Sintaxă şi funcţionare discursivă: preteriţia în discursul politic

Sintaxă şi funcţionare discursivă: preteriţia în discursul politic
Liliana Ionescu-Ruxăndoiu

Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Litere

1. Definită drept figură de gândire „prin care vorbitorul/scriitorul îşi anunţă în mod explicit intenţia de a eluda unele aspecte legate de obiectul discursului, fără însă ca această intenţie să fie respectată” (DSL, s.v.), preteriţia se află, de fapt, la limita dintre figurile de gândire şi cele de construcţie, întrucât presupune o anumită structurare sintactică a ansamblului enunţiativ prin care se realizează, exprimând un raport logic de tip concesiv.

Exemplele prezentate în anexă, extrase dintr-o dezbatere parlamentară (cea din 19 aprilie 2007, privind suspendarea preşedintelui), din confruntarea electorală finală pentru preşedinţie din 2000 (între Corneliu Vadim Tudor şi Ion Iliescu) şi dintr-o dezbatere din campania pentru preşedinţie din 2004, reflectă o organizare prototipică a semnalelor preteriţiei care poate fi schematizată astfel:

negaţie (întărită) (+verb volitiv) + verb/locuţiune dicendi/„a scrie”, verbele fiind la pers. I sg.
Întreaga structură are valoarea unei concesive, nemarcate însă formal (ex. 4, 8, 9), sau se corelează semantic cu o propoziţie cu valoare concesivă, marcată prin adversativele dar/însă (ex. 1a, b, 9) sau formal independentă (ex. 3). Semnalele explicite ale concesivităţii (deşi sau corelativul său totuşi) sunt rare (ex. 6, 7, 8). Uneori, secvenţa cu valoare concesivă este urmată de o secvenţă cauzală (introdusă prin pentru că), prin care se aduce o justificare atitudinii adoptate (ex. 1a, b, 8).

Negaţia plasată la începutul secvenţei concesive, semnal tipic al preteriţiei, poate preceda uneori o expresie impersonală (cf., în ex. 5: nu este cazul), care, spre deosebire de verbul volitiv, pare a conferi obiectivitate celor enunţate ulterior. Persoana I plural (ex. 5) are tot un efect de desubiectivizare (relativă) a opiniilor exprimate, atribuite grupului politic căruia îi aparţine vorbitorul.

Remarcăm şi posibilitatea de a folosi ca semnale ale preteriţiei locuţiuni sau expresii parafrazabile prin construcţii negative cu verbe dicendi sau volitive, cum ar fi las la o parte (faptul că ...) (ex. 2) sau departe de mine gândul (de a ...) (ex.7); de remarcat, şi în aceste cazuri, implicarea persoana I singular.

Caracteristicile logico-sintactice de bază ale structurilor prin intermediul cărora se realizează preteriţia – contrazicerea unor inferenţe sau aşteptări, implicată de concesivitate (cf. GALR II: 559, 564, 23), prezenţa negaţiei, a verbelor dicendi şi, facultativ, a verbelor de voliţie, la persoana I singular – explică trăsăturile relevante ale acesteia la nivelul funcţionării discursive: natura sa metadiscursivă şi rolul argumentativ, dar şi rolul de intensificare a semnificaţiilor şi de relevare a unui anumit tip de etos.

2. S-a remarcat, de asemenea, asemănarea preteriţiei cu elipsa (Marques 2004: 206–207), dar şi cu ironia (id., ibid.: 208; DSL, s.v.), îndeosebi sub aspectul funcţiei stilistice. De elipsă o apropie concentrarea expresiei, bazată însă nu pe suprimarea unor constituenţi sintactici ai enunţului, ci pe selecţia strategică a unor aspecte importante în fond, dar prezentate ca şi cum ar avea un caracter digresiv, pentru că ar fi evidente sau unanim cunoscute. În fond, sintaxa enunţurilor care compun preteriţia oferă instrucţiuni explicite de integrare în tema generală a discuţiei a aspectelor tratate ca parantetice şi de potenţare a relevanţei acestora pentru temă.

De ironie preteriţia se apropie prin simulare în raport cu adevărul enunţurilor. Diferenţa este dată de modul în care emiţătorul îşi asumă răspunderea în privinţa spuselor sale: dacă în cazul ironiei, emiţătorul îşi poate declina răspunderea refugiindu-se în sfera sensului literal al enunţului, în cazul preteriţiei, acest rezultat este obţinut prin dedublarea enunţiativă a emiţătorului (Marques 2004: 208), care prezintă explicit ambele soluţii posibile, dar simulează distanţarea faţă de poziţia pe care, de fapt, o adoptă. Relaţia dintre ironie şi preteriţie este, într-o anumită măsură, asemănătoare cu aceea dintre metafora implicaţie şi cea coalescentă.

3. Spre deosebire de ironie, preteriţia aparţine, prin formă – care implică, de obicei, prezenţa în enunţ a unui verb dicendi (sau a unor structuri parafrazabile printr-un astfel de verb) – domeniului metadiscursiv. În terminologia propusă de D. Schiffrin (1980), ea constituie un tip de paranteză de organizare a discursului (organizational bracket). De fapt, prefixul metadiscursiv al enunţului, reprezentat de verbul dicendi, este, în raport cu condiţia de adevăr, fals, întrucât pseudo-digresiunea, a cărei evitare o semnalează, apare totuşi, într-o formă redusă la elementele esenţiale. În schimb, conţinutul vehiculat de aceasta nu este negat – ca în cazul ironiei – ci, dimpotrivă este prezentat ca parte a universului general de cunoaştere al comunităţii (doxa). Intervine un joc strategic cu implicitul: elementele asertate de emiţător sunt disimulate în presupoziţii. În realitate, presupoziţiile nu funcţionează ca asumpţii împărtăşite de participanţii la o anumită activitate comunicativă, ci sunt presupoziţii informative, prin care se transmite opinia emiţătorului, jucând un rol persuasiv (Sbisà 1999: 492–509).

Dacă la nivelul expresiei preteriţia se caracterizează prin explicitarea unor posibilităţi de organizare discursivă, la nivelul conţinutului ea mizează pe implicitare.

4. Sub aspect pragmatic, preteriţia se bazează pe încălcarea maximei cantităţii – în măsura în care se spune mai mult decât ceea ce exprimă prefixul metadiscursiv al enunţului – şi, în mod special, pe încălcarea maximei calităţii, nu numai prin faptul că acest prefix este fals, ci, mai ales, prin prezentarea ca obiective (sub formă de presupoziţii) a unor aspecte ale realităţii a căror selecţie şi evaluare sunt marcate de subiectivitate. În felul acesta, vorbitorul nu mai are răspunderea de a-şi justifica punctul de vedere, iar adeziunea auditoriului la opinia exprimată devine de la sine înţeleasă (de aici şi forţa persuasivă a preteriţiei).

În majoritatea cazurilor, preteriţia este o formă de intensificare a unor critici (în cazul discursului politic, a criticilor la adresa adversarilor), deci de subliniere a unor aspecte negative, întemeiată pe simularea unei atitudini de menajare a celui/celor care constituie ţinta atacurilor, dar şi a imaginii individuale a vorbitorului. Încălcarea maximelor cantităţii şi calităţii ne permite să considerăm preteriţia drept reflectare a unei strategii de tip off record de exprimare a politeţii.

5. Pe lângă funcţiile strategice de ordin comunicativ, preteriţia joacă un rol important în procesele de argumentare. Aspectele la care se face referire prin intermediul său reprezintă tot atâtea argumente – şi, mai rar, contraargumente (ex. 2) – pe care vorbitorul le invocă în scopuri critice.

Secvenţa enunţiativă prin care se realizează preteriţia constituie un nucleu argumentativ puternic, adesea structurat prin acumulare, actualizată discursiv sub formă de anaforă şi paralelism (ex. 1a şi b, 2 ,8) sau de enumerare (ex. 3). Evident că atât concentrarea, cât şi repetiţia amplifică efectele intensificatoare ale preteriţiei.

6. Din perspectivă retorică, preteriţia se leagă atât de patosul, cât şi de etosul discursiv. Ea caracterizează un discurs de reacţie, intensificând relaţia polemică a acestuia cu un alt discurs real sau potenţial. În cazul discursului politic, preteriţia este un mod de a reacţiona faţă de o anumită ideologie, faţă de un program politic, faţă de anumite acţiuni instituţionale, faţă de putere şi de reprezentanţii de seamă ai acesteia. Semnalarea unor puncte slabe implică o mobilizare a emoţiilor atât din partea vorbitorului, cât şi a auditoriului.

În acelaşi timp, prin dedublarea într-o entitate care se abţine de la a spune anumite lucruri şi o entitate care o face totuşi, emiţătorul atrage atenţia asupra propriului discurs, dar, simultan, nu îşi asumă niciun fel de responsabilitate (adesea printr-un act de voinţă exprimat explicit: nu vreau să...). Prin aceasta, el pune în evidenţă un etos individual stăpânit, echilibrat (conflict avoiding), discret şi binevoitor.

7. Toate caracteristicile semnalate explică prezenţa preteriţiei în discursul politic. Natura strategică particulară a acesteia, determinată de posibilitatea – creată de structura formală prototipică a procedeului – de a simula evitarea intenţionată a unor critici care sunt totuşi formulate, şi mimarea neangajării în condiţiile unei alegeri atente, marcate de subiectivitate, a aspectelor supuse evaluării auditoriului sporesc forţa critică a discursului la nivel ilocuţionar şi, prin aceasta, forţa persuasivă, la nivel perlocuţionar.

În orice caz, simpla descriere a unor configuraţii sintactice posibile, indiferent de gradul de rafinare, nu poate fi relevantă prin ea însăşi, ci numai în urma considerării consecinţelor şi a specificului actualizării şi funcţionării discursive a acestora.

Bibliografie
DSL – A. Bidu-Vrănceanu, C. Călăraşu, L. Ionescu-Ruxăndoiu, M. Mancaş, G. Pană Dindelegan, 2005, Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Bucureşti, Nemira.

GALR – Valeria Guţu Romalo (coord.), Gramatica limbii române, I–II, tiraj nou, revizuit, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2008 (primul tiraj: 2005).

Marques, M A., 2004, „Procédés discursifs d’intensité en portugais – prétérition et relation interactionnelle”, în M. H. Araújo Carreira (ed.), Plus ou moins?! L’atténuation et intensification dans les langues romanes, Travaux et documents, 24, Université Paris 8, Vincennes – Saint-Denis, p. 205–224.

Sbisà, M., 1999, „Ideology and the persuasive use of presupposition”, în J. Verschueren (ed.), Language and ideology. Selected papers from the 6th International Pragmatics Conference, I, Antwerp, IprA, p. 492–509.

Schiffrin, D., 1980, „Meta-Talk: Organizational and Evaluative Brackets in Discourse”, în Sociological Inquiry, 50, p. 199–236.

Anexă
Dezbaterea parlamentară din 19 aprilie 2007
Crin Antonescu:

(1a) Nu discut prea mult despre ruşinea de a avea o instanţă precum Curtea Constituţională, care dă verdicte sub şantaj, sub dosare din fonduri care există sau nu există. Nu discut despre ilegalitatea prin care Preşedintele României recunoaşte că se interesează acolo unde nu are dreptul să obţină informaţii, la CNSAS, despre dosarele unor judecători din Curtea Constituţională. Nu insist asupra acestor lucruri pentru că instituţia, şi în acest caz, a Curţii Constituţionale trebuie apărată.

(1b) Nu despre domnul Traian Băsescu vreau să discut azi, pentru că eu nu admit să intru în jocul în care foarte mulţi încearcă să ne bage şi anume a începe numărătoarea anilor cu era Băsescu.

(2) Las la o parte faptul că 70%, circa 70% din actualii parlamentari n-au făcut parte din legislaturile trecute, las la o parte că un bun număr, cel puţin, din actualii legislatori ai României au fost binecuvântaţi ca, citez, „boboci” de însuşi Preşedintele Băsescu în discursul inaugural de mandat.

Las la o parte faptul că procentul de penalitate, adică de a avea dosar penal, la Preşedinţie este de 100%, că avem un titular şi câteva dosare penale, şi la Parlament este, pentru Dumnezeu, totuşi, mult mai mic.
Sergiu Andon:

(3) N-am să trec în revistă vicleşugurile, sforăriile, insultele, zicerile demagogice, incitările celor 28 de luni de mandat. Sunt câtă frunză, câtă iarbă.

Daniela Buruiană:

(4) În al treilea rând, revenind la problema noastră, dacă domnul Traian Băsescu mai are încă o oratoare, o susţinătoare, care de 17 ani, de când este în România – nu am vrut să spun că taie frunză la câini degeaba, aţi sesizat lucrul acesta – nu a învăţat nici măcar limba română, apoi să ştiţi că nici nu mai este nevoie de votul Parlamentului.

(5) Noi considerăm că nu este cazul să ne stricăm muniţia aiurea, pe anumite traseiste de profesie, dar îi reamintim distinsei noastre colege că şi pentru dânsa s-a inventat săpunul şi apa, chiar dacă este de foc şi are 42 de grade.
Campania pentru alegeri prezidenţiale din 2000. Studioul electoral TVR – 2000 (turul II: dezbaterea finală)
Corneliu Vadim Tudor:

(6) Nu vreau să vă scriu eu biografia şi nici nu vă reproşez păcatele tinereţilor, deşi cine a pactizat atunci cu duşmanul ţării sale poate e mai vinovat ca acesta în faţa istoriei. Totuşi, cum v aţi dat biografia la întors, cum aţi devenit din duşman al americanilor, mâncătorii de oameni, nu-i aşa, proamerican?

(7) Doamnelor şi domnilor, departe de mine gândul de a-l descalifica pe domnul Ion Iliescu în faţa dumneavoastră. Personal, îl apreciez pentru numeroasele calităţi ale domniei sale. Lumea însă vede şi judecă.
Ion Iliescu:

(8) Nici nu voiam să amintesc acest lucru, dar totuşi am constatat că a repetat pentru a nu ştiu câta oară şi aseară apelul indecent la vârsta şi diferenţa de vârstă dintre noi doi. Nici nu vreau să mă refer la aşa ceva, pentru că este o manieră foarte simplistă şi primitivă de a aborda lucrurile. Aş vrea să amintesc un singur lucru.

Antena 1, emisiunea „Seara preşedinţilor”, 19 noiembrie 2004

Adrian Năstase:

(9) Stimaţi concetăţeni, nu îi răspund domnului Băsescu în această chestiune, a ridicat problema de mai multe ori, dar aş vrea să înţelegeţi exact această chestiune pe care a ridicat-o domnul Băsescu. Situaţia Complexului RAFO se prezintă în felul următor.