Spitalul, coranul, talmudul, kahalul şi francmasoneria

Ultimul război

Dar iată că izbucneşte diferendul bulgaro-român.

Natural, că întotdeauna jidanii au încercat să pro­fite de greutăţile prin care trece ţara, pentru ca să ne pună cuţitul la gât. Ei o mărturisesc chiar fără de ruşine:

„Câtă vreme va exista o chestie ovreiască în România, ea va forma partea vul­nerabilă a ţării şi i se va ridica în drum, - fără ca ovreii din ţară să se amestece, tocmai în momente de grea cumpănă”³⁵⁸.

În acelaşi timp, toată jidănimea din străinătate a început să urle, somând pe Europa să intervină în favoarea ovreilor din România.

Sau văzut astfel apărând articolele lui Luzatti, fost prim-ministru circum­cis al Italiei, publicate în „Corriere della Sera”; acele ale lui P. Nathan, de la „Berliner Tageblatt”, - acele ale lui Clemenceau, fost prim-ministru al Franţei, francmason de marcă şi stipendiat de Iuda articole publicate în ,,L'Homme libre”; articolele din ,,Moniing-Post”, din „Daily Telegraph”,... acele din „Neue Freie Presse”, din „Pester Lloyd”, din „Napii” şi din „Hirlapii” ungureşti etc.,

Într-un cuvânt, toate Cahalele din Europa au sărit de-o şchioapă, la ţipe­tele de ananghie ale jidanilor de aici.

Dar dificultatea, pe care contase atât de mult jidovimea, s-a schimbat curând într-un triumf pentru ţara româneasca.

Cahalele dăduseră deci greş.

Dar, nu face nimic. Jidanii din România îşi schim­bară imediat tactica.

Îndată ce văzură că nu va fi război şi că totul se va rezuma într-un fel de paradă inofensivă, - toţi jidănaşii fură cuprinşi de un entuziasm extraordinar (îngrămădindu-se totuşi la partea sedentară a oşti­rii)... toţi hahamii sim­ţiră gâdilituri la limbă şi expecto­rară discursuri patriotico-izboinice,... toate ba­labustele scoaseră din buzunarele lor soioase, un „cinci-parale” şi-l dădură, cu gesturi de miliardare risipitoare, altor jidani care scriu la gazetă şi care le-au trecut pe toate la nemurire, murdărind coloanele ziarelor, - ce din cauza asta nu se mai puteau citi, - cu greţoasele lor nume.

Dar pentru ca cititorul să-şi dea seama de ce spe­cie de soldaţi procură României Iuda, vom cita numai faptele următoare:

1. Raportul unui căpitan către colonelul său³⁵⁹.

Am onoarea de a vă raporta că, reţinând la ca­zarmă, pentru ca să facă gardă, mai mulţi soldaţi, între care şi pe Gold... Iţic, acesta a crezut necesar să intervină pe lângă medicul regimentului pentru ca să fie dispensat. Şi, în adevăr, a fost scutit de orice serviciu timp de 5 zile, - dar nu s-a indicat diagnosti­cul bolii care a încuviin­ţat scutirea.

Acest soldat, - care n-a fost dispensat ca debil de comisia de recrutare şi n-a fost prezentat ca slăbănog la contravizită, - care, în plus, n-a dat nici un semn de debi­litate de când este în serviciu, - acest soldat a obţinut de la medicul militar suma de 76 de zile de scutire, dintre care cele mai multe cu dreptul de a sta acasă.

Afară de aceasta, când la 4 iulie trebuia să facă 2 zile de închisoare, acest soldat a fost iarăşi scutit de pedeapsă, sub pretext că închisoarea e murdară...

Adaug aici foile de scutire şi de infirmerie:

13 Noiembrie, scutit de serviciu în timp de 48 ore.

17 Noiembrie, scutire de 5 zile; în această vreme va sta acasă.

22 Noiembrie, scutire de 3 zile; va sta acasă.

7 Ianuarie, scutire de 4 zile; va sta acasă.

20 Februarie, scutire de 5 zile.

25 Februarie, scutire de 5 zile; va rămâne acasă.

2 Martie, scutire de 4 zile; va sta acasă

6 Martie, scutire de 4 zile.

12 Martie, scutire de 4 zile; va rămâne acasă.

15 Aprilie, scutire de 3 zile; va sta acasă.

21 Aprilie, scutire de 5 zile.

29 Aprilie, scutire de 3 zile; va rămâne acasă.

4 Iunie, intrat la infirmerie şi scutit de concen­trare şi de gardă până la 28 iunie.

9 Iulie, scutire de 5 zile.

Total: 76 zile.

Comandantul companiei (ss) X
2. În acelaşi corp de armată, un alt jidan, Iţic W. Leib... a luat, de la acelaşi me­dic ca precedentul, 270 zile de concediu într-un an. Chemat la concentrare, el se mulţumi să trimită la regiment un certificat de la medicul cu pricina. Dar colonelul bănuind că are a face cu un certificat de complezenţă, trimise la ovrei un alt medic, care-l găsi perfect sănătos şi constată, în plus, că nu fusese niciodată bolnav, - ceea ce avu ca urmare că primul confrate, care se arătase prea îndatoritor, fu trimis la în­chisoare³⁶⁰.

Vom mai aduce, ca specimen, un rezumat din ta­bloul percepţiei fiscale din Târgu-Neamţ, în ceea ce priveşte dispăruţii, care datoresc taxe militare pe anii 1900-1911³⁶¹.

Aceşti dispăruţi, - sau mai bine zis aceşti ascunşi, - sunt în număr de 293, dintre care 248 sunt ji­dani.

Lista începe cu numele belicioase de:

Beriş Iosub Leiba fiul lui Şmil şi al Malchei;

Iancu Iosub Minei fiul lui Avrum şi al Dvoirei;

Şmil Şmil Iţic fiul lui Bercu şi al Rifchei şi se conti­nuă astfel, pe 5 pagini ale zia­rului oficial, până la sfârşit, trecând prin poreclele fermecătoare de: Şloim Şloim, - Şulăm Iţic, - David Bercu, - Iţic Burăh, - Ştrul Naftulea - neuitatul Aron Ghidate etc., etc.

Iată deci ce valorează, ca soldaţi³⁶², cei ce ne pre­tind, - cu ameninţări şi chiar cu acte de violenţă, - drepturi de cetăţean.

Concluzii practice
Am trecut în revistă o parte din efectele Cahalelor talmudice, - restul formând Francmasoneria, care va fi studiată în capitolul următor, - şi am constatat că faptele rele ale acestei organizaţii periculoase se rezumă la:

1° - în spoliaţii datorită patimei de proprietate;

2° - în revoluţii sângeroase ce ţin de patima de dominaţie.
Dar, o chestiune capitală se pune pentru noi, româ­nii:

Ce trebuie să facem cu aceşti oaspeţi nepoftiţi care, hodoronc-tronc, s-au instalat în ţară, - sau mai bine zis cu aceşti paraziţi răufăcători care sunt în acelaşi timp şi hop şi asasini?

Putem oare să-i exterminăm, - cum bunăoară se ucid ploşniţele?

Acesta ar fi mijlocul cel mai simplu şi cel mai co­mod de a scăpa re­pede de ei, - mijloc care ar fi chiar licit³⁶³, dacă am urma legile Talmudului.

Dar nu! - nu trebuie nici chiar să ne gândim la aşa ceva,... căci suntem creştini, - creştini, atât de urâţi de jidovi!

Trebuie chiar să uităm răzbunarea, - patimă sine qua non a unui bun haham, - pentru jafurile şi omorurile comise sau cauzate de jidani.

Mai mult! trebuie să iubim pe ovrei şi să le fa­cem bine, - pentru că avem ca învăţător pe Hristos, - izvorul iubirii eterne, - care în înţelepciunea Sa dumnezeiască ne-a zis: Iubiţii pe vrăjmaşii voştri,... faceţi bine celor ce vă urăsc”³⁶⁴.

Trebuie deci să-i iubim pe aceşti fraţi rătăciţi.

Trebuie chiar să-i iubim cu iubirea unui părinte, căci iubirea părintească este sentimentul instinctiv cel mai intens şi cel mai milostiv pe care oamenii pot să-l aibă.

În consecinţă, să ne întrebăm ce ar face un tată, foarte indulgent, care ar avea înaintea sa pe fiul său, mult iubit,... dar plin de vicii?

Ei bine, acest tată va trebui, mai întâi, să arate fi­ului răul ce îşi cauzează lui însuşi şi altora, prin purtarea sa vicioasă.

În acelaşi timp va trebui să suprime acestuia mij­loacele cu care-şi satis­face impulsiile sale pătimaşe.

Prin urmare, datoria noastră este: _;

1° Să spunem ovreilor răul imens ce şi-l fac lor şi, mai ales, ni-l fac noua prin Cahale, - pe care, de altfel, guvernul ar trebui să le distrugă cu totul, smulgându-le din rădăcină, - aşa cum au încercat să facă ruşii,... dar din nenorocire printr-o procedare defectuoasă³⁶⁵.

Este de crezut că, văzându-se descoperiţi, aceşti fraţi ai „apostolilor” lui Hristos, se vor ruşina de ei înşişi şi se vor lepăda în mod sincer de infamul Talmud, care-i transformă în furi şi în ucigaşi.

Atunci, - nemaifiind sub imperiul patimilor de pro­prietate şi de dominaţie, excitate la un grad superlativ de legislaţia lor religioasă, - şi fiind scăpaţi şi de Cahal, care-i organizează într-o bandă de răufă­cători, - jidanii nu vor mai fi periculoşi pentru noi şi îi vom putea primi cu braţele deschise, - după cum facem cu orice străin, cumsecade.

2° Dar, pentru a ajunge la acest sfârşit, mai tre­buie să suprimăm ovreilor noştri orice mijloc de satisfacere a patimilor de proprietate şi de domina­ţie, - bineînţeles având şi ochii în patru aşa ca să piară pofta junilor circumcişi să mai necinstească fete de român. Pentru aceasta trebuie:

a) ca jidanii să ne dea îndărăt tot ce ne-au furat, - lucru foarte greu de obţinut; - în urmă să-i elimi­năm din economia noastră, după cum se exprimă profesorul A. C. Cuza, neîmprumutând niciodată bani jidoveşti, - nici pentru trebuinţele particularilor, nici mai ales pentru acelea ale ţării, - şi reluând, printr-o muncă fără preget şi printr-o perseverenţă tenace, comerţul, industria, agricultura, pădurile, petrolul,... şi toate celelalte bunuri ce ei ni le-au luat cu japca;

b) mai trebuie ca, - până când s-or îndrepta, - să nu-i facem stăpâni peste noi, dându-le încetăţeni­rea, pe care patima lor de dominare o reclamă cu atâta insistenţă, - după cum un tată foarte înţelept trebuie să nu-şi lase autoritatea pe mâinile fiului său, încă vicios.

Şi iată în ce chip i-am face pe jidani stăpânii noştri dacă le-am îndeplini dorinţa: După ultimul recensământ, populaţia totală a României este de 7.248.061 locuitori, - dintre care 5.918.928 stau la ţară şi 1.329.133 în oraşe. Ovreii, în număr de vreo 400.000³⁶⁶, se găsesc printre locuitorii oraşelor şi chiar cer tocmai drepturile de orăşean, adică drepturi de cetăţenie plenară, completă, absolută.

Or ţăranii, - adică imensa majoritate a popo­rului român, - nu se bucură încă de drepturile pe care le pretind jidanii, - străini, veniţi de ieri. Într-adevăr, ţăranii n-au decât drepturi restrânse; ei nu pot să aleagă un deputat decât prin delegaţi şi sunt cu totul lipsiţi de a participa la alegerea pentru Senat; în plus, ei sunt supuşi la anumite restricţii ale dreptu­lui de proprietate³⁶⁷ de care sunt scutiţi orăşe­nii.

Va trebui deci să se dea mai întâi ţăranilor ro­mâni drepturi integrale, totale, - şi pe urmă să te gândeşti la pleava judaică³⁶⁸.

Altfel, ar fi să ne sinucidem; ar fi să reînnoim ne­bunia ce a făcuto Franţa în Algeria, acordând ovreilor drepturi, ce nu le aveau naţionalii.
Dar, mai e încă ceva!

Dând drepturi jidanilor, - mai înainte ca ţăranii români să fie emancipaţi de tutelă, - cădem pe propor­ţia groaznică de un jidan pentru doi ro­mâni³⁶⁹.

Se înţelege, cât de colo, ce armă formidabilă am procura noi înşine jido­vilor, - aceşti străini putrezi de vicii, - pentru ca să ne poată da lovitura de moarte!

Şi nu trebuie să ne înduioşăm de chelălăitul „pumuntenilor” care se plâng că n-au protecţie, căci e de-ajuns ca un jidănaş de aici, - ferească Dum­nezeu, - să strănute, ca toată jidovimea, din lumea întreagă, să ţipe într-un glas: Gewalt! şi să poruncească guverne­lor francmasone să intervină.

Şi nici nu trebuie să ne pese de lăfăielile şi de răţo­ielile ovreilor, că fac armată, - ba chiar că au mers la război, - şi că prin urmare, li se cuvine să aibă drepturi ca orice român.

Ei, şi dacă fac armata? - şi dacă au fost la război?

Au făcut-o pentru propriul lor interes; au făcut-o pentru ca să-şi apere prăzile adunate jefuind pe români, - prăzi pe care alţi bandiţi, ca bulgarii, ar fi putut uşor să pună mâna.

Şi de unde până unde, făcând armata, şloimii ca­pătă şi vrednicia ca să fie cetăţeni?

Pentru ca cititorul să-şi dea bine seama de cum stau lucrurile în reali­tate, să-i expunem situaţia printr-o parabolă:

O văduvă, care avea zece feciori, vede într-o zi in­trând în curte, un cerşetor ce venise să ceară un codru de pâine şi, făcându-i-se milă de el, îi dă de mâncare şi îi îngăduie chiar să se culce într-un colţ după uşă.

Dar cerşetorul, fiind hoţ, a înşelat pe băieţii bătrâ­nei... ba chiar a furat şi aces­teia multe lucruri de prin casă.

Într-o noapte, iată că vin tâlharii.

Sar toţi flăcăii babei,... se face că sare şi cerşeto­rul, care însă, fricos din fire, se ascunde după casă... şi, în sfârşit tâlharii sunt puşi pe goană.

Ei bine, - ce cap credeţi că a făcut bătrâna, când a doua zi de-dimineaţă, se pomeneşte cu cerşetorul, - care până atunci fusese tolerat de milă, de silă, şi care dârdâise de teamă că tâlharii o să-i ia ceea ce el şterpelise de la binefăcătorii săi, - că vine, cu obrăzni­cie, să-i pretindă, - sub cuvânt că a luat şi el parte la încăierare, - să-l pună în capul bucatelor,... săi dea pe mână cheia de la lada cu bani şi... să aibă dreptul să se amestece în afacerile casei, - drept pe care opt din băieţii babei nu-l căpătaseră încă, nefiind vârstnici.

Trebuie notat că a încetăţeni acum câteva mii de jidani - sub pretext că au luat parte la mobilizare, - este a face peşcheş bietei ţări atâţia viitori pro­prietari de moşii circumcişi.

Şi dacă ne raportam la ce s-a petrecut în Galiţia, - unde, în 13 ani, numă­rul proprietarilor rurali evrei a crescut, de la 38 la 680 (vezi anterior), - România va putea, peste vreo zece ani, să-şi schimbe numele în Palestina.

Şi să nu se uite că dacă Domnitorul Cuza a putut să smulgă din mâinile grecilor moşiile pe care aceştia le acaparaseră, va fi imposibil oricui să mai scoată vreodată, din ghearele jidovilor, ceea ce ei au înhăţat.

Unde mai pui că toate aceste vipere împământe­nite vor putea să se ducă la sate, nesupărate de nimeni, - nici chiar de jandarmii rurali, - şi vor aţâţa acolo, în voie, o nouă răscoală ţărănească.

De altminteri, dacă se întâmplă nenorocirea ca ovreii militari să fie încetăţeniţi... s-a sfârşit cu ţara românească.

Finis Romaniae!
Prin urmare, cel puţin de aici înainte, va trebui să nu se mai împartă la jidani drepturile de cetăţenie cu atâta dărnicie, - mai mult decât stupidă, - cum s-a făcut până acum.

Prin urmare, aceia care, - ministru, sena­tor, sau deputat, - va contribui la naturaliza­rea unui jidan, este un trădător, un vânzător de ţară şi comite crima de lése-naţiune.

Îl vom excomunica şi-l vom afurisi, - pe acest rău român, - cu următo­rul blestem înfricoşător, scos din Cheremul talmudic:

Răni adânci, boale lungi şi înspăimântătoare să vină asupra lui.

Să fie supt, până la măduva oaselor, de jidani şi, odată sărac şi căzut în mizerie, să fie vândut de aceşti jidani, - ca un simplu ţăran din Galiţia, - altor jidani, care să-l hrănească cu scârnăvii ce produc moartea.

Să lucreze toată viaţa şi până la istovire, ca un rob, pentru ca să îmbogăţească pe jidani; iar aceş­tia să nu aibă deloc milă de el, - după cum n-au avut milă de cei 11.000 bieţi ţărani, pe care i-au împins la răscoală şi pe care în urmă i-au lă­sat să-i omoare armata, în locul lor.

Copilaşul său, frumos ca un îngeraş, să fie răs­tig­nit de jidovi, - care să-i scoată tot sângele, înţepându-l cu groaznice piroane ascuţite.

Fetiţa adorabilă, sau surioara scumpă şi mult iu­bită, să fie necinstită de un tăiat împrejur şi, în urmă, acest jidan sau un altul, să o închidă într-un bordel sau să o tri­mită să moară de deznă­dejde la Shanghai sau la Buenos-Aires, - ca sute şi mii de copile de ţărani români.

Nevasta sa să fie dată altora şi, când dânsul va muri, alţii să se aplece peste dânsa.

Să cadă şi să nu se mai scoale.

Să nu fie îngropat în cimitirul creştin.

Acest blestem să cadă pe răul român şi pe tot neamul lui.

Iar Dumnezeu să verse pacea şi binecuvânta­rea Sa peste mine şi peste întreg poporul româ­nesc. Amin.

Înainte de a sfârşi acest capitol, să ne fie îngăduit să adăugam aici o analogie medicală.

Poporul român poate fi comparat cu un copil care a rezistat uşor la boli febrile, cu invazia bruscă şi tumultuoasă, ca vărsatul, pojarul, scarlatina etc... Şi în adevăr, el a ieşit învingător în toate atacurile furioase ale barbarilor, ale turcilor, ale tătarilor, ale ungurilor, ale grecilor, etc.

Dar când băiatul ajunse la vârsta de 21 de ani, el fu pătruns încetul cu încetul de o boală teribilă, cu început insidios şi cu mers cronic, adică de tubercu­loză, - care pentru poporul român este reprezentată de jidani.

Dacă scapă de această mortală lovitură, va ajunge fără greutate la o vârstă foarte înaintată.

Către un asemenea sfârşit trebuie să aspire orice bun român, cu atât mai mult că din toate părţile încep să se audă clopotele funebre ale înmormân­tării împărăţiei lui Israel, care, - mai puţin favorizată de soartă ca cea a lui Mahomet, - a murit în stare de foetus, adică înainte de a se naşte,... îndată ce s-a dat de gol.³⁷⁰

De altfel, să fim mândri că suntem, cu ruşii, singu­rele popoare din Eu­ropa, care au înţeles vicleşu­gul lui Iuda şi îi rezistă cu înverşunare³⁷¹.