SfîRŞitul unui an şcolar
Et, dans l'émotion pâle du soir tombant
Yüklə 3,88 Mb.
|
Et, dans l'émotion pâle du soir tombantS'évoque un parc d'automne ou rêve sur un banc Ma jeunesse déjà grave comme une veuve..."14 "De cine, Dănuţ?" întrebase Monica, întorcînd capul de pe banca din livadă unde şedea singură cu frunzele nucului. "Albert Samain." "Albert Samain... «ma jeunesse déjà grave comme une veuve...»" Acum scotea volumele netăiate din pachetul trimis de Dănuţ. Volumele galbene în care visa "ma jeunesse déjà grave comme une veuve". Mînile Monicăi păreau că dezgroapă aurul arheologic al legendelor eline. Aux flancs du vase15. Le chariot d'or16. Contes17. Au jardin de l'Infante18... ―...?
Luă volumele cu acelaşi titlu. Unul era al ei. Poate că celălalt era pentru Olguţa... Întoarse coperta: "Monica". Dănuţ semna cu numele ei cărţile pe cari i le trimetea, pe întăia pagină, în colţul de sus, pieziş, cu o liniuţă dedesubt. Monica cetea şi recitea numele ei, literă cu literă, ca pe-o scrisoare de la Dănuţ. Scrisul lui Dănuţ nu era încă format. Dar numele Monicăi era scris cu un fel de energică autoritate care dădea numelui ei ― scris de Dănuţ ― farmecul întîiului fruct copt într-un pom crud. Întoarse coperta celuilalt volum: "Adina". ― Adina!...
― Adina!... Numele creştea uriaş în noaptea lui necunoscută, ca un castel cu turnuri negre. ― Adina, Adina... Braţele Monicăi osteniră din inimă. ― Adina?
Dar dealurile zării erau mute în supleţa lor albastră. Au jardin de l'Infante, Monica... Numele ei o chema ca un ţipăt de deznădejde. A! Era o scrisoare în volumul ei! Îşi plecă genele pe scrisoare; numai genele o mai despărţeau de numele uriaş şi greu. "Sînt trist, Monica. M-am schimbat. Am îmbătrînit. Sînt alungat din mine, şi nici o poartă de aur nu s-a închis în urma mea, şi nici un arhanghel n-a ridicat din urmă o spadă de flăcări. Nu. M-am deşteptat deodată, fără de mine. Am visat c-am fost copil? Nu mai ştiu! Dar din copilăria mea numai tu ai mai rămas înaltă, ca un catarg cu pescăruşi osteniţi deasupra unei scufundări. Mi-e dor de mine cu sufletul altuia. Sînt un om care merge pe străzi, printre sergenţi, prin faţa băcăniilor, berăriilor, magazinelor de mode, printre automobile, tramvaie şi trăsuri. Zarzării albi, livada mea nevăzută de nimeni ― prin care numai eu mergeam, pe care numai eu o vedeam şi care venea cu mine pretutindeni ca o turmă dulce a primăverilor ― n-o mai văd, n-o mai simt, am pierdut-o, m-am pierdut. A suflat viaţa asupra ei ca o zînă rea şi a prefăcut-o în oameni, case, zgomote orăşeneşti, printre care trupul meu merge singur, atît de singur că uneori îmi vine să-nchid ochii şi să-i acopăr cu mînile. Monica, sora mea de totdeauna, astă noapte te-am visat. Ai fost prin sufletul meu adormit, lăsîndu-mi parfumul teiului din faţa balconului casei noastre de la Iaşi. Eu veneam ― cine ştie de unde! ― urît şi rupt, cu semnul pămîntului, şi tu m-ai întîmpinat în grădină, în faţa scărilor. Am îngenuncheat în faţa ta. Şi te văd şi în clipa asta, cum ţi-ai umplut pumnii cu parfumul teilor ― uşoară apă aurie ― şi cum l-ai revărsat pe creştetul capului meu. ― Acuma, Dănuţ, poţi intra în casa surorii tale Monica. Ş-atunci m-am trezit, Monica. Tu erai departe, casa noastră departe, şi eu acelaşi om izgonit, acelaşi om cu trup greu, purtînd în mine semnul pă-mîntului. Dar tu, Monica, să fii întotdeauna bună, ca în visul cu parfum de tei, pentru fratele tău Dănuţ." Faţa Monicăi slăbise ca a acelora care vor să plîngă şi nu pot. Sufletul îi atîrna în mînile deschise, rupt, prăbuşit. "Dar tu, Monica, să fii întotdeauna hună, ca în visul cu parfum de tei, pentru fratele tău Dănuţ." ― Adina.
Ca un vînt aspru prin vitralii sparte. Şi sufletul se umplu de umed amar. Luă cartea străinei, vrînd să o îndepărteze. O foaie căzu. Şi Adina avea o scrisoare! Nu. Versuri. Versuri numai pentru străină... "Le soir se grise d'acier Et tranche le jour audacieux. Un songe tenace et coutumier Cercle mon front fiévreux. Comment pourrais-je te renier Lorsque ton coeur rapace Au mien s'est fortement greffé, Une folle racine vivace... Comment m'affranchir de toi Lorsque ma seule cuirasse Est cette immense foi Qui te bénit la face... Lorsque j'aurai perdu ma joi Un glaive à l'éclair fugace ― Vibrant comme un cri d'effroi ― Tranchera mon âme lasse. ...Le soir qui se grise d'acier Dégaine son arme fine: L'étroit sabre recourbé De lune adamantine."19 "Au jardin de l'Infante: Adina." ― Săracu Dănuţ! Numele era viu ca o viperă în colţul filei. Cu o mişcare netă, Monica rupse foaia şi o făcu bucăţi. Singurul trăsnet al furtunii. Dar sufletul era istovit. Un clopot sună deasupra laşului, dînd înserării o gravitate funebră. Dealurile erau vinete; cerul, palid deasupra lor. Monica-şi luă capul în mîni. Odaia se întunecase. "...Dar tu, Monica, să fii întotdeauna bună. ca în visul cu parfum de tei, pentru fratele tău Dănuţ." "Dar tu, Dănuţ, de ce..." "Dis, ô, douce soeur des pommiers, Te souviens tu d'un petit bambin Rouge comme la paume de tes mains? Car moi, ô, sage bien-aimée, J'aime toujours le petit pommier"20... Ochii Monicăi plîngeau, plîngeau. Dar sufletul Monicăi, cu dragostea, şi mila, şi iertarea, şi durerea, şi toate puterile lui rănite şi strivite ― ca un parfum de tei abătuţi în floare, ca un parfum de tei amestecat cu agonia crudă a sevei ― se dăruia deplin tot "fratelui ei Dănuţ". * ― Touché!21 Floreta colonelului descrise un salut de arme. ― En garde!22 Din nou, cu pizzicatto metalic, floretele încrucişate împletiră zigzaguri sclipitoare, arcuri scurte, zvîcnind, lunecînd, săltînd, tresărind, pîndind ― înviind în jocul fin al lamelor, zborul subtil, nervos şi delicat al rîndunelelor sau trăsnetul ornamental al arabescurilor. Colonelul Barbă-Roşie ― barba de un aur veneţian era ca un blazon viu, moştenit din tată-n fiu, de coborîtorii familiei care număra un domn în scaunul Moldovei, şi o beizadea cu trup titanic, care trecuse ca un zeu arămiu al toamnei prin inimile feminine ale epocei ― era profesorul de scrimă al Olguţei. Tot el o iniţiase pe un pur-sînge, în tainele viguroasei elegante a călăriei, pe care colonelul Barbă-Roşie o întruchipa ca un centaur. Îşi iubea regimentul de roşiori mai mult decît grîul vastelor moşii pornite tocmai din Ceahlău ca o trenă verde pe malurile Bistriţei, apoi aurie pe ale Siretului. Un singur lucru îi reproşa Olguţei: că nu-i fata lui; şi unul singur domnului Deleanu: că n-a făcut pe Olguţa băiat. În după-amiezele de primăvară şi de toamnă, cînd se întorcea călare de la Copou, cu Olguţa la dreapta şi Monica la stînga, îşi bătea barba cu dosul palmei, ceea ce se întîmpla altminteri rareori, numai atunci cînd regimentul defila impecabil în faţa unor "ochi de vultur". Odată, de zece mai, venind în fruntea regimentului ca să defileze în faţa lui vodă, întîlnise în apropierea grădinii Copoului, pe Olguţa. Spre uimirea tuturor ofiţerilor, colonelul Barbă-Roşie dăduse comanda de defilare cu glas de tunet. Înaintea cui? Şi tot regimentul defilase cu capul la dreapta ― ofiţerii cu săbiile plecate ― în faţa unei rachete de tenis şi a unui zîmbet ironic, stăpînit însă. Colonelul moştenise de la străbuni nu numai barba ― în care se oglindeau parcă şi galbenii, şi grîul ― ci şi patima mesei verzi, în care şi grîul, şi galbenii ― oricît de fluviali ar fi ― se varsă ca într-o mare. Totuşi, floreta Olguţei smulgea zilnic o oră deplină, uneori întrecută, patimii cartoforiceşti a colonelului. Astfel că zilnic, în preajma lui şapte jumătate, seara, colonelul se ridica de la masa de bacara ― de care îl lega un Ultim bac ― trecea în odaia de scrimă a Jokey-Clubului şi, îmbrăcat în costum de arme, o aştepta pe Olguţa care sosea de la tenis cu în-tîrzieri mai mari sau mai mici. ― Mille excuses, mon colonel!23 ― Mille remerciements, mon enfant! J'ai eu l'honneur de vous attendre.24 Colonelul vorbea uneori à la Georges d'Esparbès25, spunea Olguţa, care primise în dar de la el ― cu titlul de manual eroic ― cărţile lui d'Esparbès legate în marochin. Plafonierele erau aprinse. De-a lungul pereţilor se întindeau lungi canapele de catifea roşie, mîncate de molii. Zidurile erau împodobite cu panoplii, alternînd cu oglinzi în rame aurite şi picturi sportive. Odaia de scrimă era singura odaie a Jokey-Clubului în care mirosul de tutun era atenuat şi vocabularul cartoforicesc absent. De altminteri, era odaia cea mai puţin frecventată, aproape pustie. Colonelul şi Olguţa erau singurele excepţii care îndreptăţeau lipsa meselor verzi şi din această încăpere. Nimeni n-ar fi spus că adversarul colonelului era o fată. Înfăţişarea Olguţei era cu totul băieţească. Mai întăi îmbrăcămintea: pantaloni de scrimă bărbăteşti, pieptar şi mască bombată. Apoi impetuozitatea trainică şi severitatea jocului. Braţul care mînuia floreta nu se apăra cu panici cochete de evantai, nici nu ataca avînd aerul că mînuieşte o tulpină deghizată în lamă de oţel din capătul căreia crinul căzuse provizor. Apoi tăcerea. Nici madrigale din partea colonelului, nici exclamaţii ― oh! vai! ah! ce! ― din partea adversarului. O tăcere încordată, în care s-auzeau: ritmul respiraţiilor, tactul picioarelor şi clinchetul lamelor inteligente şi sprintene ca ironia, perfide ca sarcasmul, viclene ca surîsul... Ochii Olguţei erau atenţi ca la un joc de şah accelerat. Floreta colonelului era bilingvă: cunoştea şi dialectul lamelor italiene şi al celor franceze. Olguţa trebuia să rezolve mereu alte probleme. Mintea lucra în ritmul braţului spontan. Toţi muşchii erau la pîndă. Şi cînd destinderea fandării nimerea pieptul adversarului cu delicatul vîrf al floretei, brusc îndoit, muşchii găseau în scurta biruinţă o sintetică odihnă şi noua elasticitate a elanurilor apropiate. Uşa dinspre odaia de bridge se deschise lent, dezvăluind feţe congestionate în fumul ţigărilor şi un răsad multicolor de cărţi de joc, grădinărit ― meditativ sau violent ― de mîni nervoase. ― Ah! Bonsoooir, d'Artagnanette! ― Touché. ― Repos et merci. Olguţa îşi smulse masca, de subt care capul răsări zburlit, rumenit şi impertinent, întregind silueta de paj războinic. ― Bonsoir, oncle universel! ― Ha-ha!
Nalt, dar puţin adus, cum sînt domnitorii în clipa cînd, din strană, abia îşi apleacă fruntea în faţa Mitropolitului; cu frunte naltă, pietroasă şi de gală, şi păr rar, pieptănat pe spate; cu musteaţa căruntă şi fină, dar lipsită de galanterie, deprinsă să fie dezmierdată meditativ în faţa ideilor, nu răsucită în faţa femeilor; cu sprîncene stufoase, de subt care ochii afunzi aveau cochetăria să pară prezbiţi, din care pricină capul se răsturna pe spate în faţa unui om ca în faţa unui munte; cu guler drept şi rigid de moda veche, ca şi manşetele rotunde de o albeaţă reacţionară, cu zîmbet afabil de bătrîn care dispreţuieşte mînia, încruntarea şi gesticularea, socotindu-le prea juvenile şi necuviincios democratice faţă de sobrietatea ironiei; cu mîni înguste şi degete lungi şi subţiri de ctitor, deprinse parcă să înşire onctuosul chilimbar al mătăniilor; şi cu gest ocrotitor şi ospitalier de boier cînd primeşte oaspeţi la conac, întîmpinîndu-i în capul scărilor ― oncle Michel contempla silueta Olguţei, d'Artagnanette, cum o saluta el zilnic intrînd în sala de scrimă cu evantaiul în mînă, aşa cum intra şi la Universitate. La Bucureşti i se spunea domnule ministru sau excelenţă ― era mobilizat oarecum, ministru de justiţie ― ceea ce-l făcea să răspundă: "Tiens! J'avais oublié. Comme c'est aimable de votre part, cher monsieur, de me l'avoir rappelé!"26 La Iaşi i se spunea domnule profesor ― era singurul dintre profesorii Facultăţii de drept fără titlu de doctor. "Oh? Non, merci! Je n'ai pas besoin de cela pour l'être ― n'est-ce pas, mon cher collègue?"27 La Jokey, intimii îi spuneau oncle Michel. Pe la spate toţi îi spuneau oncle Michel, familiaritate pe care şi-o însuşiseră, bineînţeles, ziarele. Vorbea răspicat, aruncînd vorbele de sus, ca un bacşiş din balcon. Şi vorbea moldoveneşte cu un uşor accent franţuzesc, păstrat din tinereţă, accent care învăluia cu un fel de pudoare arhaismul neaoş al cuvintelor îmbinate în fraze de o cronicărească puritate. Olguţa îl poreclise "l'oncle universel". "En effet, je m'aperçois que ma famille onclesque grandit drôlement! Mais, en échange, j'ai le plaisir de recevoir une nièce très simpathique par cette voie profondément dégoûtante!"28 Colonelul Barbă-Roşie privea cu o părintească admiraţie neastîmpărul Olguţei, care, deşi în repaos, frămînta floreta fără urmă de osteneală. ― Pur sînge, onche Michel. ― Tais-toi, Barbaroza! îl alungă oncle Michel cu un gest extenuat al evantaiului. Tu vezi numai cai. Ai halucinaţia grajdului profesional! Mai sînt şi măgari pe lumea asta, nu numai cai; n'est-ce pas, d'Artagnanette? Je viens justement d'en quitter un...29 ― Qui est-ce, monsieur La Fontaine?30 ― C'est un politicien ― naturellement31 Cum îl cheamă? Ah!... În faţa numelor colegilor universitari şi luceferilor politici oncle Michel avea un recul voit ― de memorie ― care punea o distanţă sanitară între el şi ei. Uşa se deschise, făcînd loc unui domn cu obrajii atît de grăsuni, rumeori şi zîmbitori, că păreau dospiţi din pasta dolofană a feselor îngeraşilor lui Rubens. Văzîndu-l, oncle Michel se lumină. ― Tiens! Cum îţi dzîci, tachistule? Nu pot să-ţi reţin numele ilustru! ― Ei, coane Michel! Costea Babic. ― Ah! Cest cela! Costea Babic, oui! Le voila, d'Artagnanette! Il a une manière, pommadée d'être takiste; tout à fait fabrication Take! Il me remplit de joie!i Costea Babic zîmbea ca un buchet de trandafiri în cărţile poştale ilustrate. ― Tare-i glumeţ conu Michel! ― Comme la politique développe l'esprit d'observation!...32 ― ...L'esprit en général33, adăugă Olguţa. ― Domnişoară Deleanu, m-a însărcinat conu Iorgu să te anunţ că plecaţi îndată. ― Cum asta? Nu-s încă opt jumătate! se încruntă colonelul. Ce-a păţit Iorgu de se grăbeşte? Cîştigă? ― Vai de mine! Conu Iorgu are nobleţă de-a pierde constant! Olguţa se încruntă: o cută între sprîncene, cu răsfrîngeri adînci. Ştia că tatăl ei pierde nebuneşte şi că-şi făcuse o celebritate din aceasta. Dar mai presus de toate o supărau glumele pe socoteala acestei celebrităţi mănoase pentru o bună parte dintre cei care-o satirizau. Zvîrli floreta pe canapea. ― Mă iertaţi, trebuie să mă îmbrac. Oncle Michel, ai dreptate. Colonelul vede numai cai arăbeşti şi lame de Toledo; mai sînt şi copitele fabulei. Bună sara. Dispăru în odaia de baie, unde o aşteptau ogarii, racheta şi duşul rece.
― Hm! C'est épatant! Et pourtant elle ressemble parfois à sa tante Elenco Dumşa, qui était horriblement laide et affreusement intelligente. Oui! Affreusement in-tel-li-gente, monsieur takiste! Tu l'as connue, Barbaroza?34 ― Oncle Michel! protestă colonelul, bombîndu-şi marţial bustul. ― Tţ, mon cher! N-am spus că-i urîtă! Au contraire! Mais elle lui ressemble, surtout quand elle dit des vérités. C'est drôle.35 ― Pur-sînge! murmură colonelul, ca un refren, bătîndu-şi barba cu dosul palmei. ― Ei, lasă-mă! se supără oncle Michel, desfăcînd evantaiul. Iar te-ai făcut impresar de cai! * ― Bonsoir, Olguţa. ― Bonsoir, papa. Congestionată şi năduşită, cu ochii lucioşi de frigurile băncii bacara, cu tîmplele surite de timpuriu şi fire albe în musteţi, cu trăsăturile arse de zbucium ca de un soare marin, dar pline de strania şi fierbintea tinereţă a nervilor, şi fruntea largă şi bombată ca o statornică sfidare ― faţa domnului Deleanu surîdea părinteşte şi copilăreşte Olguţei, care era puţin mai înaltă decît el şi proaspătă de soare, vînt şi tinereţă. ― Am ceva pentru "fondul Olguţa", zîmbi el, bătîndu-şi buzunarul de la piept. "Fondul Olguţa" era tovarăş la cîştigurile cartoforiceşti ale domnului Deleanu. Deşi cunoştea pagubele zilnice, Olguţa tolera tributul seral pentru fondul instituit de tatăl ei, ştiind că-i face plăcere. Domnul Deleanu o sărută pe frunte şi începu să-şi potrivească în faţa oglinzii, cravata strîmbă. ― Vă salut cu respect, coani Iorgî. Numai două vorbe, dacă nu se supără domnişoara matale. Gerş Herman ― misit ― era client civil, comercial şi mai cu seamă penal, al domnului Deleanu. Şi cum tainicele lui afaceri nu puteau fi rezolvate decît de "coani Iorgî", îl aştepta la club ― unde-l găsea sigur, în loc să-l aştepte la birou ― unde găsea secretarii. ― Gerş! Cum ar fi spus: "Marş!" Dar Gerş, cu un zîmbet şi gest amforat de balerină, mai înaintă un pas. Era aşa de gras că părea de două ori gravid: şi pîntecele, şi fălcile. ― Coani Iorgî! ― Aşteaptă-mă acasă, Gerş. ― V-aştept la gară. Cu respect şi complimente la domnişoara. ― Ce? Pleci, papa? ― Da, plec la Bucureşti. Jidanii ştiu tot! Ce să-ţi aduc, Olguţa? Se suiră în trăsură, cu ogarii la picioare! ― La "Smirnov". Ce cumpărăm, Olguţa? Domnu Deleanu răspundea la saluturi în dreapta şi în stînga, zîmbind, gesticulînd amical, protector sau cu înţeles, ca un orator popular la coborîrea din tren. Sîmbăta însufleţise Iaşul, mai ales strada Lăpuşneanu: treceau parfumuri violent proaste şi mătăsuri colorate intens ca acadelele din borcanele cofetăriilor periferice. ― Flori mirositoare pentru duduci costisitoare! Cumpăraţi, cumpăraţi, domni galanţi şi cavaleri berbanţi! Baronul de Vax vă porunceşte să fiţi galanţi şi eleganţi dacă vreţi să fiţi berbanţi! Tiu vio, ma belă damă? Cu ghete de lac, ghetre albe, mănuşi albe, trandafir alb la butoniera smochingului şi monoclu cu şnur lat pe o faţă de gorilă ţigănească, baronul de Vax ― cum singur se intitula ― îşi plasa florile cu o impertinenţă în glas şi gesturi calculat negustorească pentru publicul de sîmbătă. În timpul săptămînii se adresa individual trecătorilor, cu călcîile lipite şi jobenul plecat: "Măria-voastră, nu vreţi"... Trăsura se opri în faţa băcăniei "Smirnov". Intrară. ― Buna sara, domnişoară Volga. Ci faci, domnule Medeleanu? Olguţa întinse o mînă prietenoasă noului-venit care intra în băcănie cu mîni crispate şi tremurătoare de orb nervos, duhnind a vin, bărbos ca Robinson, dar brun, cu trăsături ascetice, ochi halucinaţi de derviş urlător şi îmbrăcat ca o sperietoare de păsări. ― Vii de la Jupey-Club, Pierdeleanu?... Luăm o fiţuică şi nişte akefali? Apăsa pe fiecare vorbă ― calambur îndeobşte ― ca într-o cîrjă care i-ar fi susţinut bicisnicia şi avea accentul mirat evreiesc al celor care imită mereu jargonul. Văzuse trăsura casei Deleanu oprindu-se la "Smirnov", de peste drum, de la "Respect general", şi nu se putuse opri ― lăsînd murăturile usturoiete, pastrama de gîscă, vinaţul acrişor şi cei trei convivi în faţa cărora îşi orhestra calambururile ― să nu vie şi la o ţuică. Calambururile erau în inteligenţa acestui junimist ca o mahala în jurul unui oraş cu tainice grădini şi discrete palate. Ca să-l cunoşti, trebuia să treci mai întăi prin mahala. Olguţa trecuse, şi îl stima. Stima şi faimoasa răutate verbală ― care era luciditate ― şi humorul sincerităţii sale temerare, şi sărăcia trupească a acestui învăţat ― diagnostician miraculos în medicină ― ferfeniţos ca o carte veche. ― Domnule Prahu, vii la noi la masă? îl invită Olguţa aruncînd o privire iute domnului Deleanu, care zîmbi. ― Vin. Îţi mulţumesc, domnişoară, adăugă el ceremonios, pieptănîndu-şi barba, pieptănată cu mînile numai în astfel de ocazii. Doamna Deleanu nu prea împărtăşea stima Olguţei şi prietenia domnului Deleanu pentru acest conviv care lăsa dîre de glod pe covoare, mormane de scrum pe mobile, pe faţa de masă ― arhipelagul tuturor alimentelor lichide sau quasi, şi al băuturilor ― şi care pe deasupra vorbea de rău pe toţi. Dar alianţa Olguţa-domnul Deleanu era mai puternică. Se suiră în trăsură cu pachetele şi sticlele; Olguţa la mijloc. Ogarii, pe jos. Caii mergeau încet din pricina aglomeraţiei; cotind spre Copou, prin faţa Rîpei Galbene, o luară la trap. Trotuarul străzii Carol era atît de plin de pietonii sîmbetei, că părea un funicular urcînd spre Copou. Noaptea cădea clară ca pe un decor mînăstiresc. Aşteptai glasul clopotelor. Rupînd tăcerea, doctorul Prahu întrebă ― ironic sau trist? ― întinzînd mîna crispată ca un blestem: ― Unde-i Iaşul? Şi singur răspunse, cu mimică şi accent de parodie: Aici-s, moi!
― Conaşu pleacî la Bucureşti. Digrabî la masî. ― Bine, Iorgule, iar mă anunţi în ultimul moment! Şi musafiri la masă pe deasupra! Poftim!... Profira, spune lui Neculai să mai puie un tacîm... A! Unde mi-e capul! Olguţa, ia vezi tu ce-i cu scrisoarea lui Gheorghiţă... Scrie de nişte cărţi trimise din greşală. Uite: ce-i asta: Ojardindilijant! Vestea plecării domnului Deleanu se răspîndise ca sunetul trîmbiţelor de mobilizare, accelerînd ritmul obişnuit al casei şi alarmîndu-l. Doamna Deleanu se consacră pachetelor destinate lui Dănuţ; domnul Deleanu, expedierii clienţilor şi alcătuirii bagajelor haotice. Puiu ― surprins de Olguţa în clipa cînd vămuia salamul şi ghiudemul aduse pentru masă ― fusese expulzat din sufragerie în salon să ţie tovărăşie doctorului Prahu, sau, mai exact, somnului acestuia, căci doctorul, de cîte ori se aşeza pe o sofa sau într-un fotoliu ― fără ca să aibă în faţă o masă cu pahare, sticle cu trompă metalică alături de "sferturi" şi mucuri de ţigări ― adormea cu gura deschisă, avînd aerul celor cloroformizaţi pe un scaun dentar. Puiu se plimba prin salon, cu mînile la spate, tropăind agresiv, cu sufletul plin de revoltă şi amar: iar îl bruscase Olguţa! Pe doctorul Prahu nu putea să-l sufere! Şi pe deasupra îl exaspera şi un ulcior stîrnit de colbul vitezelor cicliste! Olguţa după ce porunci lui Neculai să scoată o sticlă de vin "fain" pentru desert în cinstea doctorului ― alternă lectura scrisorii lui Gheorghiţă cu muşcatul combativ al feliilor de ghiudem pipărat, dur şi aromat, care se mănîncă obligator în picioare, cu o aşcnie de pîne smulsă ― fiindcă pînea nu-i tăiată încă ― întovărăşind o lectură. Yüklə 3,88 Mb. Dostları ilə paylaş:
|