti Harry.

Beth observă:

- De fapt, este ciudat cât de puţină viaţă este aici. Aţi remarcat? Nici o gorgonă, nici un melc, nici un burete, nici măcar vreun peşte rătăcit. Nimic altceva decât pustietatea asta bună. Trebuie să fie una din acele zone moarte ale Pacificului.

O lumină strălucitoare se apropie din spatele lui Norman; umbra lui se proiectă înainte pe fundul apei. Privi în urmă şi o zări pe Edmunds ţinând camera video şi sursa de lumină protejată într-o carcasă voluminoasă.

- Toate astea se înregistrează?

- Da, domnule.

- Încearcă să nu te-mpiedici şi să nu cazi, Norman, râse Beth.

- Mă străduiesc.

Ajunseră aproape de reţea. Norman se simţea mai în siguranţă văzându-i pe ceilalţi scafandri cum lucrau în apropiere. Spre dreapta, aripa înaltă ţâşnea din masa coralilor, o siluetă enormă şi întunecată care îi făcea să pară nişte pitici, în timp ce se înălţa către suprafaţă.

Barnes îi conduse până dincolo de aripa şi apoi printr-un tunel săpat în corali. Tunelul strâmt avea o lungime de douăzeci de metri şi era puternic iluminat. Merseră în şir indian.

"Parc-am coborî într-o mină", îi trecu lui Norman prin gând.

- Tunelul l-au săpat scafandrii?

- Exact.

Norman văzu o structură paralelipipedică din tablă ondulată de oţel, înconjurată de rezervoare de presiune.

- Sasul se află în faţa noastră. Aproape c-am ajuns. Totul e în ordine? zise Barnes.

- Până acum, da, răspunse Harry.

Pătrunseră în sas şi Barnes închise uşa. Aerul şuieră cu putere. Norman urmări retragerea apei în josul vizorului, apoi al taliei, al genunchilor şi, în sfârşit, către podea. Şuieratul încetă iar ei trecură într-o altă cameră, blocând uşa în urma lor.

Ajunseră lângă carcasa metalică a navei. Robotul fusese mutat lateral. Norman avu senzaţia acută că se află în apropierea unui avion: o suprafaţă metalică curbată şi o uşă escamotată. Metalul era cenuşiu-închis, o culoare de rău augur.

Împotriva voinţei sale, Norman era neliniştit. Ascultându-i pe ceilalţi cum respiră, îi simţi şi pe ei nervoşi.

- Okay? Toată lumea prezentă? se interesă Barnes.

- Aşteptaţi să pregătesc camera video, domnule, spuse Edmunds.

- Bine, aşteptăm.

Se aliniară toţi lângă uşă, purtând încă pe cap căştile. "N-o să fie o privelişte prea grozavă", îşi spuse Norman.

Edmunds: - Merge banda.

Ted: - Aş vrea să spun câteva cuvinte.

Harry: - Doamne, Ted. Chiar n-ai putea să renunţi?

Ted: - Cred că e important.

Harry: - Dă-i drumul, fă-ţi numărul.

Ted: - Salut. Aici e Ted Fielding, ne aflăm lângă uşa astronavei necunoscute care a fost descoperită...

Bornes: - Stai puţin, Ted. Sună cam funebru.

Ted: - Nu-ţi place?

Barnes: - Parc-ai spune: "Ne aflăm lângă mormântul soldatului necunoscut".

Ted: - Credeam c-o să vă placă...

Beth: Nu s-ar putea să ne vedem de treabă, vă rog?

Ted: - N-are importanţă.

Harry: - Doar n-ai să te bosumfli acum!

Ted: - Nu-i nimic. Renunţ la comentariile asupra acestui eveniment istoric.

Harry: - Okay. Excelent. Hai să deschidem chestia asta.

Ted: - Cred că vă daţi seama ce simt. Mă gândesc că ar fi bine să facem câteva remarci scurte pentru posteritate.

Harry: - Ei bine, fă odată blestematele alea de remarci!

Ted: - Ia ascultă, măi pui de lele. M-am cam săturat de aerele tale de superioritate, ce-o tot faci pe atotştiutorul...

Barnes: - Opreşte banda, te rog.

Edmunds: - Oprit banda, domnule.

Barnes: - Vă rog să vă liniştiţi cu toţii.

Harry: - Consider acest ceremonial ca fiind absolut irelevant.

Ted: - Ba nu este irelevant, e cât se poate de oportun!

Barnes: - În regulă, am să vorbesc eu. Porneşte banda.

Edmunds: - Merge banda.

Barnes: - Aici căpitanul Barnes. Suntem pe punctul de a deschide uşa exterioară. În acest moment istoric, alături de mine se află Ted Fielding, Norman Johnson, Beth Halpern şi Harry Adams.

Harry: - De ce m-ai lăsat la urmă?

Barnes: - V-am numit de la stânga la dreapta, Harry.

Harry: - Nu-i ciudat că singurul om de culoare de aici este pomenit ultimul?

Barnes: - Harry, am spus de la stânga la dreapta. Aşa cum sunteţi aşezaţi.

Harry: - Şi după singura femeia din grup. Eu sunt profesor plin, ea e numai asistent.

Beth: - Harry...

Ted: - Ştii, Hal, poate c-ar trebui să menţionezi şi titlurile pe care le purtăm împreună cu instituţiile ia care suntem afiliaţi.

Harry: - De ce nu în ordine alfabetică?

Barnes: - S-o lăsăm baltă. Nu mai înregistrăm nimic.

Edmunds: - Am oprit banda, domnule.

Barnes: - Isuse Cristoase!

Se îndepărtă de grup, clătinând reprobator din cap. Rabată placa metalică, descoperind cele două butoane, şi apăsă pe unul din ele. Se aprinse o lumină galbenă: PREGĂTIRE.