Spitalul, coranul, talmudul, kahalul şi francmasoneria de Dr. Nicolae Paulescu În loc de introducere



Yüklə 1.43 Mb.
səhifə1/21
tarix22.01.2018
ölçüsü1.43 Mb.
  1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   21


SPITALUL, CORANUL, TALMUDUL, KAHALUL ŞI FRANCMASONERIA


de

Dr. Nicolae Paulescu
ÎN LOC DE INTRODUCERE

Profesorul Nicolae Paulescu s-a născut în Bucu­reşti în 1869, făcându-şi studiile în acelaşi oraş. Fiziolog de geniu, el a devenit pasionat de studiul secreţiei interne a pancreasului încă de la vârsta de 21 de ani, moment în care studiile în domeniu se aflau la un nivel destul de primitiv, legătura acestor secreţii cu teribilul diabet nefiind elucidată. Dacă primele studii asupra pancreasului le-a efectuat la Paris, reve­nirea în ţară se pare că i-a deschis orizonturi noi, în 1916 el efectuând primele ex­perimente pe baza extrac­telor pancreatice la Bucureşti.

Din păcate, munca i-a fost întreruptă de eveni­mente care aveau să marcheze atât atitudinea faţă de politică, cât şi viitorul întregii naţiuni: Primul Război Mondial şi ocuparea ţării de către Puterile Centrale. Să nu uitam că după înfrângerea româ­nilor la Turtucaia, C. Argentoianu a prevăzut dispariţia încrederii românilor în sis­temul de partide, numind acest sentiment chiar „ura împotriva partidelor”. Iarna dintre 1916 şi 1917 a fost poate cea mai nefastă din istoria României: ţara era ocu­pată, molimele făceau ravagii, iar perspectivele erau dintre cele mai sumbre.

Acest scurt excurs istoric are rolul de a schiţa con­textul în care medicul şi cer­cetătorul român era constrâns să îşi desfăşoare activitatea. Este uşor de înţeles de ce discursul naţionalist, antisemit şi autori­tarist al unor personalităţi ale epocii, pre­cum profeso­rul A. C. Cuza, a atras mulţi intelectuali şi spirite luminate care, efectiv, nu vedeau altă soluţie. Din 1920, ascensiunea lui Corneliu Zelea Codreanu şi ame­ninţarea invaziei bolşevice nu au făcut decât să acutizeze aceste tendinţe. Să ne aducem aminte şi semnalele de alarmă pe care viitorul Căpitan le trăgea în privinţa bolşevizării Universităţii din Bucureşti şi pierderii de teren pe care spiritul naţional, patriotis­mul o înregistrau.

Pentru a reveni la activitatea doctorului Paulescu, succesele incontestabile le­gate de descoperirea „pancreinei” îi deschideau acestuia calea către reali­zări fără precedent. În 1921, profesorul Nicolae Paulescu descoperă insulina (un hormon se­cretat de celulele endocrine ale pancreasului, folosit cu rezul­tate notabile în trata­rea diabetului, având ca efect scăderea glicemiei). Dincolo de această realizare, aplicarea tratamentului la fiinţele umane se lovea de factori neprevăzuţi - câinii fo­losiţi la experimente mureau din cauza scăderii dramatice a glicemiei - studiile trebuind continuate şi perfecţionate pentru stabilirea unui tratament eficient. Din păcate pentru autorul nostru, cei care au pus la punct procedeul au fost cercetătorii de la Institutul Carolina. Cu toate că Paulescu descoperise, după cum am arătat insulina în 1921, laurii gloriei i-au fost refuzaţi - Doctorul Frederick Grant Banting şi profesorul John James Richard MacLeod, de la institutul menţionat mai sus, au primit în 1923 Premiul Nobel pentru descoperirea insulinei. Această cruntă nedrep­tate se pare că a accentuat implicarea doctorului Paulescu în politica naţionalistă. Rezultatele muncii sale de-o viaţă fuseseră adjudecate de alţii. O teză destul de cre­dibilă în opinia noastră este aceea potrivit căreia refuzul Premiului Nobel ar fi avut ca motiv tocmai implicarea în politică a cercetătorului român, animat de o neţărmuită dragoste şi un devotament fără precedent faţă de greu încercata sa patrie, intrat însă în vizorul factorilor de influenţă globali care lucrau la destabili­zarea României şi propovăduiau cosmopolitismul.

Adoptând o poziţie radicală, de medic al trupului dar şi al sufletului, profesorul Nicolae Paulescu nu s-a mulţumit niciodată cu satisfacţia vindecării bolilor cărnii. Pentru el sufletul era mai important, iar medicul creştin avea datoria spirituală de a-l trata şi pe acesta. Şi în acest sens, Paulescu a fost un precur­sor, depăşindu-şi cu mult contemporanii. Astăzi, această abordare complexă este îmbrăţişată în toate ţările civilizate, chiar dacă latura profund creştină a fost abandonată în beneficiul unor aiureli psihanali­tice care au dus, după cum se vede, la legiferarea unor barbarii precum eutanasia.

În cartea de faţă ni se înfăţişează mentorul Nico­lae Paulescu. Chiar dacă atitu­dinile sale politice pot părea revolute, ele nu trebuie judecate prin prisma comodă a sentinţei istorice retroactive. Susţinător al lui A. C. Cuza, simpatizant legionar, Paulescu rămâne unul dintre cei mai mari oameni de ştiinţă români, iar opera sa tre­buie cunoscută şi citită în totalitate. Nu avem a ne ruşina de teoriile politico-religioase ale unui om care ne-a adus, în epoca sa, pe cele mai înal-te culmi ale cercetării medicale. Ar trebui atunci să ne ruşinăm şi pentru că a descoperit insulina şi pen­tru că suntem români, ori acest lucru nu e cu putinţă. Opiniile antisemite şi naţio­naliste exprimate aici de Paulescu fac parte integrantă din opera sa şi sunt rezultatul dezamăgirii faţă de o politică naţio­nală falimentară şi de un furt intelectual interna­ţional. Să nu uităm că într-o epocă imediat ante­rioară, în Franţa, Drumont scrisese La France Juive, iar Michelet se situa pe poziţii antisemite care depă­şeau tot ceea ce se scrisese până atunci, că în Germania, August Rohling devenise o celebritate prin Evreul după Talmud ş.a.m.d. Acesta era curentul politic al epocii, iar dato-ria noastră este aceea de a ne informa şi a-l înţelege.

Spirit profund religios, Paulescu a militat pentru viaţa în duhul şi legea Evan­gheliei, singura care poate scăpa din imperiul patimilor, al degenerării morale şi tru­peşti. Revolta sa faţă de incompetenţa şi orbirea clasei politice româneşti l-a dus la opinii adesea extreme, dar care îi aparţin în totalitate şi ca atare trebuie respectate. Marele profesor Nicolae Paulescu şi-a adus o contribuţie hotărâtoare şi în alte domenii ale medicinii, multe dintre descoperirile sale fiind însă ignorate (de exem­plu operaţia asupra hipofizei se numeşte în orice dicţionar Procedeul Paulescu - dar cine mai are timp să îşi aducă aminte?), recunoş­tinţa care i se cuvine fiind ocultată. Nicolae Paulescu s-a stins din viaţă în 1931, la vârsta de 62 de ani, scăpând de durerea de a cunoaşte bolşevizarea Româ­niei. Noi, cei de azi, trebuie să îi fim recu­noscători şi să ne ferim cu umilinţă creştină de condamnări conjuncturale, de ju­decăţi care nu ne-ar face cinste.


Editura


Dostları ilə paylaş:
  1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   21


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə