SfîRŞitul unui an şcolar
Yüklə 3,88 Mb.
|
|
― Da. ― Nu-i în America? ― S-a întors astă iarnă şi a plecat în Rusia. ― A fost pe la noi? ― Da. În treacăt: o săptămînă... Ştii, tante Alice nu-l vede cu ochi buni, nici moşu Iorgu. ― Moşu Vania! Olguţa! Extraordinar!... L-am uitat cu totul... adică... e nalt, cu nas proeminent, voce puternică... Nu? Nu l-am văzut din copilărie! Cum e, Monica? Miliardar? ― Nuuu! E foarte-foarte simpatic... Noi eram la dejun. Auzim deodată în antret o voce bărbătească, timbru de bas: "Nicolas, Nicolas mon ami, salut!" Tante Alice s-a încruntat, privindu-l pe moşu Iorgu. Atunci a intrat un domn înalt, cîntînd: "Salut demeure chaste et pure..." Tante Alice şi moşu Iorgu l-au salutat din cap de-ajuns de rece.. E curios, Dănuţ, cum în atmosfera ceea de jenă... ostilă, nu ştiu cum, a ştiut să se impuie. Seamănă cu Olguţa! ― Vra să zică, papa şi mama nu s-au bucurat? ― De loc! ― Da, da! Mi-aduc aminte din copilărie! Un scandal teribil! Era student la matematici... socialist probabil. Scria articole sarcastice. Critica tot şi pe toţi. Da, da, da!... Nu ştiu bine: a lovit pe un profesor de la facultate... Nu ştiu bine ce-a făcut!... Se vorbea la noi acasă cu mare indignare. Parcă era şi o femeie la mijloc! Ioana Pallă! Asta am aflat mai tîrziu... Ţin minte, tot aşa, la dejun ― Olguţa şi cu mine mîncam la masă mică ― mama i-a făcut morală, şi papa... A trîntit o dată cu pumnul în masă... şi a plecat în America... Un om interesant!... ― Stai să vezi, Dănuţ. Nici tante Alice, nici moşu Iorgu nu l-au poftit la dejun. Şedea în picioare, cu pardesiul pe umeri şi o caschetă englezească în mînă. A început cu noi: ne-a sărutat mîna la fiecare, făcîndu-ne reverenţe. După ce-a făcut înconjurul mesei, s-a uitat la tante Alice, zîmbind ironic. Tante Alice continua să mănînce. Atunci Olguţa, cu tonul ei de zile mari, se întoarce spre mine: "Monica, fă loc lui moşu Vania la masă, între noi. Neculai, pune un tacîm." Dănuţ zîmbi. ― Perfect o imiţi pe Olguţa! Neculai tot cu musteţi? Monica se roşise. Continuă. ― Da. Atunci tante Alice s-a uitat la Olguţa, Olguţa la tante Alice... ― Şi papa a intervenit, zîmbi Dănuţ. ― Exact, numai că n-avea nevoie. Moşu Vania a început să povestească, şi toate s-au calmat! Închipuieşte-ţi, Dănuţ, că ne-am sculat la patru de la dejun. Moşu Iorgu a uitat de tribunal, noi de şcoală, tante Alice de noi... ― Povesteşte bine? ― Nu bine, Dănuţ, extraordinar!... Olguţa îl asculta şi n-a deschis gura pînă ce ne-am sculat de la dejun... ― Ei!
― Da. Şi tu ştii bine, Dănuţ, că tăcerile Olguţei ― la dejun mai ales ― sînt lucru rar! ― Cum vorbea? Avea imagini frumoase? ― Nuuu! Simplu. Monica se opri roşindu-se. Dezmierdă mîna lui Dănuţ. ― Povestea mai bine decît Olguţa? ― Nu. E altceva! Olguţa are vervă, glumeşte mult, te face să rîzi. Moşu Vania povesteşte, povesteşte, povesteşte şi deodată zîmbeşti. Nu-ţi vine să rîzi: zîmbeşti. Şi vezi tot ce spune. Toţi ascultau, şi Neculai chiar. ― Şi ce v-a povestit? ― Multe, multe!... Călătoria în America, pe un vapor de vite... Curios, Dănuţ! Nu spunea nimic de ocean. Vorbea numai de emigranţii şi vitele de pe bord. Totuşi, simţeai oceanul. Simţeai plecarea... Înstrăinarea. Erau pe bord nişte ţărani transilvăneni. Ne-a povestit cum pe la mijlocul călătoriei au început să se joace copilăreşte. Rîdeau toţi de pe bord văzînd pe oamenii aceia mari şi greoi făcînd pe copiii. Ne descria gesturile lor, reproducea dialogurile dintre ei, cu accentul caracteristic. Şi deodată ne-am întristat. Nu ştiu de ce! Tot ce spusese era hazliu... Ştiu eu! Poate că ne-a făcut să simţim că nenorociţii emigranţi români cu cît se depărtau, cu atît simţeau mai puternică nevoia de-a revedea satele lor, veselia de-acolo. Şi atunci, instinctiv, au devenit copii. Au reluat cu toţii jocurile şi vorbele din copilărie... Era trist... ― Da... asta cere mare talent. ― După aceea, Dănuţ, ne-a vorbit de-o caterincă. Cînta o singură melodie, pe care a reprodus-o. Mugetul vitelor, valurile, vîntul şi caterinca... Ştii ce trist, Dănuţ!... Părea că-şi bate joc şi de el şi de ceilalţi, dar tot ce spunea te făcea să zîmbeşti, şi după aceea te-ntrista... Cîte nu ne-a povestit!... Cînd s-a întors din America, tot pe un vapor de vite, altă scenă: un sîrb, cu o chitiuţă albă cu şnur negru pe vîrful capului, care se repatria. Cînd a văzut coasta Europei, şi-a făcut cruce şi a început să cînte, cu braţele atîrnînd în jos: Strofa întîia "Kneaz Nicolaa, Kneaz Nicolaa, Kneaz Nicolaa... Strofa doua Kneaz Nicolaa, Kneaz Nicolaa, Kneaz Nicolaa... Strofa treia Kneaz Nicolaa, Kneaz Nicolaa, Kneaz Nicolaa...'" ― ...Să-l fi văzut, Dănuţ, cîntînd cu ochii pierduţi şi faţa topită, şase strofe identice, din ce în ce mai jalnic, deşi melodia era aceeaşi... Cînd a isprăvit puteai să rîzi şi să plîngi deodată. Era îngrozitor de vesel şi de trist. ― Şi Olguţa? ― Olguţa îl asculta mereu. Cît a stat la noi, Olguţa a vorbit foarte puţin. Nici sporturi nu mai făcea. ― Olguţa? ― Da! La şcoală era mai puţin veselă... ― Şi cu el cum era? ― Foarte atentă şi gentilă. Cînd eram împreună, Olguţa nu mai era bruscă. Dacă o ruga să-i cînte ceva la pian, imediat îi cînta... ― Ei!
― Da. De cînd a fost la noi, Olguţa nu mai cîntă decît muzică rusească. ― Şi ce vorbeau împreună? ― El vorbea. Olguţa-l asculta. Parcă era puţin intimidată... Uneori ne cetea. ― Versuri? ― Nuuu! Din Anatole France, sau din Kipling, sau din Cehov pe care-l traducea direct din ruseşte. ― Bine?
― Extraordinar, Dănuţ! E greu de descris! Avea farmec... ― Monica! ― Ce, Dănuţ? Era atît de limpede entuziasmul şi privirea Monicăi încît Dănuţ se înroşi. ― E frumos moşu Vania? ― Dăă!... Nu... Are ochi mici, verzi, foarte vii; ras complect, cu ten de marinar. Frunte mică, nas, cum spuneai tu, proeminent, cu nări groase... Cum să-ţi spun, Dănuţ, moşu Vania e ca şi vorba lui. N-are imagini, dar vezi şi simţi tot ce spune. Aşa-i şi el! Nu-i frumos, dar e puternic... Nu ştiu! Eu mă simţeam lîngă el ca o raţă domestică lîngă un vultur. Un vultur foarte blînd... cu noi, adăugă Monica rîzînd. Cînd vorbea cu moşu Iorgu politică, se schimba. Îl ataca pe moşu Iorgu. Odată l-a batjocorit pe Tache Ionescu. Moşu Iorgu s-a făcut foc! "Cum! Europa n-are un al doilea Tache! N-ai dreptul să-l critici pe Tache Ionescu! Tu mai ales. Ce-ai făcut în viaţa ta? Care-i activitatea ta pozitivă? Nimic! Critică şi negaţie. Tu eşti mai «Ionescu»decît Tache! Toată ţara e plină de critici. Tache face":.. "Ce?" "Ţara românească. Democraţia. Pacea din Balcani"... Dănuţ rîdea. N-o văzuse niciodată pe Monica atît de însufleţită. Recunoştea autenticitatea frazelor şi a intonaţiei tatălui său. ― Şi Olguţa ce spunea? ― Închipuieşte-ţi, Dănuţ, că Olguţa, care întotdeauna îl secundează pe moşu Iorgu, s-a amestecat în discuţie ― ea, care n-are habar de politică ― şi a început să-l combată pe Tache Ionescu! ― Ei?!
― Şi încă cum!... Stai să-mi aduc aminte!... "O primadonă cu nas semit şi musteaţa craiului de mahala..." ― L-a văzut pe Tache Ionescu? ―Nu cred! Poate c-a văzut vreo caricatură de-a lui... nu, i-a văzut fotografia pe biroul lui moşu Iorgu. ― Şi a vorbit despre el? ― Cu violenţă şi siguranţă! A spus că-i intoxicată de Tache Ionescu. Leonard la operetă şi Tache Ionescu la Parlament! Că cizmarul îţi trimite botinele de la reparat, învelite în discursuri de-ale lui Tache Ionescu; zbîrnîitorile zmeielor sînt făcute cu discursuri de-ale lui Tache Ionescu; învelitorile caietelor de teze, tot aşa; evantaiul profesorului de chimie: discurs de-al lui Tache Ionescu... A făcut o peroraţie în regulă! Înţelegi, Dănuţ, nu vorbise demult! ― Şi combatanţii ce spuneau? ― O ascultau... Ştii, lui moşu Iorgu îi pare bine cînd briliază Olguţa. L-a sacrificat pe Tache Ionescu şi a aplaudat-o pe Olguţa. ― Şi moşu Vania? ― Era amuzat şi el de verva Olguţei, pe care, probabil, o crezuse taciturnă. ― Şi Olguţa? ― Îl amuza! încheie Monica zîmbind cu bunătate. ― Şi?
― Asta-i tot, Dănuţ! Moşu Vania a plecat pe neaşteptate în Rusia. ― Şi Olguţa? ― A redevenit Olguţa. ― Alt nimic? ― I-a trimis de la Odesa un caiet de muzică rusească: Boris Godunov. În ziua cînd l-a primit, Olguţa mi-a spus de trei ori: "Monica, mi-a trimis Vania ceva splendid!" ― I-a scris? ― Nu-i ştie nimeni adresa! ― A mai vorbit de el? ― Eu, uneori. Olguţa tăcea... Dănuţ, cît a stat moşu Vania la noi, Olguţa era mult mai frumoasă ca de obicei. Atunci mi-am dat seamă că Olguţa are două frumuseţi: cînd e Olguţa, dar atuncea parcă nici n-o vezi, atît e de neastîmpărată, şi cînd e îndrăgostită. Atunci e frumoasă ca o madonă, Dănuţ. Are ceva copilăros şi credul... obrajii par mai graşi... seamănă cu tine, Dănuţ. Monica se înroşi tare. ― Mă-ntrebi dacă Olguţa a vorbit de moşu Vania? O dată numai, înainte de-a pleca la Medeleni, Olguţa mi-a spus: "Ce bine-mi pare că a plecat Vania!" ― De ce, Monica? întrebă Dănuţ. Monica zîmbi. ― Dănuţ, n-am întrebat-o!... S-ar fi supărat! Am văzut imediat că-i părea rău de exclamaţia ei. De-atunci nimeni nu mai pomeneşte de Vania. Dar Olguţa cîntă muzică rusească... Dănuţ, nici o vorbă! Mai ales Rodica n-aş vrea să simtă nimic! ― Ce-i cu Rodica? Monica ridică din umeri. ― ...Un fel de prietenă de-a Olguţei. Nu ştiu cum s-a împrietenit cu ea! Apropierea lor a coincidat cu plecarea lui moşu Vania. Pînă atunci, Olguţa n-o lua în seamă... Rîde mult; Olguţa spune că-i tonică. ― Monica, tu eşti prietenă cu ea? ― Nu, Dănuţ, vorbi Monica, scuturînd capul. Eu sînt prietenă cu Olguţa. Rodica e o... camaradă de clasă... E foarte drăguţă! ― ...Dar cam nătînguţă! adăugă Dănuţ rîzînd. ― Dă! Asta n-ar fi nimic! E cam zgomotoasă!... Şi... are un fel de ipocrizie, de lipsă de sinceritate... ― De pildă? ― Uite: o adulează pe Olguţa. Rîde de tot ce spune ― aici cred că-i sinceră ― o pastişează chiar, probabil fără să-şi dea seama, şi pe dindos o vorbeşte de rău... ― De rău? ― Nu mare lucru! Fleacuri! Dar oricît! Am auzit-o spunînd că Olguţa-i vanitoasă, că-i "ahtiată de succes", că "se crede grozavă". Vezi genul... ― Olguţa ştie? ― Cred că da. O cunoaşte de ajuns! Da ştii, Olguţa are slăbiciuni copilăreşti! Rodica şi Patapum cred că au aceeaşi valoare pentru ea, dar îi iubeşte, are nevoie de ei. Uneori o umileşte fără cruţare... ― Azi, la cafea! ― Asta nu-i nimica!... Dar imediat îi pare rău şi o umple de cadouri, e gentilă cu ea, proclamă sus şi tare calităţi pe care Rodica nu le are, dar pe care le acceptă uşor... ― De ce-a poftit-o la Medeleni? ― Greşala mea! În ultimul timp eram cam... tăcută. Ştii, aşa sînt eu uneori! Cred că Olguţa a simţit nevoia unei persoane mai vesele. Şi a comandat-o pe Rodica. ― Monica, de ce spui că-i greşala ta? ― Aşa! Trebuia să fiu mai veselă, să n-o las singură pe Olguţa... Nu-i nimic! În definitiv Rodica nu face nimănui nici un rău. Tăcură.
Dănuţ rămase pe gînduri. ― Dănuţ, nu mai răsfoim? Îmi pare rău c-am vorbit! Nu ştiu ce mi-a venit... Răsfoiră din nou. Dănuţ ceva mai distrat.
După cele douăzeci de poeme care alcătuiau un ciclu aparte, urmau "culorile", alt ciclu. Din caiet căzu o garofiţă sălbatecă. Pe foaie, atît: ,,Mi-a dat-o Monica", şi urma garofiţei presate. Garofiţă îşi reluă locul. Trecură mai departe. ROŞU Garofiţa Garofiţă de cîmp, pe care ţi-a dat-o o fată, îţi răsare deodată printre gînduri, drăgălaşă şi minusculă, ca apariţia Scufiţei Roşii în pădure printre copacii gravi şi enormi. Fragi Întîia cofiţă cu fragi ai verii ţi-o întinde o ţigancă zbîrcită, pe stradă. Dacă în acea clipă îngerii frăgezimii nu te împresoară şi nu simţi că tu însuşi, în mirosul fragilor, eşti o cofiţă cu fragi ― spune ţigăncii că-i prea scumpă şi n-o cumpăra. Cireşele ― Cît îi chila? Domul cu ochelari pe vîrful nasului e gros, concret şi se tocmeşte, şi-n faţa lui toate cireşele din coş roşesc ca dragostea în faţa dragostii. De ce se vînd cireşele oricui? Zmeură În clipa cînd Salomeea a sărutat pe buze capul în sînge de pe tipsia de argint, sîngele lui Ioan avea parfum de zmeură. Rodii În rodii e copilăria rubinelor. Dar rodiile nu se vînd la bijutier. Harbuzul Miez de harbuz! La gura sobei, astă-iarnă, coceam castane şi te doream, privind în jarul arzător risipa ta. Acuma-i vară. Aş coace o castană aromată în răcorosul tău jar ― dar nu-s castane. Ouă roşii ― Hristos a înviat! Pac. ― Adevărat a înviat! Pac. De ce se boxează ouăle tocmai în amintirea lui Hristos? Maci Roşu era fesul turcului bătrîn, care, în copilărie, la Constanţa, spunea poveşti cu Hogea Nastratin. Avea o barbă albă ca pilaful, şi fesul ― între cer şi mare ― era singurul roşu de pe lume, dintre cer şi mare. Duceţi-vă, maci, la malul Mării Negre, pe mormîntul turcului bătrîn. Cofetărie ambulantă Roşul sticlos ca ochii iepurilor de mosc al formelor de zahăr de pe tava cofetarului din colţul uliţei! Cucoşul roşu. Iepuraşul roşu! Palatul roşu. Da. Palatul roşu. Numai cu cinci parale am cumpărat un palat cu turnuri şi creneluri, care-ţi încleia degetele şi-ţi roşea buzele. Care palat poate da mai multă fericire unui copil! Copilărie, castelană a unui palat de zahăr înroşit, seniorul nu se mai întoarce. Ouă de lemn Oul misterios, cu miros de lemnărie albă. Un ou roşu, în el altul albastru, altul violet, altul galben, altul verde, altul, altul, altul... Oul de lemn: perspectiva infinitului, jucărie într-o mînă de copil! Inimă! Cîte am? Pomuşoară În plină iarnă, cînd gospodina moldoveancă îţi oferă dulceaţa de pomuşoară ― foc bengal în linguriţă ― cît regreţi că astă-vară niciodată nu te-ai abătut spre fundul livezii, să vezi iluminaţia carmină a tufelor de pomuşoară! Aşa e şi cu noaptea Învierii. La Crăciun o doreşti. În sîmbăta Paştelui însă te culci, hotărît să vezi Învierea la anul. Dormi lîngă bucurii. Cînd te deştepţi e prea tîrziu: se-ntunecă. Pastă de dinţi De ce poezia se ocupă atît de mult de flori şi ocoleşte pasta de dinţi? Ce imagină poate fi mai proaspătă, mai vie şi mai sănătoasă decît a unui copil ― cămaşă lungă de noapte cu gulerul şi mînecile suflecate ― care zîm-beşte în oglinda lavoarului unei ilariante feţe, cu părul zburlit, gura deschisă, dinţi albi, periuţa albe şi spuma roză ca înflorirea unei crenguţe de piersic? Ori poeţii în copilărie nu se spălau pe dinţi? Gura sobei E întîia fereastră la care ochii copiilor au cunoscut voioşia ochilor de femeie care aşteaptă printre garoafe şi melancolia ochilor de femeie, cînd petrec o plecare prin căderea viţei roşii de toamnă. Racii Ştiu atît de bine din copilărie culoarea lor miloasă verzuie; blegul sau nervosul lor plescăit din căldarea cu apă în care sînt zvîrliţi grămadă, deschiderea şi închiderea foarfecelor, ca a degetelor cînd fac umbre chinezeşti pe zid; şi spaima copiilor, în faţa căldării biblice parcă, în care mişună armatele întunecate ale lui Scaraoţchi. Atunci de ce pun racii la culoarea roşie? Cine poate rezista opiniei publice! Asul de cupă Cum să nu-ţi fie dragă, chiar dacă nu eşti cartofor, fotografia în mărime naturală a acestui cap de cireaşă. Ridichi Joviale şi robuste ridichi! Garnitură de un roş rural, a untului proaspăt, alături de caş şi de urdă. Veselia începutului de masă, cînd apetitul e intact şi creierul ― fără digestie ― alegru. Nu lauri, ci garnitură de ridichi aş face pe copertă capului bunului Creangă. Să m-audă profesorii! Dar Creangă mi-ar da dreptate. El era "mîncău" înainte de toate. De ce se conservă amintirea marilor scriitori în sirop? Ceaşca Era roşie, lucioasă şi cu naivitate rotundă, o ceaşcă din bucătărie cu urechea spartă. Ceaşcă ieftină cu care servitorii beau apă sau lapte. Şedea pe masa culinară, printre morcovi, sfeclă, pătrunjel, ceapă, usturoi, prăji... La Patruzeci de Sfinţi era plină cu fragi. Dacă aş spune unei fete: "Obrajii tăi sînt ca ceaşca din bucătărie", s-ar ofensa, fără să ştie că în obrajii ei numai am regăsit pe cenuşăreasa copilăriei. Inima Inima mea, de ce baţi atît de mult? De ce un simplu cărăbuş te face să tresari cu zvîcnirea pe care alţii numai în faţa dragostii o au? De ce mă bucuri atît? De ce mă osteneşti atîta? Dacă în loc să baţi te-ai scutura, pămîntul ar fi acoperit cu cireşe, căci cireş greu mi-e sufletul deasupra întregului pămînt. Pătlăgele roşii Ciudată evocare, elegiacă! Toamnă. Zări blînde. Lumină roasă. Se clădesc lemnele pentru iarnă. Miros de pădure în ogradă. Trist greier de toamnă, ca scripcarul bătrîn, cu degete prea tremurătoare, cerînd de pomană... Cazanul cu pătlăgele roşii fierbe în clocote somptuoase ca un ţesut oriental. N-ai vrea să fii, mai bine, pătlăgică roşie, şi bulion, să stai în raftul cămării de acasă, subt raftul compoturilor ― decît om, să te tunzi, să-ţi reiei uniforma de anul trecut, cu mînici prea scurte, şi să pleci la internat?... ― Bietul Dănuţ! ― Monica, te-au întristat pătlăgelele roşii? ― Aşa-s de sincere, Dănuţ! Bufniră de rîs. Caietul se isprăvea cu:
― Lîngă pădure? ― A doua zi ne-am plimbat călări: nu? ― Da...
Gîndul lui Dănuţ trecu prin pădurea de anul trecut... cu Monica alături... ― Monica, dă-mi un creion, ― Vrei să scrii ceva, Dănuţ? ― Da.
― Nu mai ai loc în caiet. Să-ţi dau un alt caiet. ― Ai caiete, Monica? ― Pentru tine. ― Nu. Caiet altădată. Acuma dă-mi un creion. Vreau să fac o rectificare. Luă creionul şi ţinînd caietul pe genunchi, şterse titlul vechi Alunele veveriţei, şi scrise mare:
― ...Caietul... Sîngele continuă pe obraji lectura noului titlu. ― Monica, spune-mi drept, cum ştii tu să spui, ce impresie generală îţi face caietul acesta? Vreau să ştiu părerea ta. ― Ca valoare literară, Dănuţ? ― Nu. Ca fizionomie sufletească. Ce crezi tu despre cel care l-a scris? ― Dănuţ, e greu să judec! Mi-e prea scump caietul acesta. Şi tu... tu, Dănuţ, eşti fratele meu. Se roşise, dar ochii ei îl priveau drept în faţă. ― Spune-mi, Monica! ― Te rog, spune-mi! ― ...Dănuţ ştiu eu! Ţi-e frică de viaţă... Ţi-e frică s-o priveşti în faţă... ţi-o ascunzi... Dănuţ oftă. ― Ca emigranţii de pe vaporul lui moş Vania: nu, Monica? Mă joc de-a copilăria cu cît mă apropii mai tare de viaţă... Ai dreptate, Monica! La nouă, zece, unsprezece ani ― nu-mi aduc aminte exact vîrsta ― doream să rămîn copil... Sînt rari copiii care doresc aşa ceva. Eu doream. Acuma mi-e frică; tu spui: de viaţă ― eu spun: de sufletul meu. E cam acelaşi lucru... Dar tu, Monica, dacă mi-aş pune destinul în mînile tale şi te-aş întreba: ce să fac? Să scriu înainte, cu ochii spre copilărie, şi să rămîn un Dănuţ curat, ca cel din anul trecut, sau să... trăiesc, să privesc viaţa în faţă? Ce m-ai sfătui? Yüklə 3,88 Mb. Dostları ilə paylaş:
|