SăNĂtatea mintală a copiilor – componentă esențială a săNĂTĂȚii informații pentru părinți cuprins Introducere De ce este nevoie de o „şcoală a părinţilor”
Yüklə 91,11 Kb.
|
|
SĂNĂTATEA MINTALĂ A COPIILOR – COMPONENTĂ ESENȚIALĂ A SĂNĂTĂȚII INFORMAȚII PENTRU PĂRINȚI Cuprins Introducere De ce este nevoie de o „şcoală a părinţilor”? Cum putem să construim un context sănătos de învăţare a comportamentelor copiilor? Ce este disciplinarea? Care sunt cauzele sau ce determină comportamentul copilului? Bibliografie selectivă Material elaborat în cadrul Programului național de sănătate mintală al Ministerului Sănătății, coordonat tehnic de către Centrul Național de Sănătate Mintală și Luptă Antidrog INTRODUCERE DE CE ESTE NEVOIE DE O „ŞCOALĂ A PĂRINŢILOR”? Rolul de părinte implică foarte multe cunoştinţe şi abilităţi necesare zi de zi. Problema este că aceste cunoştinţe şi abilităţi nu sunt înăscute şi nici nu apar automat atunci când devenim părinți. Fiecare dintre noi învăţăm să fim părinţi de la cei din jurul nostru, de la părinţii noştrii, din informaţiile pe care le auzim sau le citim. Uneori însă ceea ce învăţăm interacţionând cu ceilalţi nu este suficient pentru a fi părintele de care copilul are nevoie pentru a se dezvolta şi pentru a creşte sănătos fizic şi mental. De multe ori, părinţii au întrebări la care nu au răspunsuri sau observă comportamente ale copilului lor la care nu ştiu cum să reacţioneze. Acest material este construit pentru a oferi un sprijin părinţilor care îşi doresc să ştie mai multe despre ce ar putea să facă ei pentru sănătatea şi starea de bine a copilului lor. Numeroase studii ştiinţifice au identificat acele cunoştinţe şi abilităţi ale părinţilor şi adulţilor din viaţa copilului care sunt necesare şi esenţiale pentru ca copilul să se poată dezvolta sănătos atât fizic, cât şi emoţional şi social. Materialul de faţă oferă o sinteză a acelor cunoştinţe şi abilităţi ale părinţilor esenţiale pentru optimizarea dezvoltării cognitive, sociale şi emoţionale ale copiilor şi pentru facilitarea unor relaţii sănătoase şi funcţionale ale părinţilor cu copii lor. Cui se adresează acest material? Materialul se adresează părinților precum și tuturor celor care îşi propun să ofere un spijin părinţilor care doresc să-şi îmbunătăţească abilităţile, cunoştinţele şi comportamentele de disciplinare şi educare a copilului lor, educatori, profesori, psihologi, medici. De ce este nevoie o instruire al părinţilor? Atât părinţii cât şi educatorii/profesorii reprezintă o sursă şi un context de învăţare esenţial pentru copil. Comportamentele copiilor se învaţă în interacţiunea cu alţi copii, în interacţiunea cu părinţii şi cu profesorii. Pentru a sprijini copiii în a învăţa atitudini şi comportamente funcţionale cu scopul menţinerii sănătăţii emoţionale şi sociale a acestora, este necesară implicarea tuturor celor care interacţionează cu copilul – părinţi, profesori, colegi, media. Copii învaţă comportamentele din interacţiunea cu cei din jurul său. În consecinţă, schimbarea unui comportament al copilului implică în fapt şi schimbarea comportamentelor celor din mediul său – părinţi, profesori, colegi, prieteni. Materialul se adresează tuturor părinţilor care doresc să susţină dezvoltarea copilului sau ai căror copii au dificultăţi emoţionale şi comportamentale minore. Acest program nu este suficient pentru părinţii ai căror copii au dificultăţi comportamentale şi emoţionale moderate; ei au nevoie de un program mai specializat pe care îl poate oferi un profesionist specializat în psihologia copilului şi adolescentului. De asemenea, părinţii ai căror copii au probleme clinice emoţionale (ex. anxietate, depresie) sau comportamentale (ex. agresivitate, ADHD) au nevoie de spijin de specialitate oferit de psihiatru, medicul de familie şi psihologul clinician. Ce înseamnă sa fii un părinte responsabil şi competent? Un părinte competent promovează dezvoltarea copilului şi abordează comportamentele copilului într-o manieră constructivă, care nu răneşte copilul. Comunicarea şi atenţia îndreptată asupra nevoilor copilului sunt la baza metodelor adecvate de management comportamental. Astfel copiii vor fi încurajaţi să îşi dezvolte abilităţile şi să se simtă bine cu ei înşişi. Aspectele cheie ale unei strategii pozitive de parenting sunt:
Un mediu familial sigur şi relaxant este acela în care: riscul de accidente domestice este minim; există oportunităţi de a explora, experimenta şi dezvolta noi abilităţi; există posibilitatea de monitorizare a comportamentului copilului (să ştii unde este şi ce face);
Părinţii trebuie să fie disponibili pentru copii lor; aceasta nu înseamnă că trebuie să fii cu copilul tot timpul, ci atunci când îţi solicită atenţia, ajutorul, afecţiunea. Când copilul îţi cere, întrerupe activitatea pe care o faci şi acordă-i toată atenţia ta. Încurajează-i iniţiativa şi autonomia. Arată-i că apreciezi ceea ce face; astfel, cresc şansele să se implice mai frecvent în activităţi dezirabile.
Disciplinare pozitivă înseamnă a-l învăţa pe copil comportamentele dezirabile în paralel cu eliminarea celor problematice, prin metode care exclud pedeapsa, ce ar putea răni copilul (fizic şi/sau emoţional). Tehnicile de disciplinare sunt orientate spre învăţarea asumării responsabilităţii şi a rezolvării problemelor cu care se confruntă copilul. Dacă părinţii sunt consecvenţi şi predictibili în comportament de la o zi la alta, scad şansele de apariţie a comportamentelor problematice.
Aşteptările părinţilor în ceea ce îi priveşte pe copii depind de convingerile părinţilor despre ce este normal în această etapă de vârstă. Evoluţia fiecărui copil este însă unică şi se realizează în ritmuri diferite. Ei trebuie să fie pregătiţi ca nivel de dezvoltare, înainte de a putea învăţa abilităţi noi. Problemele apar atunci când părinţii aşteaptă prea mult, prea repede; sau se aşteaptă să aibă un copil perfect. CUM PUTEM CONSTRUI UN CONTEXT SĂNĂTOS DE ÎNVĂŢARE A COMPORTAMENTELOR COPIILOR? CE ESTE DISCIPLINAREA? Disciplinarea este un proces de învăţare a comportamentelor. Copii se nasc cu potenţialul de învăţare de noi comportamente însă au nevoie de un context structurat pentru a învăţa care sunt cele potrivite sau adecvate într-o situaţie sau alta. Modul în care adultul reacţionează într-un anumit context (de exemplu, felul în care se comportă când este furios sau supărat), reprezintă pentru copil un context de învăţare involuntară. 
Comportamentele părinţilor şi educatorilor sunt principala sursă de învăţare comportamentală a copiilor. Reacţiile noastre ca adulţi sunt modele de învăţare pentru copil! Pentru a sigura însă o învăţare sănătoasă, este nevoie să ne propunem voluntar să asigurăm copilului un context de învăţare adecvat. Implicarea părinţilor şi educatorilor scade riscul învăţării neadecvate a comportamentelor noi. De exemplu, dacă un copil observă un adult care reacţionează cînd este furios prin agresiune verbală sau fizică, va învăţa că acesta este modul firesc de reacţie intr-o astfel de situaţie. În consecinţă, copilul învaţă o modalitate neadecvată de gestionare a unei emoţii negative. Comportamentul copilului este astfel o reflecţie a ceea ce a învăţat până în acel moment şi ne oferă o imagine a abilităţilor pe care le are şi a celor care încă au nevoie de un context de învăţare. Una dintre erorile cele mai frecvente în relaţia cu copilul, este modul în care noi, ca adulţi, părinţi sau educatori, interpretăm comportamentul copiilor. Semnificaţia pe care o dăm comportamentului copilului, determină modul în care ne raportăm la o anumită situaţie, felul în care reaţionăm - emoţiile pe care le simţim (ex. suntem furioşi, enervaţi sau trişti) precum şi comportamentele pe care le avem (ex. plângem sau ridicăm tonul etc.). 
Cum percep părinţii nevoia de soluţii pentru discplinarea copilului lor? Majoritatea părinţilor care solicită sprijin pentru disciplinarea copilului formulează problema în termeni de nevoie „sfaturi” sau soluţii de „corectare” sau „modificare” a unor comportamente ale copiilor, cum ar fi: copilul nu mănâncă la ora mesei, copilul nu îşi face temele, copilul vorbeşte urât sau îşi loveşte colegii de joacă, copilul este timorat, retras etc. Percepţia părinţilor cu privire la „rezolvarea” problemei comportamentale a copilului este formulată de obicei astfel: copilul are un comportament problemă şi trebuie oprit prin pedeapsă fizică sau apostrofare şi critică, astfel încât să nu mai realizeze acel comportament. Astfel, părinţii încearcă să aplice divese metode de eliminare a comportamentului problemă, însă de cele mai multe ori fără rezultate. Cum îl putem ajuta pe părinte să abordeze diferit comportamentul copilului pentru a încerca alternative de gesionare a situaţiei problematice? În primul rând, comportamentul copilului este o reflecţie a abilităţilor pe care le are dezvoltate până în acel moment. De exemplu, comportamentul timorat sau retras al unui copil în situaţii sociale poate avea mai multe semnificaţii: poate fi o manifestare a lipsei lui de abilităţi de interacţiune socială sau poate fi o manifestare a tipului lui de reactivitatea neurofiziologică (temperament) în situaţii noi, cu persoane necunoscute, poate fi un rezultat al feedback-urilor negative pe care le-a primit până în acel moment şi care au determinat o percepţie negativă despre sine, care îl face neîncrezător şi nesigur. 
CARE SUNT CAUZELE SAU CE DETERMINĂ COMPORTAMENTUL COPILULUI? Cea mai frecventă întrebare a părinţilor este DE CE? De ce se comportă copilul meu în felul acesta? De ce două surori sau dai fraţi au comportamente diferite în acelaşi context familial? De ce un copil are comportamente diferite în contexte diferite? De ce copilul se comportă diferit cu persoane diferite? Există mai mulţi factori care influenţează comportamentul copilului şi al adultului: factorul genetic, contextul familial şi factorii din afara mediului familiei – comunitatea, media, şcoala. Cum influenţează genetica comportamentul copilului? Diferenţe individuale în temperamentul şi reactivitatea emoţională a copiilor Copiii moştenesc de la părinţi un bagaj genetic unic care constituie baza dezvoltării fizice de mai târziu; tot el este responsabil şi de diferenţele care apar în tendinţa oamenilor de a se comporta într-un anumit fel, adică de tipul de temperament pe care îl avem. Aceste diferenţe individuale includ caracteristici fizice, cum ar fi culoarea ochilor sau textura părului, dar şi caracteristici emoţionale şi comportamentale. Copiii moştenesc temperamentul de la părinţi, ceea ce le influenţează comportamentul social şi emoţional. Unele trăsături sunt mai uşor de gestionat şi alte mai dificil, cum ar fi de pildă faptul că unii copii au nevoie de mai multă atenţie decât alţii, sunt mai activi sau sunt în permanentă explorare a mediului, plâng mai uşor şi mai des, au dificultăţi în a învăţa o rutină comportamentală cum este somnul sau mâncatul. Există comportamente ale copiilor care nu pot fi schimbate? Dacă da, cum facem diferenţa între un comportament modificabil şi unul ce nu poate fi modificat? Adesea observăm că doi copii care fac parte din aceeaşi familie pot fi foarte diferiţi unul faţă de altul: unul poate să fie foarte sociabil, iar celălalt mai retras. Uneori părinţii sunt îngrijoraţi de aceste comportamente şi ar vrea să modifice anumite trăsături ale copilului, să îl facă de exemplu mai curajos, mai dificil de speriat; aceste încercări ale părinţilor pot fi percepute de copil ca adevărate pedepse; de exemplu: Vreau să stai şi tu o dată liniştit pe scaun”. În astfel de situaţii părinţii trebuie să înveţe să facă diferenţa între un comportament problemă şi temperamentul copilului. Adesea părinţii şi educatorii/profesorii reacţionează cu frustrare, nemulţumire sau neputinţă în situaţia în care conştientizează că nu pot modifica un comportament al copilului. Alternativa este însă de a crea acel context în care comportamentul copilului să nu devină problematic. De exemplu, dacă copilul are tendinţa de a plânge mai uşor când este supărat, atunci părintele poate să nu încerce să schimbe reacţia copilului prin mesaje de tipul „nu mai plânge!”, „nu ai motive să plângi!” sau să îl pedepsească pentru reacţia lui. Aceste două exemple de atitudini eronate ale părinţilor şi educatorilor pot determina reacţii exagerate ale copilului (ex. creşte perioada de timp în care plânge sau chiar intensitatea plânsului) şi reacţii secundare asociate cu plânsul (ex. ţipă sau vorbeşte urât, se retrage). Comportamentele rezultate din atitudinea adulţilor sunt în fapt comportamente problematice menţinute de reacţia acestora. 
Cele mai frecvente conflicte şi divergenţe atât între adulţi cât şi între părinţi şi copii sau copii şi educatori apar datorită acestor diferenţe individuale pe care nu le cunoaştem, nu le-am sesizat, nu le acceptăm ca şi comportamente nemodificabile, ba mai mult, le interpretăm într-un mod personal, negativ. Uneori adulţii interpretează aceste comportamente ca fiind „lipsă de voinţă sau motivaţie!” – „nu vrea să se schimbe”, sau ca fiind intenţionate: „intenţionat vrea să mă enerveze sau să mă supere!”. Cunoscând temperamentul copilului putem ca adulţi, părinţi şi educatori/profesori, să ne adaptăm propriul comportamentul la nevoile copilului şi să îl spijinim în formarea şi dezvoltarea acelor abilităţi şi competenţe care îl fac funcţional acasă, la şcoală şi în timpul lui liber. Copiii aleg activităţi diferite pentru că diferă din punctul de vedere al toleranţei lor la stimuli şi în consecinţă, ei au nevoie de contexte de învăţare comportamentală adaptate acestor diferenţe individuale. Ce ne învaţă aceste diferenţe? Cum îşi pot adapta adulţii (părinţi sau educatori) comportamentul? Tonalitatea vocii poate fi adaptată în funcţie de nevoile copilului sau ale partenerului. Un exerciţiu pe care îl pot face părinţii este să observe care este tonalitatea vocii cu care copilul se simte confortabil şi care este cea care îl inhibă. Un copil poate avea nevoie de o tonalitate mai joasă a vocii comparativ cu un altul – aspect ce se explică prin aceste diferenţe de prag senzorial. Un ton cald şi scăzut facilitează de cele mai multe ori un context sănătos de relaţionare cu copilul. Gradul de stimulare senzorială a unui mediu/context este un alt indicator care relevă nevoile copilului. Unii copii au nevoie de un mediu mai liniştit, cu foarte puţine stimulări (sunete, zgomote, lumină, cuvinte) în timp ce alţii au nevoie de un mediu mai stimulator (mai multe sunete, mai mult zgomot). Gradul de stimulare senzorială este un context care trebuie adaptat nevoilor copilului. Cercetările din psihologie ne arată că o metodă de disciplinare are efecte diferite la copii diferiţi pentru că aceştia au nevoi specifice datorate temperamentului diferit. Reactivitatea emoţională Un rol important îl are şi reactivitatea emoţională a copilului, reactivitate care este determinată la nivel biologic. Reactivitatea emoţională e definită ca intensitatea la nivel fiziologic cu care o persoană răspunde emoţinal la stimulii din jur. În aceeaşi situaţie, doi copii pot reacţiona cu intensităţi diferite ale emoţiei. Copiii cu reacţii mai puternice au nevoie de un efort mai mare pentru a-şi regla emoţia (pentru a reveni la starea emoţională iniţială). De exemplu, la o serbare de Crăciun organizată la grădiniţă, unii copii sunt mai emoţionaţi decât alţii şi îşi uită poezia sau încep să plângă, în timp ce alţii au emoţii mai puţin intense. Cei care au reacţii mai intense au nevoie de un efort mai mare pentru a-şi inhiba un comportament atunci când li se cere; de exemplu, un copil cu o reactivitatea emoţională mai ridicată va depune un efort sporit pentru a amâna activitatea preferată (ex. mai întâi adunăm jucăriile de pe jos şi abia apoi pictăm). Copiii cu reactivitate emoţională mai scăzută îşi pot focaliza mai bine atenţia pe o sarcină şi sunt mai greu de distras într-o situaţie; aceştia se vor conforma mai uşor cererilor adultului. Copiii care au dificultăţi în a-şi inhiba unele comportamente, sunt mai predispuşi spre a dezvolta probleme de comportament şi a avea dificultăţi în relaţiile sociale. Copiii cu o reactivitate emoţională mai mare au nevoie de mai mult timp pentru a-şi interioriza regulile. Diferenţele de reactivitate emoţională a copiilor se manifestă prin următorii indicatori comportamentali:
Exerciţiu pentru părinţi: Observați comportamentul copilului, timp de o săptămână, în diverse contexte, pentru a sesiza caracteristicile comportamentale, de temperament al copilului. După identificarea unei caracteristici, acolo unde ea se manifestă, părinţii vor nota punctele tari şi punctele slabe ale acelui comportament. Pasul următor este ca părinţii să îşi observe propriul comportament în contextele în care copilul manifestă un anumit comportament şi CUM trebuie adaptat contextul în acord cu nevoile copilului. Convingerile, atitudinile şi reacţiile comportamentale şi emoţionale ale părinţilor influenţează şi determină comportamentul copilului. Aşa cum aţi observat din informaţiile anterioare, caracteristicile genetice ale copilului pot fi într-o mică măsură modificate sau schimbate. Ceea ce putem însă schimba este acest al doilea factor care determină comportamentul copiilor şi anume ceea ce învaţă copilul din mediul său apropiat, din interacţiunea cu părinţii, bunicii, educatori şi profesorii. Înţelegerea modului în care copilul învaţă din mediul său, ne ajută să alegem atitudinea adecvată faţă de comportamentele sale. Convingerile, reacţiile comportamentale şi emoţionale ale părinţilor şi educatorilor/ profesorilor faţă de comportamentul copilului influenţează atitudinea acestora în disciplinare. Modul în care părinţii reacţionează emoţional în raport cu ceea ce face copilul, dar şi în alte situaţii în care copilul este prezent, reprezintă un context de învăţare pentru copil. Copilul învaţă din modul în care părinţii reacţionează emoţional în diverse contexte Ce învaţă copilul din aceste reacţii emoţionale? Învaţă în primul rând modalitatea în care părinţii lui fac faţă unor emoţii, pozitive şi negative (ce face mama sau tata când este bucuros/ă sau vesel/ă) şi va folosi aceste experienţe în situaţiile în care se confruntă chiar el cu emoţii similare. Deci, reacţiile emoţionale ale părinţilor sunt un context de învăţare a modului de gestionare a emoţiilor de către copil. În al doilea rând, reacţiile emoţionale ale părinţilor reprezintă pentru copil o sursă de informaţii despre propriul comportament. De exemplu, dacă unul dintre părinţi are o anumită reacţie faţă de comportamentul copilului, această reacţie îl face pe copil să aibă o anumită percepţie asupra propriului comportament.
„Sunt mândru de ceea ce ai făcut!”, „Pentru mine, desenul tău este cel mai frumos!”, „Te iubesc!” Exprimarea emoţiilor negative ale părinţilor prin cuvinte urâte adresate copilului este una dintre cele mai dăunătoare experienţe de viaţă pentru copil. Copilul va ajunge să se perceapă ca fiind incapabil, fără resurse şi lipsit de valoare şi în consecinţă nu va avea nicio motivaţie să înveţe comportamente pozitive, dezirabile. 
Cercetările arată că, atunci când părinţii pedepsesc, au o stare emoţională negativă. Copilul manifestă un comportament care vine în contradicţie cu scopul părintelul (ex. „Copilul ar trebui să mă asculte!”) ceea ce duce la apariţia emoţiilor negative şi atrage după sine folosirea unor metode care sunt congruente cu starea emoţională negativă, adică pedeapsa, pentru a stopa comportamentul nedorit al copilului. Lorber şi Leary (2005) au realizat un studiu din care reiese faptul că starea emoţională negativă a mamei, afectivitatea negativă între mamă-copil este asociată puternic cu pedeapsa.
Modul în care părinţii gândesc despre cum trebuie crescut şi educat un copil influenţează atitudinea acestora în disciplinarea copilului Modelul procesării informaţiei în situaţii de abuz a fost iniţial descris de Crick şi Dodge (1994), pentru a explica modul în care copiii cu comportamente agresive procesează informaţia socială. Apoi el a fost treptat adaptat şi la situaţia în care părintele este cel care manifestă comportamente agresive. Informaţiile din sfera cogniţiei sociale, care vorbesc despre modul în care oamenii interpretează situaţiile sociale, arată că în urma experienţei personale, adulţii dezvoltă convingeri mai mult sau mai puţin sănătoase despre cum trebuie crescuţi copiii, convingeri globale (ex. „Cum trebuie crescuţi copiii în general”) şi specifice (ex. „Cum trebuie crescut copilul meu”). Pin urmare, comportamentul părinţilor este influenţat de aceste convingeri precum şi de factori situaţionali, cum ar fi nivelul de stres al părintelui. Cercetările arată că există diferenţe la nivelul convingerior între părinţii care utilizează pedeapsa şi abuzează copiii şi cei care nu recurg la asfel de metode, iar ele pot fi clasificate pe 3 domenii:
Uneori aceste convingeri au şi o încărcătură afectivă - emoţii trăite în experienţele anterioare de viaţă duc la formarea lor. Emoţiile asociate au un rol foarte important în ceea ce priveşte modul în care informaţia este percepută, interpretată, organizată în memorie şi accesată. În cazul părinţilor care folosesc abuzul emoţional şi fizic, se consideră că aceste convingeri sunt asociate cu emoţii negative (ex. furie, ostilitate, anxietate, depresie). Aceste convingeri se activează cu precădere în situaţii ambigue, atunci când copilul manifestă un comportament problematic, dar normal în dezvoltare, când copilul manifestă un comportament problematic, dar minor sau dacă părinţii trăiesc emoţii negative. Aceste erori se manifestă în mai multe etape, prezentate în cele ce urmează. În ce contexte se manifestă aceste convingeri rigide, nesănătoase? Primul context este percepţia comportamentului copilului Convingerile rigide despre creşterea copiilor şi despre cauzele comportamentelor lor au anumite consecinţe în comportamentul părinţilor. În primul rând, convingerile determină o atenţie redusă asupra comportamentelor funcţionale ale copilului; de exemplu, părintele nu remarcă schimbări pozitive/progrese în comportamentul copiilor, cum ar fi îmbunătăţirea comportamentului, faptul că un copil face comportamentul cerut (ex. „S-a îmbrăcat atunci când i s-a spus”). 
În al doilea rând, aceste convingeri determină o atenţie selectivă, adică focalizarea atenţiei pe anumite comportamente ale copiilor, congruente cu convingerile „preexistente”; de exemplu, este mult mai probabil ca părintele să observe necomplianţa copiilor decât comportamentele adecvate, funcţionale, deoarece sunt în acord cu aşteptările lor (ex. „Era clar că trebuie să faci ceva rău, doar te ştiu eu cum eşti”). Convingerile preexistente sunt gânduri despre copil, despre ceea ce însemnă să fii părinte, pe care adultul le-a interiorizat în urma experienţelor prin care a trecut. Odată formate ele influenţează percepţia evenimentelor actuale. De exemplu, să ne gândim că mai multe persoane stau şi privesc norii; la un moment dat una spune „Uite, norul acesta seamănă cu un iepure” şi toţi ceilalţi identifică elementele în acel nor. O altă persoană zice „Mie îmi seamănă mai degrabă cu un câine”. Care dintre cele două persoane a văzut corect? Răspunsul este: amândouă; aceeaşi situaţie poate fi privită din mai multe perspective. În funcţie de informaţiile sau convingerile care ne sunt activate în minte la un moment dat, noi tindem să interpretăm experinţele zilnice prin prisma lor. Interpretările pe care le dăm realităţii influenţează modul în care ne simţim şi în care reacţionăm într-un anumit moment. De cele mai multe ori, interpretăm realitatea din jurul nostru în funcţie de convingerile pe care le avem despre respectiva situaţie sau context. De exemplu, dacă certăm şi criticăm mai des un copil pentru că nu îşi pune hainele în dulap, facem adesea generalizări cu privire la personalitatea copilului spunând că este dezordonat, afirmaţie care nu are legătură cu realitatea; dacă spun despre cineva că este dezordonat, asta înseamnă că tot timpul, în orice situaţie, acea persoană se comportă aşa; având însă această reprezentare în minte, vom tinde să vedem mai des situaţiile în care copilul nu îşi pune hainele în dulap şi să ignorăm momentele sau să discredităm situaţiile în care a manifestat comportamentul aşteptat (ex. „Le-a pus altcineva în locul lui”). Convingerile devin o grilă prin care noi interpretăm, „citim” realitatea, devenind opaci la informaţiile incongruente cu aceste convingeri. Cercetările arată că, părinţii care abuzează copiii adesea, fizic şi emoţional, au convingeri negative despre aceştia, comportamentele lor exprimă mult mai frecvent critici şi manifestă mai puţine emoţii pozitive (Caspi şi colab., 2004). În acest sens, atenţia părinţilor devine selectivă, axată doar pe comportamentele negative ale copiilor. În al treilea rând, convingerile rigide ne determină să detectăm şi să codăm informaţia în mod neadecvat; poţi să faci mai multe erori în recunoaşterea emoţiilor copilului, dacă aceste emoţii au intensităţi mici, şi poţi evalua incorect intensitatea emoţiei. Abilităţile scăzute de empatie şi de înţelegere a perspectivei copilului, precum şi un ataşament deficitar în relaţia cu copilul şi a aşteptărilor nerealiste privind dezvoltarea normală a copilului şi problemele specifice fiecărei vârste, cresc probabilitatea utilizării pedepsei şi abuzului (Milner, 2003). Al doilea context este cel al interpretării şi evaluării comportamentului copiilor. Părinţii cu risc ridicat de abuz fizic interpretează comportamentul copiilor ca fiind mai grav, foarte greşit iar copilul ca fiind unicul responsabil. Ei privesc aceste comportamente ca pe nişte trăsături interne, stabile şi gobale ale copilului şi sunt predispuşi să evalueze comportamentul ca fiind motivat de intenţii ostile. Într-un experiment efectuat de Dadds şi colab. (2002) privind evaluarea comportamentelor pozitive, negative şi ambigue ale copiilor de către mame, experiment în care erau folosite înregistrări cu copii necunoscuţi, mamele cu risc de abuz au evaluat comportamentele copiilor ca fiind greşite în toate scenariile; au făcut mai multe atribuiri externe pentru comportamente pozitive în raport cu comportamentele ambigue şi negative, iar mamele din lotul de control au făcut mai multe atribuiri externe (sunt şi alţi factori care influenţează comportamentul) pentru comportament pozitive şi negative faţă de cele ambigue. Aceste erori se fac în special în situaţii ambigue, de comportament problematic, dar normal în dezvoltare şi comportament problematice minore, deoarece se activează convingerile nesănătoase.
De exemplu, un tată poate să recunoască faptul că, copilul lui s-a comportat agresiv la şcoală şi să perceapă intenţia negativă, dar datorită unei convingeri de tipul: „încă nu ştie cum să vorbească cu unii băieţi”, comportamentul nu va fi evaluat ca fiind „rău” şi prin urmare nu vor fi luate măsuri disciplinare de tipul pedepselor fizice, ci mai degrabă va avea o discuţie cu copilul despre cum ar putea reacţiona diferit, mai adecvat (nu prin agresivitate) într-o situaţie similară. Dar dacă apare un comportament minor - „ copilul nu curăţă masa” şi acest lucru este evaluat ca fiind greşit şi se fac atribuiri interne, globale stabile şi ostile (ex. „Copilul ăsta e încăpăţânat, niciodată nu mă ascultă şi face numai cum vrea el”), părintele poate aplica măsuri destul de severe şi neadecvate. Evaluarea globală şi generalizarea cauzelor unui comportament cresc probabilitatea aplicării unor metode neadecvate de disciplinare asupra copilului. Interpretările devin cu atât mai distorsionate, cu cât starea emoţională negativă este mai intensă. Comportamentul nostru este în concordanţă cu starea emoţională. Cu toţii trecem din când în când prin stări de furie în urma unui conflict, nu ne putem scoate din minte acel lucru, avem impresia că toţi ne enervează, că toate lucrurile ne ies pe dos şi suntem mult timp mai irascibili, adică nu facem decât să ne alimentăm furia (ex. „Azi toţi au ceva cu mine, toţi vor ceva de la mine”, „Vreau să mă lase toată lumea în pace”); ca şi consecinţă, se activează mai multe gânduri specifice furiei, ceea ce ne facem să devenim din ce în ce mai furioşi, foarte rigizi şi să nu mai evaluăm corect eveniemntele. A doua zi vedem lucrurile dintr-o altă perspectivă şi certurile de ieri ni se par minore, regretăm conflictul cu colegii, copiii sau partenerul de cuplu. Explicaţia este simplă: atunci când avem o anumită stare emoţională, ne sunt activate gânduri care produc emoţia respectivă iar evenimentele ulterioare vor fi interpretate prin prisma gândurilor deja activate, adică în mod eronat. În următoarea zi, gândurile specifice furiei „se sting” şi putem gândi situaţia flexibil, din mai multe perspective.
Părinţii cu risc ridicat de abuz eşuează în a integra adecvat informaţia despre copil. Acest proces este considerat a fi un factor mediator în selecţia răspunsului, separat de convingerile preexistente. Ei au tendinţa de a nu în lua considerare informaţia despre contextual situaţional în care apare comportamentul copilului, factorii care contribuie la distribuirea responsabilităţii pentru apariţia comportamentului problematic. De exemplu, părintele poate să observe că Andrei a vărsat paharul cu lapte, dar pentru că nu integrează toată informaţia (ex. „Fratele lui l-a impins”) el nu o ia in considerare atunci când aplică măsura disciplinară (ex. „Îl poate lovi, ridică tonul sau să îl critică pentru că nu este atent”), ceea este o reacţie neadecvată, deoarece Andrei nu a fost singurul responsabil pentru acel comportament. Părinţii cu risc de abuz au şi un deficit în generarea de răspunsuri posibile şi alegerea răspunsului. Iata câteva recomandări pentru părinți: Lucraţi în echipă! Este esențială implicarea ambilor părinţi – mama şi tata – în creşterea şi educarea copilului. Fiecare părinte se sprijină pe celălalt şi agreează în prealabil fiecare nouă tehnică de disciplinare. Evitaţi discuţiile contradictorii în faţa copilului! Copiii, chiar şi cei ajunşi la vârsta adolescenţei, sunt foarte sensibili la conflictele dintre părinţi; certurile dese şi nerezolvate între părinţi reprezintă o sursă de stres pentru copil. Se recomandă ca orice dezacord să fie rezolvat fără ca copilul să fie prezent. Cereţi sprijin! Orice părinte are nevoie de sprijin pentru creşterea şi educarea unui copil. Rudele (bunicii mai ales), vecinii, prietenii reprezintă o resursă de sprijin pentru părinţi. Împărtăşiţi-le ideile pe care le aveţi şi învăţaţi din experienţa celorlalţi. Consultați un specialist! Experiențele celor din jur, membri ai familiei și prieteni sunt uneori folositoare dar ajutorul unui specialist, psiholog sau medic psihiatru pediatru, bazat pe experiența și expertiza acestuia este uneori absolut necesar. Părinții și mai ales copiii acestora pot beneficia de sprijinul acestuia pentru a evita unele greșeli sau pentru a schimba anumite comportamente. Luaţi o pauză! Fiecare părinte are nevoie să petreacă timp separat de copil; este o decizie sănătoasă care le permite părinţilor să fie atenţi la propriile nevoi şi să îşi echilibreze diferitele aspecte ale vieţii personale (cele profesionale, cele de cuplu, cele parentale, sociale etc.). Atâta vreme cât copilul este bine îngrijit şi petreceți timp special în familie, pauzele nu afectează dezvoltarea copilului. Bibliografie selectivă
Yüklə 91,11 Kb. Dostları ilə paylaş:
|
