Simbolul arborelui în poezia eminesciană Andrei Badea, Clasa a ix-a B, Liceul Teoretic „Constantin Noica” Sibiu Coordonator: prof dr. Ana Maria Joarză

Simbolul arborelui în poezia eminesciană

Andrei Badea,

Clasa a IX-a B, Liceul Teoretic „Constantin Noica” Sibiu

Coordonator: prof. dr. Ana Maria Joarză

După Jean Chevalier și Alain Gheerbrant, arborele este un simbol al cosmosului viu, al vieţii, al ciclicitaţii existenței, al vieții urmate de moarte și renaștere. El presupune o unitate între elementele fundamentale: aer, apă, pământ şi foc și este imaginat ca o axă ce traversează cele trei dimensiuni: subterană, pământească și cerească. De asemenea el este întruchiparea simbolică a unei entităţi.¹¹ În Tratatul de istorie a religiilor, Mircea Eliade consideră că arborele este o imagine a cosmosului, un simbol al vieții și al regenerării. Acest simbol este deosebit de important în religia creștină, unde în geneza biblică se vorbește despre Pomul Cunoașterii și Pomul Vieții care se află în centrul universului, făcând legătura între cer, pământ și infern.²

În capitolul Cadrul fizic din Opera lui Mihai Eminescu, analizând flora eminesciană, G. Călinescu observă că aceasta este alcătuită aproape numai din arbori: teiul, stejarul, bradul, plopul, arinul, fagul, salcia, fiind motive importante ale poeziilor sale. Câteva dintre poeziile eminesciene în care putem găsi simbolul arborelui sunt următoarele: Sara pe deal ; Dorinţa; O rămâi; Pe lângă plopii fără soţ; Şi dacă ; Revedere.

Sara pe deal este o poezie de dragoste, în care cuplul se reuneşte într-un cadru paradisiac, aşezaţi lângă un salcâm. În prima strofă, salcâmul este locul de întâlnire al celor doi îndrăgostiţi: Sub un salcâm, dragă m-aştepţi tu pe mine. Articolul nehotărâr un sugerează că arborele e doar un banal loc de întâlnire. În strofa a cincea substantivul apare nearticulat: Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă, ceea ce sugerează că arborele e deja individualizat, „lângă salcâm” desemnând un spațiu protector în care cei doi îndrăgostiți se refugiază. În ultima strofă apare epitetul dublu „înaltul”, „vechiul”, fapt ce sugerează ca el a devenit un arbore unic: vom adormi/ Sub înaltul, vechiul salcâm. În finalul poeziei, salcâmul nu mai e doar un copac oarecare, un semn care marchează locul de întâlnire, el devine copacul unic, copacul sacru, protector al cuplului de îndrăgostiți. Epitetele „înaltul”, „vechiul” sugerează caracterul sacru al acestui copac. Așa cum afirmă Ioana Em. Petrescu Salcâmul „nalt” și „vechi” și dealul pe care turmele-l urcă în seară au, în modestul peisaj pastoral din Sara pe deal funcție de axis mundi.³ Așadar arborele e cel care face legătura între lumea pământească a celor doi îndrăgostiți și lumea celestă, sacră, spre care, prin iubire, spiritul se poate înălța. Ca și în alte poezii eminesciene, autorul surprinde aici, așa cum observă și Ioana Em. Petrescu mișcarea de integrare a cuplului în universul paradisiac în care eroii dispar, se pierd sau adorm⁴. E semnificativ faptul că îndrăgostiții adorm sub salcâm, căci acesta este considerat un simbol al renaşterii şi al nemuririi având o înfăţişare solară şi triumfătoare, cu flori de culoarea laptelui şi spini de temut. Așadar prin prezența motivului salcâmului, simbol al imortalității, poetul sugerează că iubirea ne poate înălța deasupra morții sau că prin iubire ne putem întoarce la fericirea paradisiacă.

Un alt copac protector al cuplului de îndrăgostiți este teiul, el apare în Luceafărul unde Cătălina și Cătălin se întâlnesc Sub șirul lung de mândri tei, în Scrisoarea IV unde poetul descrie tei cu umbra lată și cu flori până-n pământ, sau în Dorința unde deasupra îndrăgostiților cade o ploaie de flori de tei: în păr înfiorate/ Or să-ti cada flori de tei. În lirica eminesciană, teiul este un copac ale cărui flori au proprietăți narcotice care îi conduce pe îndrăgostiți într-o dulce stare de toropeală sau de somnolență:

Adormind de armonia

Codrului bătut de gânduri,

Flori de tei deasupra noastră

Or să cadă rânduri-rânduri.

În texte ca Dorința sau Floare albastră cei doi îndrăgostiți se refugiază într-un peisaj feeric al cărui element definitoriu e codrul cu verdeață. În Dorinţa tema poeziei este iubirea neîmplinită, visată. În această poezie eul liric îşi exprimă dorinţa de a fi împreună cu iubita sa, lângă un izvor într-o pădure:

Vino-n codru la izvorul

Care tremură pe prund.

Aceeași invitație o face și femeia îndrăgostită din Floare albastră:

Hai în codrul cu verdeata,

Und-izvoare plâng în vale.

În aceste poezii pădurea este locul unde eul liric se refugiază alături de persoana iubită, în mijlocul naturii unde cadrul este unul paradisiac. Arborele (multiplicat în imaginea codrului) apare asociat izvorului, evocând astfel cadrul din Grădina Edenului unde Arborle Cunoaşterii şi Arborele Vieţii sunt asociaţi celor patru izvoare care străbat grădina. Așadar în aceste poezii arborele şi apa sunt simboluri ale vieţii eterne, ale nemuririi.

De asemenea trebuie remarcat faptul că pădurea care în general simbolizează un sapaţiu infernal, îfricoşător, un tărâm necunoscut, periculos, malefic, la Eminescu înseamnă cu totul altceva. Ea este un spaţiu securizat, protector ca şi când ar fi stăpânită de un duh blând ce protejează copilul ce cutreieră codrul sau pe îndrăgostiţii ce se refugiază aici. Poate caracterul benefic al pădurii e determinat de faptul că la Eminescu, aceasta e asociată eternității, așa cum spunea și G. Călinescu: Codrul eminescian însă ,,creşte” peste marginile de timp ale domniilor, peste acelea ale raselor, el este de veci.⁵

Codrul ca spaţiu securizat îl putem găsi în poezii precum: Fiind băiet păduri cutreieram sau O, rămâi. În acest text pădurea este asociată unei mame protectoare, iar despărţirea de ea este una dureroasă ca şi despărţirea de copilărie. În viziunea lui Edgar Papu, pădurea e asociată feminității: în O, rămâi, pădurea este de-a dreptul o femeie care-și cheamă iubitul.⁶

În general în poezia eminesciană, arborele este un element benefic, simbol al vieții și al paradisului. Însă, un alt copac, plopul, apare în poeziile de dragoste eminesciene, el semnificând cu totul altceva. Pentru că plopul este un copac asociat infernului, durerii, sacrificiului şi lacrimilor⁷, Eminescu utilizează acest simbol pentru a exprima o iubire neîmplinită, care cauzează suferința. În Pe lângă plopii fără soţ, chiar titlul sugerează tristețea pe de o parte prin aparția plopului, considerat un copac nefast, pe de altă parte prin numărul copacilor care este fără soț, exprimând nu numai singurătatea, dar și faptul că în superstițiile românești tot ceea ce este fără soț e considerat a fi aducător de ghinion. În această poezie eul liric își exprimă disperarea de a fi iubit fără a i se răspunde:

Pe lângă plopii fără soț

Adesea am trecut;

Mă cunoșteau vecinii toți

Tu nu m-ai cunoscut.

În aceste versuri arborele e asociat iubirii neîmplinite, singurătății și dar și morții, caci așa cum iubirea e un pas spre nemurire, refuzul iubirii e o condamnare la uitare și la moarte, poetul reprosându-i celei ce nu i-a răspuns la iubire: Ai fi trăit în veci de veci / Și rânduri de vieți.

În poezia Și dacă, plopul e asociat uitării și amintirii: Și dacă ramuri bat în geam / Și se cutremur plopii / E ca în minte sa te am /Și-ncet să te apropii. Aici plopul mai poate exprima şi vulnerabilitatea, ardoarea dar și dorința de a nu uita iubirea pierdută. Ivan Evseev consideră că Acest copac are în el ceva tainic, mai ales datorită însușirii frunzelor sale de a tremura chiar și pe timp aparent liniștit. Foșnetul copacului era interpretat ca un mesaj secret, venind din alte lumi.⁸ În poezia eminesciană cutremuratul plopilor e un mesaj secret, venind din trecut, având rolul de a aminti eului liric iubirea pierdută.

În concluzie, consider că arborele este unul din motivele importante ale poeziei eminesciene, el simbolizând de cele mai multe ori viaţa eternă. În cadrul natural eminescian, arborele, alături de izvor, sunt elemente constitutive ale unui spaţiu paradisiac, amintind de vârsta de aur a copilăriei sau loc tainic de întâlnire al îndrăgostiţilor.

Bibliografie

1. 
   Călinescu, G. - Opera lui Mihai Eminescu, Vol.1, București: Ed itura Academiei Române, 1999
   
2. 
   Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain - Dicţionar de simboluri, mituri, vise, obiceiuri, gesturi, forme, figuri, culori, numere, volumul 1
   
3. 
   Eliade, Mircea - Tratat de istorie a religiilor. București: Editura Humanitas, 1995
   
4. 
   Evseev, Ivan - Dicționar de magie, demonologie și mitologie românească, Timișoara: Editura Amarcord, 1998
   
5. 
   Papu, Edgar - Poezia lui Eminescu, Iași: Editura Junimea, 1979
   
6. 
   Petrescu, Ioana Em.- Eminescu și mutațiile poeziei românești, București: Editura Viitorul Românesc
   
7. 
   www.mihaieminescu.ro
   

1 Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, mituri, vise, obiceiuri, gesturi, forme, figuri, culori, numere, volumul 1

2 Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor. București: Editura Humanitas, 1995, p 233

3 Ioana Em. Petrescu, Eminescu și mutațiile poeziei românești, București: Editura Viitorul Românesc, 1998, p. 54

4 Ioana Em. Petrescu, Eminescu și mutațiile poeziei românești, București: Editura Viitorul Românesc, 1998, p. 55

5 George Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, Vol.1, București: Ed itura Academiei Române, 1999, p. 381

6 Edgar Papu, Poezia lui Eminescu, Iași: Editura Junimea, 1979, p. 20

7 Jean Chevalier, , Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, mituri, vise, obiceiuri, gesturi, forme, figuri, culori, numere, volumul 2, p. 111

8 Ivan Evseev, Dicționar de magie, demonologie și mitologie românească, Timișoara: Editura Amarcord, 1998, p. 375

1