SfîRŞitul unui an şcolar
Yüklə 3,88 Mb.
|
|
Monica îşi privi multă vreme mînile îngheţate pe genunchi. ― Eu... te-aş sfătui... să trăieşti... să fii voinic, Dănuţ. Ai un suflet bogat, de-o bogăţie rară... Dănuţ ridică fruntea, cu ochii în zalele trufiei. ― Monica, vra să zică tu ai încredere în talentul meu? ― Da.
Şi sufletul Monicăi gemu: nu în dragostea ta? Dar Dănuţ răspunse numai buzelor. ― Atunci, Monica, tot mai sînt bun la ceva. Monica tăcea. Plecase capul. ― Te-ai întristat, Monica? ― Nu, Dănuţ, mă gîndeam... Aş vrea să fii fericit... să fii mulţumit de tine. ― Monica, mai spune-mi ceva, drept: tu cum priveşti viaţa? Cu teamă, ca şi mine, sau... ― Eu o privesc în faţă, Dănuţ... Dănuţ, dar ce-am păţit? Vorbim ca la teatru! ― Mi-e egal!... Monica, aş vrea să fiu toată viaţa aşa cum sînt lîngă tine. Ar fi vrut sa-i spună: "Rămîi, Dănuţ". Dar tăcu. Dănuţ o întrebă: ― Monica, dar despre tine nu ştiu nimica. Un an întreg... Monica ridică din umeri. ― Călăresc mai bine decît anul trecut. Restul e la fel... Poate s-a mai copt şi mintea puţin. Ştiu eu!... ― Monica, cine-i Minodor Stratulativ? O farsă de-a Olguţei? Monica zîmbi. ― Nu, de-a naturei! Vorbesc ca Olguţa! ― Îţi "face curte"? ― ...Săracu! Moşu Iorgu l-a congediat: nu era niciodată în birou. Îmi era milă de el! ― Olguţa mi-a spus, cînd a fost la Bucureşti, că Facultatea de drept se împarte în două: grupul de studenţi care aspiră să devie secretarii lui papa, ca să te vadă; şi cel care trece la Facultatea de litere, ca să te aştepte... ― Formulele Olguţei! ― Monica, da spune-mi ce impresie îţi fac succesele tale: drept! ― Drept, Dănuţ! De indiscreţie! E mai bine la Medeleni decît la Iaşi. Nu-mi place să fiu ca o actriţă pe scenă... deloc nu-mi place! E obositor să nu poţi fi singur decît între patru păreţi! ― Curios, Monica! Tu nu eşti cochetă de loc! Monica se roşi. Urmă totuşi, cu ochii în ochii lui Dănuţ: ― Sînt, Dănuţ! Uite: azi dimineaţă, la gară, l-am făcut să cabreze pe Cneazu. Tu te-ai speriat. Vezi, Dănuţ! Mi-a părut rău... La dejun mi-am schimbat pieptănătura... Sînt foarte cochetă, da ţie-ţi spun... ― Monica! Monica! Ce apă de izvor eşti tu!... Lîngă tine am să lucrez. Am tot felul de proiecte! Optsprezece ani trecuţi şi n-am făcut nimica! Dar sînt plin, Monica. Lîngă tine am conştiinţa bogăţiei din mine. Tu eşti lumina mea: lîngă tine numai mă văd bine... Cîte am de făcut! Mircea îmi ţine mereu discursuri: "Nu mai scrie franţuzeşte, e o limbă străină etc."... Habar n-are de ce-i în mine şi de proiectele mele literare! ― Nu i-ai spus nimic? ― Nimic! El ştie versurile franţuzeşti... pe care le reneg. ― Cum, Dănuţ? "Prietenul" tău nu ştie nimic? ― Numai tu ştii, Monica. Altă Monică n-am... "Nu spun minciuni", comentă gîndul lui Dănuţ vorbele lui Dănuţ. Monica respiră adînc. ― Curios, Monica! Uneori, chiar foarte des, sînt vanitos. Doresc să plac, să strălucesc... ― Asta nu-i vanitate, Dănuţ. Exuberanţă tinerească... ― Nu, Monica. Simt bine că sînt vanitos... La patinaj, de pildă, cînd e multă lume, patinez nu mai frumos, dar mai însufleţit decît atunci cînd e puţină... ― Tu eşti artist, Dănuţ. Vezi, eu, cînd sînt cu tine... sau cu Olguţa, uneori, mă animez, vorbesc... multe prostii: în sfîrşit, deschid gura şi eu. Cînd e lume, mă închid. Dacă nu i-ar face plăcere lui tante Alice să ne vadă pe Olguţa şi pe mine în salon, cînd e lume, niciodată n-aş intra... ― Timiditate? ― Nu, Dănuţ! "Publicul" mă deprimă; pe tine te exaltă, fiindcă tu eşti artist şi ai nevoie de public. Eu... eu sînt o fată. Nu-s timidă. Am fost puţin, cînd eram mică. Timiditatea te paralizează, te face dezorientat în faţa oricui... Sentimentul meu în faţa lumii e de pudoare. Mă acopăr... nu de frică, Dănuţ... nu ştiu! Mi se pare aşa de natural ― vorbesc pentru mine ― cum să-ţi spun?... Toţi oamenii trăiesc în case, între ziduri; la ferestre au storuri. Vor să trăiască singuri, în intimitatea lor. Nimeni nu-şi face casă cu păreţi de sticlă... Dar o grădină, Dănuţ, n-o zideşti... Tu eşti artist, eşti deschis spre oameni. Eu... numai spre... unii... Pe tine te exaltă publicul, dar asta nu-i vanitate. E un fel de energie care te duce în afară, o dorinţă de dominaţiune pe care-o are şi Olguţa. Voi semănaţi, Dănuţ, dar tu... eşti timid uneori, şi Olguţa nu-i... decît în faţa lui moşu Vania. Dănuţ rîdea, amuzat. ― Şi eu faţă de cine? ― Tu... nu ştiu bine, dar am impresia că oamenii pe care nu-i cunoşti te intimidează... Mai ales femeile. ― Ce bine mă cunoşti, Monica! Ştii de ce mă intimidează necunoscuţii? ― Fiindcă le atribui luciditatea ta cînd eşti timid, Dănuţ şovăi o clipă. ― ...Dar femeile? ― Dănuţ, da ce-s eu? Oracol? ― Spune-mi, Monica. E aşa de bine cu tine! ― Dănuţ, să-ţi spun ce-am observat la alţii, în salon la tante Alice. De tine... nu ştiu! ― Spune de alţii. ― Dănuţ, băieţii şi chiar domnii care nu ştiu sau nu pot să fie "galanţi" cu femeile sînt timizi... fiindcă nu ştiu ce să facă, ce să le spuie... cum să umple tăcerea, cum să înceapă, cum să continue... Am văzut o dată la noi un profesor universitar din Bucureşti, un prieten de-al lui moşu Iorgu. A stat la noi la dejun. În timpul dejunului a vorbit mai mult cu moşu Iorgu: politică, drept, campania din Bulgaria. Un om interesant. Tot ce spunea era cuminte, cumpătat şi uneori, faţă de pornirile lui moşu Iorgu, avea un umor fin... După dejun, moşu Iorgu s-a dus pînă-n birou să expedieze un client. Bietul profesor era paralizat între noi! S-a refugiat lîngă mine ― mai erau şi alte persoane ― şi abia îndrăznea să deschidă gura. Dacă-l priveam, se înroşea. Era penibil pentru el! Şi eu doară nu sperii pe nimeni! Dar nu ştia cum să mă ia! Probabil că nu trăise în saloane, cu femei. Era depeizat. Cînd a apărut moşu Iorgu, s-a repezit ― literalmente ― la el, fără să-şi dea seamă, bietul om, că faţă de mine mişcarea lui era necuviincioasă... Dar crede-mă, Dănuţ, e preferabil genul acesta de timiditate, cu accese de explicabile necuviinţe, decît dezinvoltura "salonarzilor", cum le spune Olguţa. Aceia, mai ales în faţa unei fete, sînt stupizi... ― Monica! Biciul de foc! ― Nu, Dănuţ, dar m-au exasperat de-ajuns. Mi-aduc aminte de pe cînd eram fetiţă mică ― şi pe atunci mă revolta! ― veneau la noi tot felul de oameni în vîrstă, care se simţeau obligaţi să fie gentili cu mine. Mă luau de bărbie şi-mi vorbeau cum vorbeşti cu scatiii din cuşcă sau cu puii de pisică: "Pupuia, cocuţa, pupuia. Sî ai panglicuţă sî papucei fumosi, sî un us" (adică un urs: şi atunci făceam eforturi ca să pricep). Şi eu vorbeam bine, Dănuţ. Articulam corect cuvintele şi formam toate frazele uzuale, mai ales cele de politeţă, cum trebuie. ― Şi tu ce făceai, Monica? ― Tăceam, Dănuţ. Îmi era mie ruşine să deschid gura şi să vorbesc omeneşte faţă de strîmbăturile lor. Deveneau peltici, sîsîiţi şi gîngavi, crezînd probabil că aşa trebuie să vorbeşti copiilor ca să le faci plăcere şi ca să fii la nivelul lor. Dănuţ rîdea. ― ...Exact aceeaşi situaţie o regăsesc acuma, în raporturile dintre fete şi unii domni. Vor să se puie la nivelul fetelor şi imediat fac "şcoală de adulţi", cum spune Olguţa. ― Adică? ― Ştiu eu! E greu să-ţi imaginezi discursurile servite fetelor, de aceşti domni! Ştii, Dănuţ, probabil că-şi închipuie că în capul unei fete toate cele devin vagi, sentimentale, prostuţe, şi ei se pun la nivelul fetelor. ― Biata Monica! ― M-am deprins, Dănuţ. Tac. ― Nu răspunzi nimic? ― "Da. Nu. O! Eee! da-da! Cum nu! Sigur! Natural!" Iată vocabularul unei conversaţii. ― Şi Olguţa? ― Olguţa e în elementul ei. Un ceas joacă teatru, răspunzînd exact noţiunii de "fată" din mintea lor, după aceea redevine Olguţa. ― Şi ei? ― Vin la mine. ― Vai Monica! ― Dar vine şi Olguţa! Rîdeau amîndoi. Dănuţ îşi simţea sufletul destins, ca trupul, după un lung masaj, cînd muşchii sînt odihniţi şi circulaţia sîngelui armonios înviorată. ― O cafeluţă, Monica! ― Cum nu m-am gîndit! ― Ai la tine? ― Sigur, Dănuţ, ca şi anul trecut. Monica avea la ea în dulap toate cele trebuitoare preparaţiunii cafelei negre, fiindcă doamna Deleanu interzicea lui Dănuţ abuzul de cafea, pentru care Dănuţ avea o mare slăbiciune. Se auzi un ciocănit la uşa care da în antret. Monica privi mirată. Olguţa intra fără să bată; Puiu se anunţa cu voce tare; Rodica nu intra... ― Intră... Olguţa! exclamă Monica. ― Eu. Buna dimineaţa! Ştiţi ora? ― Şase jumătate! Ce? Beţi cafea? ― O pregătesc, Olguţa. ― Nu se poate! Haideţi la tenis. ― Olguţa! Să mă mai îmbrac! Să-mi scot racheta din cufăr... Asta cere efort! ― Eu îi fac cafea, interveni Monica, sporind piedicele. ― ...Inspiraţia îi face bezele, continuă Olguţa pe acelaşi ton enumerativ. ― Zău, Olguţa! se rugă Dănuţ. Azi n-am vervă pentru tenis. Obosit de drum... Stai şi tu cu noi. Monica ne face cafele. Zău, Olguţa! Lasă tenisul! Tot am fost noi odată cei trei muşchetari. Astăzi să fie Vingt ans après. ― Ba! Trei roluri nu pot juca. Am fost d'Artagnan şi Aramis; acum să fiu şi vicontele de Bragelona?! ― Rol de îndrăgostită! vorbi Dănuţ, zîmbind maliţios. Olguţa aruncă o scurtă privire Monicăi şi replică pe acelaşi ton: ― Nu pot fi îndrăgostită în şase volume! Trec rolul. ― Bine. Îl accept eu, răspunse Dănuţ. ― Cumpără-ţi o bibliotecă! ― Rămîi cu noi, Olguţa. ― Cafeaua-i gata, anunţă Monica, turnînd-o în ceşti. ― O bem şi plecăm. ― De ce, Olguţa? ― Tenisul. ― Să-l sacrificăm. ― Politeţa! ― ...? ― Mircea şi Rodica, în tête-à-tête, cu fileul la mijloc, Rodica dă cucuri, Mircea dă chicsuri. Rodica rîde, Mircea tace. O partidă de tenis unică! ― Da Puiu unde-i? ― La lecţia de pian. ― Ce-i de făcut? ― La tenis. Fugi şi te-mbracă. ― N-am chef de loc, Olguţa! I-aşa de bine aici. Toţi trei... ― Metaforel, fiule, de ce nu pricepi? Peste zece minute vom fi cinci... sau şase! ― De ce? ― Fiindcă Rodica vine după mine ca oaia după măgar, şi Mircea după ea, ca mielul după oaie. Şi parcă-l văd, izbucni Olguţa c-un aer profetic, pe Cuţulachi intrînd călare pe bicicletă în odaia Monicăi, "Monica, unde-i Olguţa?"... Eu sînt omul cu trei umbre! Voi doi aveţi mai puţine. Sacrificaţi-vă umbrele pentru tenis. ― Hai la tenis, oftă Dănuţ c-un aer resemnat. Tiranule! După ce ieşi Dănuţ, Olguţa o privi lung pe Monica şi zîmbi. ― Melizando! Melizando! De ce crezi tu că venirea lui Vania e un secret? Şi dacă e un secret, de ce i l-ai spus? Monica o privi drept în ochi şi-i răspunse tot zîmbind: ― Fiindcă a fost un secret!
― Unde-i Dănuţ? întrebase doamna Deleanu. În locul lui Mircea, care ştia că Dănuţ nu e în odaia lui, fiindcă îl căutase, răspunse Olguţa, care ştia că Dănuţ nu doarme din pricina deşteptătorului torenţial rînduit de Puiu ― în urma ordinului ei ― subt patul lui. ― Doarme, mamă dragă. Lasă că-l scol eu cum ştiu. ― Ba te poftesc! Dă-i pace să doarmă. Măcar în vacanţă, şi la el acasă, să se poată odihni. Apoi doamna Deleanu remarcase absenţa Monicăi. ― Da Monica unde-i? ― Mamă dragă, am trimis-o pînă la gară să dea o telegramă urgentă lui papa, răspunse Olguţa, administrînd pe subt masă un picior lui Cuţulachi limbă lungă. ― Ce telegramă? ― "Rog trimite urgent mingi tenis. Aici masacru. Olguţa." ― Dă! Olguţa, oftase doamna Deleanu. Dacă socoţi tu că-i bine şi frumos ca în ziua sosirii lui Dănuţ, în loc să fiţi împreună ca fraţii, s-o trimiţi pe Monica tocmai la gară, cu astfel de telegrame urgente, atunci....Ce să mai spun .... Rîzi, Olguţa! Drept pedeapsă, Olguţa proiectase, în timp ce sorbea ceaiul amar al nedreptăţii, să trimită a doua zi pe Melizanda şi Metaforel la gară, să dea o telegramă identică aceleia improvizată ad-hoc. * Ieşind din odaie, Dănuţ se încrucişă cu Rodica. Venea de la tenis, înfierbîntată, cu rachetă în mînă. Îşi legase părul cu o basma de culoarea buzelor ― basma de-a Olguţei ― care-i acoperea fruntea pînă deasupra sprincenelor, aţîţînd strălucirea ochilor, ca un efect de fard. ― Bună ziua, domnule Deleanu. ― Bună ziua, domnişoară. ― Ai dormit bine? ― Mulţumesc, da. ― Venisem să văd de ce întîrzie Olguţa. ― E cu Monica. ― Aa! Da? S-a întors de la gară? Dănuţ zîmbi evaziv. Rodica făcu un mulinè cu racheta. Părea că zîmbeşte cu nările. Fiindcă avea papuci de tenis, şedea mereu în vîrfuri, ceea ce-i dădea o continuă agitaţie. Bluza albă de vară se colora de două ori roz în vîrful sînilor. Scăpă racheta. Dănuţ i-o ridică. Rodica îi mulţumi în şoaptă. ― Sst! Să nu ne-audă! Nu vreau să ştie Olguţa că am venit după ea... Aş avea aerul că spionez! În sens invers, şi deodată, o roşeaţă se ridică pe obraji, valorificînd densitatea genelor răsfrînte, care se lăsară. ― Secretele altora... Îl privi lung şi-i strînse mîna, moale, învăluitor, retrăgînd-o alintat, cu un aer de complicitate binevoitoare. ― Ne vedem la tenis, nu? Se depărtă în vîrfuri spre uşă, cu precauţiuni de femeie care vine de la o întîlnire adulterină. Deschizînd uşa, întoarse capul brusc. Ochii lui Dănuţ o urmăreau. Rodica lăsă uşa deschisă şi fugi: nimfă. Dănuţ porni spre odaia lui, turburat ca după o faptă urîtă. Totuşi, deşi ieşind din odaia Monicăi, se hotărîse să nu se mai îmbrace special pentru tenis, şi să-şi puie papucii de odaie, deschise lada, scoase pantalonii de flanelă albă, papucii noi, cămeşă de borangic suplu cu guler răsfrînt, şi reţeaua neagră pentru păr, care, în timpul jocului, împiedica şuviţele să fîlfîie sălbatec, determinînd astfel pe privitori să urmărească numai armonia violentă a trupului şi săgetările viguroase ale braţului cu racheta. * Înainte de a începe "serviciul", Olguţa vorbi, adresîndu-se băncii spectatorilor, deocamdată ocupată de Mircea, Rodica şi Puiu care, graţie unei vizite binevenite pentru el, scăpase mai devreme de la lecţia de pian. ― Posteritatea să ia act. Pînă acuma a fost odiseea mingilor. Autorul: Rodica. Acum începe Iliada... Play, Achile! Olguţa glumise. Dar Mircea acceptă fără rezerve evocarea homerică. Ambii jucători puteau să o înfrunte. Olguţa servea din colţul dreptunghiului opus celui în care pîndea Dănuţ. Înălţată în vîrfuri, avîntare a întregului trup; cu braţul ― prelungit de rachetă ― adus deasupra creştetului, în unghi de trăsnet; cu faţa încordată şi ochii scînteietori, Olguţa avea înariparea crîncenă a dansatorilor cu torţi, aprinse. Rareori, Olguţa servea şi mingea doua. Îndeobşte, ori servea numai una, întîia, ori servea trei, întîia fiind nett. Glonte alb, mingea porni, sări, zvîcni-ndărăt, zbucni iar... Spectatorii se ridicaseră de pe bancă, apropiindu-se magnetizaţi. Toţi căpătară ticuri. Mircea se încrunta cînd Dănuţ trecea cîte-o vertiginoasă razantă, şi surîdea beat, văzînd-o frîntă de racheta Olguţei, şi mingea împroşcată îndărăt. Rodica palpita, cuprinsă de beţia sîngeroasă a celor care privesc luptele de tauri. Strîngea pumnii şi i se dilataseră nările. Înteţea cu prezenţa ei violenţa jocului. Instinctiv, trecuse în dreptul lui Dănuţ, şi pumnii ei duşmăneau spontan victoriile Olguţei. Îşi muşca buzele, ca să nu exclame în gura mare. Lui Puiu îi curgeau sudori. Cu racheta în mînă, urmărea jocul, uitînd că nu participă. El era şi Dănuţ şi Olguta, ceea ce-l făcea să fie obiectiv, adică, alternativ, ostil. Niciodată nu urmărise o astfel de partidă. La Iaşi nu erau jucători de talia Olguţei. În faţa filetului, Olguţa şi Dănuţ erau egali. Verva trupească le vădea frăţia. Acelaşi ritm, transpus în două versiuni. Rachetele loveau, mereu ripostînd. Traiectul mingii, fulgerător felurit, plutea multiplu, ca un joc de serpentine, în ochii privitorilor. Olguţa, mai şerpuitoare; Dănuţ, mai linear ― albi amîndoi, nalţi amîndoi: albă dănţuire, alb duel, alb salt, albă pîndă. Mingea: pîntec alb de rîndunică, salt de spumă, bulgăr de omăt elastic, aşchii de lumină... Unghiuri albe, jos; sus, curbe albe. Dreptunghiuri de var: oblice de cridă fulgurantă. Pac-pac; pac-pac; pac-pac... Inimile! Mingile! Nici Olguţa, nici Dănuţ: două spasmuri albe-n alb păienjeniş. Explozii albe! Cu o mişcare de rachetă ― sau de paloş ― Olguţa destrămă nălucile. Liniile-ncremeniră. Filetul apăru. Mingea rămase. Dănuţ aplaudă. ― Dănuţ, uite cum se dezumflă baloanele! Şi amîndoi, de o parte şi de alta a filetului, fraţi, priviră blegirea terestră a trupurilor dinafară arenei vibrînde. ― Mai jucăm o partidă, Olguţa? ― Stai să se odihnească Mircea! Puiu luă racheta Olguţei: paj; Rodica ― mîna lui Dănuţ: femeie! Jocul reîncepuse. Monica, de curînd sosită, privea de pe bancă. Rodica părăsi careurile lui Dănuţ şi se apropie de Monica. ― Vai, ce frumoasă rochie ai! ― ... ― N-o cunoşteam! ― ... ― Şi ce bine-ţi stă! ― ... Se aşeză pe bancă lîngă Monica. ― Ce tăcută eşti tu, Monica! ― Acuma ai observat? zîmbi Monica, urmărind jocul. ― Nu... da ştii!... Monica, reveni ea în şoaptă, e foarte drăguţ Mircea... Ţie-ţi place? ― Da.
― Eii?!... Oare nu ne-a auzit? ― ...
― Olguţa joacă mai bine decît fratele ei! ― ...
― Puiu, dă-te la o parte! Puiu aruncă o privire cruntă şi se dădu. Înfloreau terasele de trandafiri ale asfinţitului. Tenisul şi jucătorii aveau nuanţe de mărgean. Trandafirii, mingile păreau îmbujorate de zbucium. ― Monica, de ce poartă filet pe cap fratele Olguţei? Monica răspunse calm şi distrat: ― Ca să-i ţie părul... ― Şi-l frizează? ― Nu.
― Puiu, dă-te la o parte! ― Da unde vrei să mă duc? se răsti Puiu, sincer indignat. ― Vino aici, Puiule, între noi, îl invită Monica. Oricît l-ar fi pasionat tenisul, Puiu nu putea rezista îndemnurilor protectoarei lui. Se aşeză, tampon, între Monica şi Rodica. ― Monica, nu-l pofteşti şi pe Mircea? ― Pofteşte-l tu, Rodica! ― Domnule Balmuş, nu vrei să stai cu noi pe bancă? Contagiunea energetică a jocului dădu lui Mircea o dezinvoltură surprinzătoare. ― De şapte ani stau, domnişoară! Acuma îs în vacanţă! ― Bravo, duduie! aprobă Olguţa, strîngînd mingile pentru un nou serviciu, ajutată de Mircea. ― Play! ― Ready! Cădeau prin aer văluri roşii, ca să fie mai goală înălţarea înnoptării. Păsările se jucau gălăgios în dormitorul umbrei. Din nou tenisul şi mingile redeveniră albe în contur albăstriu, o dată cu albul statuar al jucătorilor. ― Puiule, vorbi Monica, du-te acasă şi adă pelerini sau pardesiuri pentru Olguţa şi Dănuţ. ― Şi pentru Mircea, adăugă Rodica, vorbind tare. ― El nu-i încălzit, răspunse Monica. Puiu plecă, Monica se ridică de pe bancă, pornind spre fundul livezii. Rodica veni după ea. ― Te-ai supărat, Monica? ― De ce? ― ...Dă! Ştiu eu! Tu nu spui nimica!... Mi-ar părea rău! Eu te iubesc foarte mult. ― De ce? ― ...?
Monica plecă printre pomi, pe subt cer, în rochie albastră, armonios înaltă, cu păr de aur şi în umbră, părînd că umblă pe ape îmblînzite. În preajma ploii, muştele devin supărătoare: înţepătura lor e mai stăruitoare. În loc să se întrebe: "Ce-a păţit Rodica?", Monica se întrebă: "Ce s-a întîmplat?"... ― Monica! Glasul lui Dănuţ. Aşteptă. Auzi rîsete. ― Melizanda! Glasul Olguţei. ― Monicaaa! Glasul lui Puiu. ― Monica! Glasul Rodicăi, puţin prefăcut, congestionat, din gît, ca la şcoală cînd cercase ― şi izbutise ― să convingă pe profesorul de muzică ― tenor ― că are voce. Dar glasul lui Dănuţ nu mai răsună. Monica îşi urmă plimbarea. Era deprinsă, la Iaşi, de pe cînd Dănuţ era la Bucureşti, să-l aibă lîngă ea, fără ca el să fie. Cine ştie! Poate că şi la Medeleni tot aşa va fi... Şi se întoarse îndărăt, pedepsindu-se să-l vadă pe Dănuţ laolaltă cu toţi ceilalţi, fiindcă-i atribuise pe nedrept ― pe nedrept?... ― Pe nedrept. Un gînd urît.
III
"Dragă mamă, Cunoşti de acasă deprinderea mea de a-mi face temele noaptea, şi o tolerezi cu toate că o condamni. Speram să-ţi fac pe plac, măcar în vacanţă, şi să-ţi scriu scrisorile făgăduite, ziua. Nu s-a putut, cel puţin astăzi. Sînt aproape unsprezece. Îţi scriu la lumina lămpii. În schimb, după amiază m-a furat somnul şi am dormit un ceas plin. E un debut onorabil, care poate contrabalansa veghea de noapte consacrată corespondenţei. De altfel, pot să te asigur, avînd drept criteriu experienţa unei singure zile de Medeleni, că aici insomniile sînt excluse..." Mircea ridică din umeri, zîmbind cu bunătate. Nu putea să spuie mamei lui că iubea! Restul era sincer. "...S-o iau metodic". "Am călătorit bine. Graţie afluenţei de bagaj şi, mai ales, graţie abilităţii unui negustor evreu ― singurul meu tovarăş..." Şterse pe "meu", cu linii opace. "... singurul nostru tovarăş de călătorie, compartimentul o rămas gol pînă la capăt..." Rămase multă vreme cu fruntea în palme. Cînd îşi descoperi din nou faţa, obrajii ardeau, ochii, răscoliţi de un mîl turbure, se îngreuiaseră. Se plimbă prin odaie în lung şi-n lat. Se aplecă pe marginea ferestrei. Pesemne trebuia să răsară luna. Noaptea era mai neagră. Reveni la maşina de scris, făcu bucăţi întîia scrisoare şi, hotărît, începu:
Rodica!
Îl acaparase toată seara. Venind de la tenis cu toţii împreună, tocmai cînd suiau scările, Rodica îşi amintise că uitase pe banca de la tenis o batistă brodată de mama ei. Îl obligase pe Mircea s-o însoţească, pentru că: ― Noi doi n-am jucat tenis; putem face o plimbare. Căutaseră mult timp batista pe care Rodica o găsise în mîna ei, unde era din clipa cînd pornise s-o caute. ― Vai, ce uitucă-s... Să nu rîzi de mine, domnule Balmuş! ― Cum să rîd, domnişoară! Mie nu mi se-ntîmplă să-mi caut pălăria de pe cap? ― Serios? ― Da, da! Yüklə 3,88 Mb. Dostları ilə paylaş:
|