Spitalul, coranul, talmudul, kahalul şi francmasoneria de Dr. Nicolae Paulescu În loc de introducere

Ovreii voiesc, cu orice preţ, sa fie proprietari ru­rali, - adică să aibă în posesie moşiile şi domeniile.

Şi pentru ce această ambiţie?

„Fiindcă - zice Câmpineanu, primul ministru al guvernului român, într-un ra­port adresat tuturor curţilor europene, - proprietatea rurală joacă rolul principal în ORGANIZAŢIA POLITICĂ A ŢARII, mai ales în constituţia colegiilor electorale care numesc Senatul şi Camera deputaţilor”.²⁹⁷

Prin urmare, dacă jidovii ar obţine drepturile de cetăţenie, este manifest că, prin aceeaşi lovitură, ar dobândi şi direcţia în alegeri. Evident că ei ar numi ovrei (sau oameni de-ai lor) ca deputaţi şi ca sena­tori şi, în câţiva ani, ar ajunge unicii şi supremii cârmui­tori ai administraţiei, ai politicii şi ai guvernu­lui.

România s-ar transforma pe nesimţite într-un stat ovreiesc şi scopul ur­mărit de Iuda ar fi atins pe deplin şi fără zgomot²⁹⁸.

Dar, din fericire, Constituţia, pe care poporul ro­mân şi-o dăduse, se opuse în mod formal (art. 7) la săvârşirea acestei mari crime şi guvernul îi menţinu riguros dispoziţiile²⁹⁹.

Atunci, pentru, a triumfa în contra acestei rezis­tenţe disperate, jidovimea făcu să intre în linie de bătaie Alianţa universală israelită.

Dar îi trebuia o pricină, pentru ca să poată in­terveni.

Motivul aparent fu repede găsit ovreii din Mol­dova ar fi suferit perse­cuţii din partea populaţiei!

Într-adevăr, înspăimântat de invazia torenţială şi neîncetată a acestor paraziţi şi iritat de înţepăturile lor dureroase, poporul român nu făcu decât să se scarpine. Dar, în timpul acestor aşa zise răscoale, nici un jidan nu şi-a pierdut viaţa - şi n-au murit decât doi vagabonzi care, expulzaţi din Româ­nia, fură transportaţi de cealaltă parte a Dunării, - unde solda­ţii turci se opuseră şi ei la intrarea acestor lifte în ţara lor şi îi aruncară în fluviu, la 2 iulie 1867.

În zadar guvernul român demonstra, prin o se­rioasă anchetă³⁰⁰, că ovreii, ei înşişi au provocat mişcarea, - pretextul putea să servească. Asta era tot ceea ce căutau şefii lui Israel.

Îndată, preşedintele Alianţei, avocatul Cremieux face prin presa să ră­sune lumea de tânguielile şi ameninţările lui. El adresează, cu tonul cel mai dictatorial, scrisori peste scrisori, la toate guvernele din Europa, somându-le să intervină în favoarea ovreilor, - nenorocite victime ale intoleranţei româ­neşti, - şi să ceară emanciparea lor totală, spre a întâmpina reîntoarcerea unor asemenea persecuţii. Toate guvernele, - mai mult sau mai puţin con­duse de Francmasonerie, - răspund cu deferentă că se vor ocupa serios de această afacere, - şi într-adevăr, interveniră în acest sens pe lângă autori­tăţile române.

Pe de altă parte, jidovul Cremieux, asistat de o alta Iudă, Montefiore, veni în România ca să lucreze chiar în localitate, pentru coreligionarii săi, - pe care-i asigură că, până într-un an, se vor bucura de toate drepturile civile şi politice.

Dar, aceste sforţări rămaseră sterile; ele se zdro­biră de rezistenţa una­nimă şi disperată a naţiei române³⁰¹.

Ovreiul întrece în tenacitate tot ce se poate închi­pui. Într-adevăr, el nu încetează niciodată să-şi urmărească scopul.

Zece ani după aceste evenimente, în urma războiu­lui din 1877-1878³⁰², a avut loc un congres la Berlin, unde s-a decis independenţa României.

La acest congres, Franţa a fost reprezentată printr-un ovrei, sau un aproape-ovrei, Waddington, - în orice caz francmason bine cunoscut, - care în numele ţării lui nu ceru decât un lucru: emancipa­rea ovreilor din România.

Asupra acestei chestiuni vom lăsa să vorbească un autor străin, - Drumont³⁰³ - ca să înlăturăm orice bănuială de părtinire.

„După tratatul din Berlin, avură loc episoade cu adevărat mişcătoare în durerea acestui popor, pe care Europa îl condamnase să dispară înaintea jidanului.

Nu era vorba să se admită numai un număr limi­tat de ovrei, - ci toţi ovreii că­rora le-ar veni pofta să se stabilească în această ţară, în detrimentul proprie­tarilor pământului. După doctrina lui Waddington, orice jidan era cetăţean român.

Evreu, - sau plătit ca să servească pe evrei, - acest Waddington, în orice caz, n-a cruţat nimic pentru ca să-şi apere neamul, sau pentru ca să-şi câştige banii. El îşi urmări cauza, - care era moartea României, - cu o îndârjire adevărat jidovească.

Franţa, graţie lui, - generoasa Franţă, - juca rolul mârşav al unui jandarm, care zdrobeşte mâinile unei naţii slabe, pentru ca să permită jidanilor să intro­ducă, cu forţa, vitriol în gâtlejul muribundei.

Brătianu, cu energia şi cu speranţa necontenit vie a adevăratului patriot, între­prinse prin Europa o călătorie asemenea cu aceea a lui Thiers, ducându-se să îndu­plece lumea pentru Franţa învinsă.

Austria, Rusia şi Turcia recunoscură, individual, independenţa României.

În Englitera, în Italia, Brătianu găsi peste tot mi­niştri vânduţi ovreilor şi se izbi de o nemiloasă rezis­tenţă.

Waddington refuză mereu...

* *

Un alt trimis al României, d. Catargiu, nu fu mai norocos. Iată, textual, după jur­nalele israelite, răspun­sul cinic ce-l dădu jidanul Gambetta: