SfîRŞitul unui an şcolar
Yüklə 3,88 Mb.
|
De ce sînt pe pămînt?"Aşa era... Atunci, în acea binecuvîntată vacanţă, se întîlnise cu copilăria şi se despărţise de ea. La sfîrşitul vacanţei, în noaptea plecării, în semn de gratitudine şi duioşie, scrisese o poezie puerilă şi candidă, pentru Monica: "II était un petit pommier Grave comme une mignonne Infante..." Ce mic era acel Dănuţ care scrisese atunci, la lumina lămpii, alături de geamandane, versuri pentru Monica!... Un Dănuţ care aparţinea copilăriei, ca şi Kami-Mura. Sînt uneori, cînd toamna-i în declin, zile sfîşietor de dulci: în loc să plîngă, surîd... Dar ce făcuse de atunci?... Un an întreg trecuse... Un an opac, inert... Adina! Adina! Adina! Toate bătăile inimei cîntau barbar: Adina! Adina! Adina! Ş-abia atunci, iluminat ca o zeitate pagină de mii de torţe, alb subt fîlfîirea limbelor roşii, trupul Adinei, gol, prosternă amintirile... Şi, aprigă, suferinţa dorinţei devastă tot.
Pîndea parcă un rîs în odaie, ca dimineaţa, îndărătul obloanelor şi ferestrelor, lumina şi murmurul livezii. Adormise şi se deşteptase cu acelaşi refren în ochi şi în urechi.
Şi totuşi argumentă: "...Monicăi cum îi spun Monica!" Ce baie bună de rîsete fusese dimineaţa, de la cafeaua cu lapte (pe care, fiindcă o refuzase, pretinzînd că nu-i e foame, Olguţa îl obligase s-o bea cu paiul, ca să-i dea iluzia, spunea Olguţa, că nu se hrăneşte, ci se răcoreşte) pînă la dejunul tineresc, prezidat de bonomia doamnei Deleanu şi alimentat de farsele Olguţei. ― Vă place sparanghelul? îi întrebase doamna Deleanu, o dată cu intrarea Profirei, care aducea lunguiaţă farfurie cu conţinutul învelit într-un şervet. Profira rîdea. Puiu se tăvălea de rîs; numai doamna Deleanu, Monica, Dănuţ, Mircea şi Olguţa erau serioşi. Rodica zîmbea. Doamna Deleanu, ridicînd din umeri, descoperise conţinutul farfuriei. În loc de sparanghel, apăruse un morman de creioane de toate dimensiunile, garnisit cu radiere "Elefant". Anica venise la timp, cu adevărata farfurie de sparanghel. Nici o dramă nu turburase clipa de operetă bufă, dar parcă pofta de mîncare se mai înviorase. ...Şi capul Olguţei ― aşezată la masă în faţa lui ― amestec de seriozitate brună şi de veselie albă... Şi exuberanţa ei imperioasă... Cînd trece o armată în marş pe străzile oraşului, încetul cu-ncetul ritmurile disparate care animează paşii feluriţilor trecători se contopesc într-unui singur: al armatei care trece. Şi ai priveliştea desfătătoare a preotului burtos, a doamnei încorsetate, a şolticului cască-gură, a modistei ţinînd subt braţ balonata cutie de pălării, a pensionarului cu gazeta deschisă, unificaţi de acelaşi pas, impus tuturora de cadenţa netă a pasului militaresc. Aşa era veselia Olguţei: toate fizionomiile, vrînd-nevrînd o urmau antrenate. Pînă şi Anica şi Profira, care serveau la masă, fraternizau cu rîsul boierilor, fără ca doamna Deleanu, biruită şi ea, să observe şi să interzică această familiaritate. Din această cauză, farfuriile luau brusc neprevăzute şi primejdioase înclinaţii, ceea ce determinase pe Olguţa, cînd se servise limba cu sos de tomate, să dispară vertiginos şi să reapară îmbrăcată cu impermeabilul, oferind umbrela doamnei Deleanu. Nici de cafeaua neagră nu fusese cruţată faţa de masă, impecabil albă la începutul dejunului. Tocmai atunci cînd doamna Deleanu, cu ibricul plin în mînă, începuse să toarne în ceşti, Olguţa, care făcea consideraţii serioase asupra familiarităţii ― burtobătăismului, spunea Olguţa ― cu care profesorţi de istorie tratează regii şi evenimentele, citase, cu mimică şi gest parodiant, finalul unei explicaţii la istorie a profesorului Oanţă: minuscul purtător al unui pîntec bombat ca o umbrelă-n vijelie, al unei chelii monticulare, şi-al unei miopii care dădea ceva porcin ochilor şi vorbei grohăite pe moldoveneşte. ― ...Şî i-o tras un răzdbel... sî crăpi Puompaduroaia! "Puompaduroaia" era doamna de Pompadour. ― Vezi, mamă dragă, adăugase imediat Olguţa, cu glasul Olguţei, faci şi tu vernisajul feţelor de masă, nu numai biata Olguţa! ― Eu?! se mirase doamna Deleanu, care nu observase dezastrul, fiindcă ochii ei se bucurau de rîsul lui Dănuţ. ― Nu tu! Puompaduroaia! reluase Olguţa. De data aceasta, doamna Deleanu recunoscuse existenţa şi paternitatea petelor şi făcuse altă cafea: cea dintîi se vărsase pe masă. Cafeaua o luaseră în pridvor. Acolo nu mai erau feţe de masă, dar erau cîni. Basetul Patapum ― pe care lectorul l-a văzut debutînd pe vremea lui Potemkin şi Kami-Mura ― făcu sluj; înghiţi muşte reale şi imaginare, căci Patapum era "simulant". Alt profesor defilase ― dus de nas de vorba "simulant" ― pe subt ochii celor care-şi luase cafeaua în pridvor: profesorul de germană al fetelor, doctorul Freulich, în acelaşi timp şi doctor curant al pensionatului, şi profesor de germană, şi profesor de igienă. Doctorul Freulich avea "muscă" ― acel derivat de barbişon, păstrat sub buza de jos, analog cu ciotul cînilor berci ― exorbitantă unghie la degetul cel mic, folosită ca scobitoare pentru dinţii ― rari şi galbeni ― şi pentru urechile clăpăuge, capitonate cu păr, şi ca semn paradoxal de exclamare pentru preceptele igienei, pe care... ― ...Popor german ştie bine respectat... Du grosser Elefant, warum lachst du?53 "Grosser Elefant" era Ştefănescu Cecilia, poreclită de Olguţa "Milimetrul clasei", fiind neînchipuit de mică pentru cursul superior. "Milimetrul" avea accese de rîs, irezistibile ca strănutul şi sonore ca nechezatul, mai ales în ora de germană, cînd Olguţa îi şoptea de la spate: ― Milimetre, Freulich îţi face cu ochiul. Nu te lăsa! Fă-i şi tu. "Milimetrul" era elevă foarte conştiincioasă şi foarte timorată. Odată, socotindu-se insuficient pregătită pentru teza de la Fizică ― învăţa pe de rost ― intrase la infirmerie. Nedeprinsă cu presta potrivire a termometrului şi ignorînd că emoţia îi ridicase temperatura la 38° ― autentice ― şi-o ridicase, frecînd termometrul subt plapumă, la 42°. ― Was?... Du grosser Elefant, du mort eşti! Hinaus54, simulant! Hinaus, Elefant! Şi epilogul, în ora de germană. ― Elefant, spui tu mi cari est temperatur normal de la om? "Milimetrul" îşi pierduse capul. ― Treizeci de grade, îi suflase Olguţa. ― Treizeci de grade. ― Bietul "Milimetru", încheiase Olguţa, a murit în ziua aceea căci şi-a schimbat porecla în "Termometru". Probabil că se va destina medicinei. Ştiţi, sînt porecle care obligă. Şi "Termometru" e tot aşa de ambiţios ca şi "Milimetru", mai ales că e singurul termometru din lume care e tratat cu vocative. "Termometre dragă, poţi să-mi sufli?" "Termometroiule, nu mă plictisi!" "Taică Termometre, la ce pagină moare Ludovic al XV-lea!" "Spune, Termometre puiule!" "Frate Termometre, cîte rînduri are lecţia pe mîne?" "Termometraşule, lasă-mă să copii rezolvarea ecuaţiei"... Încetul cu încetul, pridvorul se umpluse de eleve de la "Humpel" şi de profesori şi profesoare. Unii, cunoscuţi mai demult, din scrisorile Olguţei, alţii inediţi Profesorul de geografie, care ― spunea Olguţa ― n-avea nevoie la explicaţie de globul pămîntese, fiindcă-l purta cu el: un pîntec predestinat la aşa ceva. Ecuatorul era reprezentat prin lanţul de ceasornic; Polul Nord, prin chelia capului. ― Nici cînd se-ntorcea cu spatele la tablă, spunea Olguţa, elevele nu pierdeau din vedere harta continentelor, fiindcă şi dinapoiul "lu domnu Jelea" era afectat geografiei, prin rotunjime, continentele cîrpiturilor şi arhipelagul petelor. În timpul verii, însă, "globul pămîntesc" nu se ridica de pe scaun. Elevele nu pierdeau nimic. Batista "lu domnu Jelea" tot geografică era, batista propriu-zisă reprezentînd mările, restul, uscatul. La finele săptămînei, mările dispăreau, înghiţite de uscat. Şi profesoara de gimnastică, Lucia locotenent Enache. "Un, doi! Un doi! Un, doi! Pieptul, Ştefănescu! Un, doi! Un, doi! Gambele, Maican!... Drepţi! Deleanu, nu se mişcă-n front!" "Musca!"
"În front nu-i muscă, Deleanu!" "E-n ureche, domnişoară. Musca ţeţe." "Vorba Deleanu! N-ai limbaj de «Humpel»! Un, doi, un doi... Bate talpa. Simte-te, domnişoară! Nerv! Nerv!... Ah! cum mă agasaţi!"... Şi Dacia Robu, "vergină" din clasa opta, cu bust şi voce forte, specializată în recitări la producţii de fine de an: Nunta Zamfirei. De la început vedeai că Dacia are "sentiment". Ea nu spunea Nunta Zamfirei ca mine şi ca dumneata, care nu ştim să vibrăm în faţa poeziei, începînd cu titlul. Îţi dădeai seamă că emiţînd cuvîntul "nuntă", Dacia vedea o nuntă. De asta buzele ei căpătau un accent virginalisim, devenind mici, micuţe, mititele, ca atunci cînd faci bezele. Sala era cîştigată. Dar a cui era "nunta"? Aici e aici! Nu a Marandei, nici a Ruxiţei, nici a Vetei! Nunta era a Zamfirei. Sala afla imediat acest eveniment. Dacia declama: Zaaam-firei... Sala simţea "fiorul", zis irezistibil. Şi palpita în ochii tuturora ― auditorul se compunea mai ales din mame ― scînteia aceea entuziastă a marilor noutăţi fericite: cum ar fi, de exemplu, Unirea Principatelor. Parcă auzeai dialogul mut al celor din sală: "Nu ştii? Se mărită Zamfira!" "Eeei!... Se mărită Zamfira!" "Hei! Se mărită Zamfira!" "He-hei! Se mărită Zamfira!" "Elelei! Se mărită Zamfira!"
Dacia avea zece la română din pricina "sentimentului", şi zece la psihologie tot din pricina "sentimentului". Şi Sanda, din clasa opta, preţioasă şi exclamativă, gingaşă şi exotică. "Ah! ce roze!... Te simţi în Ispahan!"... Sanda ar fi dorit să fie prinţesă japoneză ― cel mai mătăsos articol princiar ― să aibă un palat de "bambus" la ţărmul unei mări de "smarald", subt un cer de "safir" cu nouri de "nacru", soare de "topaz", lună de "opal", cu nopţi de "peruzea", stele de "diamant" şi zori de "mărgean". Din literatura română, Sanda aprecia numai versurile Claudiei Millian, din cea franceză, mai ales poezia tip Loti, eu toate ramificaţiile şi sucursalele ei. Afecta un diafan început de tuberculoză şi o preocupa trusoul ei mortuar: numai mătăsuri în culori "autumnale" şi bijuterii "stranii" într-un "cofret de ivoriu". Nici Rodica, deşi prezentă, nu scăpase de Olguţa. Astfel, băieţii cunoscuseră o Rodică şcolară, cu totul osebită de Rodica din pridvor, sigură în evantaiul de roşeli şi zîmbete, mînuit cu ştiinţă. "Domnişoară, ce-i genul epic?" "Genul epic?... Genul epic e... un (suflă Monica), un (suflă Olguţa), un (suflă Adela), un... o... Împărţire literară"... "Atît, domnişoară?" "Spune că da" (îi sufla Olguţa). "Dă-mi pace, Olguţa!" "Aştept, domnişoară!" "Spune-i s-aştepte" (îi sufla Olguţa). "Ştiu mai bine genul liric", izbucnea Rodica. "Bine. S-auzim ceva despre genul liric." "Despre genul liric? Genul liric (suflă Olguţa) e (suflă Monica) un (suflă Adela), un... Nu... Ba da... Genul liric e o împărţire literară." ...Sari la Eminescu" (îi sufla Olguţa). "...Eminescu, de exemplu..." "A scris poezii", îi sufla Olguţa. "...a scris multe poezii"... "Geniale", îi sufla Olguţa. "...Geniale"... "Geniale", îi sufla Olguţa. "...dar"... "Nu te-ncurca cu «dar», îi sufla Olguţa. Dăi cu «de exemplu»". ,....de exemplu"...
"...Lacul", răsufla Rodica. "Domnişoară, Lacul e de Lamartine!" "Ce-are-a face!" îi sufla Olguţa. "Lamartine"... suspina Rodica. "Da, domnişoară, Lamartine, mare poet francez"... "Spune că ştii", îi suflă Olguţa. "Ştiu."
"Foarte bine, domnişoară. Asta dovedeşte că-ţi place literatura... Ei! cărui gen literar aparţine Lacul? "Protestează, îi suflă Olguţa. Sîntem în ora de română." "N-am ajuns la Lamartine!" "Bine, domnişoară, dar mai sînt şi lecturi extra-şcolare... Cultura generală... Ce faceţi acasă?" "Spune că mănînci, fiindcă eşti anemică", îi suflă Olguţa. Rodica bufnea de rîs. "...Un rîs de genul epic, încheiase Olguţa, adăugînd: Nu te superi, Buftachi?" Buftachi răspunsese cu un: "nuuu"! care se silea să nu fie de loc înţepat. ...Avea dreptate Dănuţ să-i spuie Olguţei "Păpuşăreasa". Toţi oamenii pe care-i cunoştea îşi lăsau dublul lor în memoria Olguţei. Şi cînd îi venea, scotea vraful de marionete pe care le însufleţea cu gestul, mimica, intonaţia şi accentul victimei. Oare şi el îşi avea dublul, marioneta? Avea oare şi el aceeaşi suprafaţă de ridicol pe care o aveau celelalte păpuşi? Creioanele Hardtmuth? Renunţase la ele. Timiditatea? Cerca s-o alunge. Duduie... "Am să-i spun Olguţa." Un miliard de greieri izbucniră în odaie, contopindu-şi stridulaţiile într-un zornăit asurzitor. Mircea sări din pat. Ce se-ntîmplase? Deschise obloanele. Ce se-ntîmplase? Olguţa ― adică Puiu: executorul ― îi aşezase subt pat trei ceasornice, cu deşteptătorul la patru. La şase, începea partida de tenis între Olguţa şi Dănuţ: senzaţională luptă sportivă. Olguţa hotărîse că toţi somnoroşii să fie sculaţi la cinci, ca pînă la şase să aibă vreme să se dezmeticească, să se îmbrace, să-şi bea ceaiul obligator ― doamna Deleanu îl prezida ― şi la şase fix, să fie prezenţi în arenă. Şi, consecventă, poruncise lui Puiu să ascundă cîte un ceasornic zgomotos sub paturile băieţilor. Puiu introdusese trei maşini infernale subt patul elevului dintr-a opta, care în timpul dejunului o privise pe Olguţa aşa cum n-avea dreptul s-o privească decît Puiu: elevul dintr-a cincea. * Monica aşeză alături cartea pe care n-o cetea, sări de pe divan şi fugi la uşă. Recunoscuse cele două bătăi pe care inima ei le păstrase cu ritmul şi intonaţia lor exactă, deosebită de-a altor ciocănituri, ca muzica de zgomot. ― Dănuţ!
― Mă aşteptai, Monica? ― Te-aşteptam?... Ridică din umeri, zîmbind uşor ― în loc să ofteze ― îşi dădu o şuviţă aurie de pe frunte, luă nuna lui Dănuţ şi-l călăuzi spre divan prin penumbra odăii, cu paşi înceţi, tăcînd. Leila deschise ochi de miere şi-i închise, rămînînd rotocol mătăsos de cenuşă albăstrie. Cînd treci cu o durere pe subt un lung umbrar de tei înfloriţi, ieşi de subt el cu o melancolie,.. Se aşeză pe divan, rezemîndu-se de părete. Simţi mîna Monicăi pe capul lui, apăsîndu-i-l afectuos. ― Erai să te loveşti de poliţă! Ai crescut, Dănuţ... Anul trecut... ― M-am schimbat? ― ...Ai crescut. Eşti obosit, Dănuţ? ― Nu. M-am schimbat. De asta par obosit... Nu ne-am văzut demult, Monica! E bine lîngă tine. Îi privi mînile încrucişate calm peste genunchi, tihnite ca mînile icoanelor păstrate-n umbră. Văzu o carte. ― Au jardin de l'Infante. De unde-o ai? ― Tu mi-ai trimis-o, Dănuţ! ― Da... Îţi place Samain? ― ...Prea frumos ― ştiu eu! ― e ca o femeie ,vorbi Monica, avînd în glas un fel de silă şi de îndoială... Îmi place mai mult Verlaine, nu-i aşa de parfumat. Ştiu eu! Dănuţ medită o clipă, ţinînd cartea pe braţe. ― Curios, Monica! Eşti singura fe... singura care nu-l adoră pe Samain. Adina... Se opri, îngrozit... Numele Adinei răsunase ciudat în odaia Monicăi. Tăcură îndelung. Apoi mîna Monicăi ridică fruntea lui Dănuţ cu o uşoară mîngîiere. ― Ai mai scris, Dănuţ? ― Nu.
Şi se roşi, se roşi, se roşi... Nu putea minţi alături de Monica. Dar nici nu putea fi sincer. Să fi fost Monica băiat... Nu. Lui, cel dintăi, i-ar fi părut rău. ―...Monica, aş vrea să mă izolez, să reîncep viaţa de anul trecut... ― Ai să mai poţi, Dănuţ? Îl privea atît de limpede şi de blînd, încît sufletul vorbi tare, inocent şi încrezător ca mişcările unui miel. ― Ştiu eu!... Am să cerc... Şi iar se scutură, privind într-altă parte... Am să pot. Şi cu înflăcărarea febrilă a celor lipsiţi de reală energie, dar capabili de frenezii zgomotoase ca trepidaţiile unei locomotive ale cărei roţi se învîrt ― pe loc ― cu atît mai repede, cu cît urnirea e mai grea, Dănuţ vorbi: Chiar de mine, încep o viaţă nouă. Mă scol dimineaţa, îmi iau caietul, un creion, şi mă duc... Îşi trecu mîna prin păr. ...Încep iarăşi plimbările din vara trecută... Bucureştiul m-a otrăvit, m-a otrăvit! Îmi trebuie linişte, pace, singurătate. Vreau să mă simt din nou cu obrazul pe caiet. Aceea-i casa mea adevărată... M-am săturat de viaţă!... de felul de viaţă de pînă acum!... Ştii ce? Am să mă tund, Monica. Vreau să fiu urît. Am să-nchid toate hainele în cufere şi le trimit în pod... Aş vrea să fiu desfigurat, respingător. Atuncea am să scap de mine şi de ceilalţi! Zvîrl tot. Nu-mi mai trebuie nici un fel de eleganţă! Am să umblu răpănos. Aşa am să mă simt bine: jerpelit ca un vagabond... Vreau să fiu curat ca un pahar cu apă. Nu-mi mai trebuie nici cărţi! M-am îmbolnăvit de literatură!... Am să-mi duc sufletul la păscut... Întorcînd capul, întîlni ochii Monicăi: rîdeau. Zîmbi şi el. Rîse. ― Mint, Monica? ― Nuuu, Dănuţ! Eşti... copilăros. Cînd vorbeşti aşa, eşti Dănuţ. Rîdeau amîndoi, cu sufletele deschise. Apoi rămaseră pe gînduri, gravi. Dănuţ se posomorî. ― Doamne, Monica! oftă Dănuţ. Ce-i aici? Îşi arătă capul, cu o mişcare duşmănoasă, răzvrătită. Monica se apropie de el şi-l sărută pe frunte. Tăcerea curgea printre ei, ca un rîu între malurile frăţeşti. ― Ştii ce, Monica? Hai să ne uităm în caietul de anul trecut. ALUNELE VEVERIŢEI Vacanţa 1913 D.D. Scris cu creion no. 1, titlul se estompase ca siluetele copacilor pe zăpadă cînd începe seara. Întăia notaţie avea următorul titlu: 5 1/2 dimineaţa La internate e ora cînd sună clopoţelul deşteptător. Din dormitor în dormitor ochii se deschid, genele clipesc luptînd cu somnul greu. Dimineaţa şcolară începe. Cămeşi de noapte umblă prin întuneric; toaca ciubotelor pe coridoare. Un fel de denii la miez de noapte, cu trupuri mici. Lavoarul comun, spre care vin cămeşi de noapte care tremură, prosoape lungi care atîrnă, capete tunse care moţăie... Miros de apă rece, de sopon, de pastă de dinţi. Fierberea robinetelor. Banca minţită pe care-ţi văcsuieşti ciubotele, amărît, ca pe-ale altuia. Ultimul miros e cel de vacs. Frig! Tristeţă cu gust de pastă de dinţi. Singurătatea unuia singur, care vorbeşte munteneşte şi nemţeşte şi gîndeşte cu accent moldovenesc, între toţi ceilalţi, care vorbesc nemţeşte şi gîndesc la fel. Oare gîndesc? ...Lămpi cu arc voltaic luminează alb, bîzîind: capul omului de omăt incandescent, cu pălărie de tablă albastră, căptuşită alb. Pupitre de repetitor. Miros de cerneală şi creioane. Poezia germană din cartea de cetire deschisă pe pupitru: Andreas Hoffer Sub pupitru, Jack al lui Alphonse Daudet. Alt clopot. Sala de mîncare. Cafeaua cu lapte subţire ca un ceai cafeniu, în care moi, oftînd, bucata de pîne. Fărămiturile pe jos: pentru mătură, nu pentru vrăbii. Ora întîi. Catalogul deschide o acoladă pe toate inimile. Elevul de la tablă, palid, cu creta şi buretele în mînă. Pe tabla neagră răsar linii geometrice, tremurate cu lacrimile pe obraji. Cîte zile mai sînt pînă la vacanţă?... Nu! Cîte ore mai sînt pînă la recreaţie? Ochii de copil tuns, în uniformă, cu coatele pe bancă privind spre ferestre, departe, mirajul vacanţei... 5 1/2. La Medeleni. Zorii. Bătaia cu pernuţe a hulubilor. Cobor scările. Mă întorc. Zorelele! Zorelele! Ochii mei de copil privind din clasă spre Medeleni! Uită-te la zorele, Monica... Monica-i dezmiardă mîna. ― Dănuţ, cînd îi lua caietul, pagina asta să mi-o dai mie. Am copiat-o, dar vreau s-o am scrisă de tine... ― Monica, dar caietul e al tău. ― Vai, Dănuţ! ― Sigur... Numele tău e pe întîia pagină. Caietul e al tău. Roşie, Monica respiră adînc. ― Dănuţ, ce zi bună-i azi... Mi-e frică... Dănuţ tăcu. Şi lui îi era. Monica întoarse foaia. Ochii lor se întovărăşiră din nou pe foaia următoare a caietului:
― Cîte curse? Nici biciul cu impertinentă curbă! Nici caii fără nume, cu cozile tăiate englezeşte! Nici accentul muntenesc al zgomotelor şi vorbelor! Nici lacrimile care tremură, mereu hurducate, deşi trăsura are roţi cauciucate! ...Blajina trăsură care aşteaptă în dosul unei gări mici, numai cu soarele în ea: întîiul copil în vacanţă, cu părul pe umeri. Buna trăsură cu poclit pentru sulfină; nechezatul cailor pentru care ai adus zahăr; biciul cumsecade, acoperit de cer; semnul prietenos al cozilor cailor; urmele tălpilor colbăite, pe pluşul podelei; scăunaşul din faţă, pe care-ţi pui pălăria; cînele de tunătoare pe care-l iei în trăsură fiindcă-i bătrîn şi cînii satului sînt răi... şi vizitiul... Ce sfînt cu spate frînţ a coborît pe capră, cu numele de moş Gheorghe? ― Dănuţ, de ce nu-i arăţi Olguţei? ― Metaforel? ― Ţţ! Olguţa... ― Olguţa? ― Olguţa... Ştiu eu! Cine-o cunoaşte!... Am să-ţi spun ceva, un secret, Dănuţ. Să-l păstrezi. Olguţa a făcut parastas pentru moş Gheorghe. ― Olguţa? ― Da. Nu ştie nimeni. ― E credincioasă? ― Ştiu eu?!... Mi se pare că a plîns... ― Olguţa! ― Să nu spui, Dănuţ. Numai preotul şi Oţeleanca ştiu, afară de mine. Am fost împreună la cimitir... E aşa de curioasă Olguţa! Ştii ce i-a adus în loc de flori? O cutie de tutun. E aşa de copilăroasă uneori! I-am spus că nu se face! Ce-are să spună preotul? Oţeleanca? S-a supărat. După ce-au plecat toţi, i-a presărat tutun pe mormînt. ― Olguţa?! ― Nici nu ştii, Dănuţ, cîte ciudăţenii are Olguţa!... Dănuţ, am să-ţi spun ceva, dar... ― Sigur, Monica! ― ...Mi se pare că Olguţa a fost îndrăgostită... Mi se pare! Nu ştiu nimic. O impresie! ― Ei! De cine? ― E aşa de neprevăzut! ― Cine?
― Moşu Vania. ― Cine??! ― Da. Moşu Vania. ― Moşu Vania! Vărul mamei? Yüklə 3,88 Mb. Dostları ilə paylaş:
|