Simfonia clasică



Yüklə 19.47 Kb.
tarix01.12.2017
ölçüsü19.47 Kb.

Simfonia clasică

Simfonia clasică se dezvoltă la Viena în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea și în principal este legată de numele compozitorilor Joseph Haydn, Wolfgang Amadeus Mozart și Ludwig van Beethoven.



http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/0/05/joseph_haydn.jpg/95px-joseph_haydn.jpg

Joseph Haydn Wolfgang Amadeus Mozart Ludwig van Beethoven



Joseph Haydn

Haydn introduce un climat afectiv puternic prin afilierea sa cu mișcarea artistică a vremii, numită Sturm und Drang; simfoniile sale stabilesc coordonatele formatului clasic al speciei. A scris 104 astfel de compoziții, multe cunoscute astăzi prin titluri cu aluzie programatică care, în fapt, aparțin de o dată mult mai recentă. Haydn dezvoltă un model pentru structura simfoniei, canonul stabilit astfel numărând patru părți. Simfoniile sale încep de regulă printr-un un allegro în formă de sonată, se continuă cu o mișcare lentă (andante sau adagio), urmată de un menuet și un final (finale) în tempo alert, adesea în formă de rondo. Culmea creației lui Haydn o constituie ultimele douăsprezece simfonii, denumite "Simfonii londoneze", compuse între anii 1790 și 1795 pentru impresarul londonez Salomon.

Printre inovațiile aduse de Haydn în structura simfoniei sunt de menționat:


  • o scurtă introducere dramatică în tempo lent cu care se deschide prima parte, continuată apoi într-o mișcare vioaie

  • partea a doua, lentă, organizată în formă de temă cu variațiuni

  • menuetul (partea a treia) are două triouri; metrul ternar (în trei timpi) sugerează caracterul dansului din care provine, cu același nume

  • finalul are un tempo rapid și formă de rondo simetric, lipsit de neregularitățile rondo-ului baroc.

Wolfgang Amadeus Mozart

Cele 41 simfonii ale lui W.A. Mozart reprezintă cel mai înalt nivel ajuns de acest gen în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. La început entuziasmat de stilul lui Johann Christian Bach (fiu al lui Johann Sebastian, stabilit în Londra), Mozart va prelua mai apoi construcția simfonică elaborată de J. Haydn. Contribuțiile sale favorizează melodica (desfășurată deasupra unei trame armonice esențializate față de creațiile anterioare, melodia la Mozart este descrisă la superlativ în privința ingeniozității, a fanteziei) și orchestrația. Cele mai cunoscute simfonii ale sale sunt: „Pariziana” KV 297 (1778), „Haffner” KV 385 (1782), „Linz” KV 425 (1783), precum și ultimele patru, „Pragheza” KV 504 (1786), Simfonia în Mi\flat major, nr. 39 KV 543, Simfonia în Sol major, nr. 40 KV 550 și Simfonia „Jupiter”, nr. 41 KV 551 (toate în 1788)



Ludwig van Beethoven

Prin L. van Beethoven, simfonia capătă noi dimensiuni în conținut și formă, care aveau să surprindă publicul. Acesta a compus nouă simfonii, unele avînd un conținut programatic marcat de înalte concepții ideale și etice. Simfonia lui Beethoven, ca de altfel întreaga sa creație, îndreaptă interesul pentru melodie stârnit de creația lui W.A. Mozart către armonie (acordică), polifonie și formă – într-un cuvânt, construcție muzicală; în schimb, melodica sa este una „pauperă”. Comparația celor doi autori merge mai departe, punându-se în discuție o tipologie a „melodiștilor” și una a „componiștilor” – prima se bazează pe efectul creat de melodii cu multă personalitate, în vreme ce a doua se remarcă prin dezvoltarea unor teme muzicale triviale (atunci când acestea sunt desprinse din context). Beethoven este considerat pentru epoca sa drept cel mai creativ „componist”, mărturii ale artei sale fiind dezvoltările din partea întâi a Simfoniei a V-a și partea a doua din Simfonia a VII-a, construită pe o temă aproape lipsită de melodie (finalul mișcării reia tema în mod fragmentat, „traversând” mai multe partide instrumentale din orchestră în timpul enunțării, într-un procedeu asemănător cu Klangfarbenmelodie, impus în secolul XX).

Limbajului muzical adoptat de Beethoven în simfoniile sale este aclamat în epocă pentru mobilitate și neprevăzut. Structura primei părți este amplificată, conținând o dezvoltare mult mai consistentă, o repriză diferențiată de expoziție, în timp ce coda devine o secțiune de sine stătătoare ce conține epilogul discursului muzical. Beethoven mărește aparatul orchestral, în special în direcția instrumentelor de suflat, care în plus împart poziția „melodică” cu familia coardelor.

Simfonia a III-a, „Eroica” (1803), ce reprezintă „debutul marilor epoci creatoare” propune o primă mișcare lentă, dramatică, sub forma unui marș funebru; în partea a treia se înlocuiește menuetul cu scherzo (it. „glumă”), mai rapid, pentru prima oară. Alte simfonii la care se face referire mai frecvent: Simfonia a V-a în do minor („a Destinului”, 1808), Simfonia a VI-a în Fa major („Pastorala”, 1808) – vădește elemente de programatism și introduce o a cincea parte, experiment nereluat însă în următoarele creații de gen, Simfonia a VII-a în La major („Apoteoza dansului”, 1811) și Simfonia a IX-a în re minor (1824) – finalul acesteia din urmă introduce soliști vocali și cor ("Oda bucuriei") pe versuri de J.C. Friedrich von Schiller.



Structura simfoniei clasice

Simfonia clasică are în general patru părți:



  • Prima parte în tempo rapid (de exemplu, allegro), structurată sub formă de sonată bitematică și repartizată după schema „expoziție-dezvoltare-repriză”. Uneori este precedată de o scurtă introducere lentă.

  • Mișcarea a doua este lentă (andante, adagio ș.a.) și permite mai multe abodrări formale; se folosesc cel mai mult forma de romanță cantabile, tema cu variațiuni și rondoul. W.A. Mozart introduce în această parte și forma de sonată (de ex.: în Simfonia KV 551).

  • Mișcarea a treia, în tempo de menuet (de unde și numele – pulsație moderată), constituie de obicei partea cea mai scurtă a simfoniei. Începând cu Ludwig van Beethoven, menuetul este înlocuit de scherzo, într-un tempo mai rapid și dansant.

  • Finalul are un tempo rapid (allegro, vivace, presto ș.a.) și este construit cel mai adesea ca rondo, dar și în formă de sonată sau ca temă cu variațiuni.

Prima și ultima parte sunt scrise aproape totdeauna în aceeași tonalitate, al cărei nume intră în însuși titlul simfoniei, în timp ce părțile centrale au o tonalitate variabilă: dacă tonalitatea de bază este minoră, mișcarea lentă este adesea majoră, în timp ce, dacă simfonia este compusă într-o tonalitate majoră, părțile centrale preiau tonalitatea dominantă sau subdominantă.

Dostları ilə paylaş:


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə