Sărbători și obiceiuri

Sărbătoarea Sfîntul Gheorghe (6 mai)

În calendarul popular, sărbătoarea Sfîntului Gheorghe are o data fixă – 6 mai – şi marchează adevăratul început al primăverii. În viziunea populară sărbătorile sf. Gheorghe și sf. Dumitru determinau anotimpul anului. La sf. Gheorghe începe anotimpul cald, iar la sf. Dumitru - cel rece. Potrivit legendei, acești doi sfinți „poartă cheile anotimpului la brîu, păstrîndu-le cu sfințenie”.

În popor, în perioada acestor două sărbători se obișnuește să se facă împrumuturi de bani, se închiriază loturi de pămînt, se tocmesc ciobanii etc. De aici și proverbul „sf. Gheorghe tocmește și sf. Dumitru plătește”.

În ajunul zile de sf. Gheorghe stîlpii porților se împodobesc cu brazde de iarbă în care sînt înfipte crenguțe de salcie. Pe timpuri, crengi verzi se puneau și la grajdurile animalelor. Aceste brazde și crengi unii le păstrau tot anul și le foloseau împotriva bolilor și în scopul protejării animalelor de forțele rele.

În concepția populară, ajunul sf. Gheorghe se consideră un timp primejdios, deoarece cu venirea întunericului și pînă la primul cîntat al cucoșului, prin gospodării bîntuie duhuri rele care iau mana animalelor, îndeosebi a vacilor. De aceea în noaptea spre sf. Gheorghe animalele necesită pază atentă și grijulie.

Conform tradiției, în ajunul sf. Gheorghe se face așa numitul „foc viu”. În taină se aduc lemne și se aprind într-un mod special – frecînd două lemne unul de altul.

În jurul focului se strîng flăcăii care organizează diferite jocuri și sar peste foc. Cînd focul se stinge, fiecare ia cîțiva cărbuni și venind acasă afumă cu ele animalele.

În trecut, de ziua sf. Gheorghe se mai practică încă un obicei – căutarea comorilor. De fapt se spune că comorile sînt căutate: la Paște, sf. Gheorghe, Ispas, Duminica Mare, Ioan Botezătorul. Se credea că în aceste zile comoara „se aprinde” și luminează, indicînd locul unde se află. Erau cunoscute multe modalități de căutare a comorilor, dar în caz cînd se găsea și se lua comoara obligatoriu era să lași în acel loc cîteva monede sau alte obiecte, pentru ca căutătorul să nu fie omorît de către duhurile rele ce o păzeau.

De ziua sf. Gheorghe sînt legate și multe alte tradiții. Ca și la alte sărbători se dă de pomană de sufletele morților, în care intră ulcioare noi cu lapte sau brînză, colac și lumînare.

În ajunul sf. Gheorghe se sărbătorește și ziua ciobanilor – „alesul”. Pe imaș se alege locul stînii și a tuturor anexelor acesteia. De fapt, „alesul” semnifică începutul sezonului de primăvară-vară, cînd se strîng oile la stînă și se separă mieii și iezii de oi și capre. Pentru ca forțele rele să nu ia mana oilor acestea trebuie mulse pînă la amurg. În timpul nopții ciobanii cîntă la diverse instrumente, astfel alungă forțele rele protejîndu-le . Dacă „alesul” cade în zi de post nu se mănîncă de frupt ci numai pește și pîine, în restul zilelor sînt organizate petreceri la care se servesc bucate din carne, ouă etc. Vinul se servește cu urări de sănătate pentu ciobani și animale.

În sărbătorirea zilei sf. Gheorghe, este evidentă îndeletnicirea tradițională a  moldovenilor  - creșterea animalelor.

Înălţarea la cer a Domnului Isus Hristos (Ispasul)

Înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos este una din marile sărbători domneşti, stabilită în amintirea zilei, cînd Mîntuitorul a urcat spre ceruri. Denumirea populară a sărbătorii – Ispasul - provine de la cuvîntul slav Spasiteli (Mîntuitorul).

Ispasul este sărbătorit în Joia din a şasea săptămînă după Paște, adică în a patruzecea zi după Învierea Domnului, cu zece zile înainte de Pogorîrea Sfîntului Duh sau Rusalii. Sărbătoarea este respectată de toţi credincioşii.

La baza tradiţiei creştine despre Înălţarea Domnului au stat cîteva credinţe păgîne. Este vorba despre credinţa oamenilor din vechime, precum că timp de 40 zile sufletul răposatului s-ar afla pe pămînt, iar în ziua a 40-a el urcă la cer. Credinţa aceasta se menţine şi astăzi, oamenii imaginîndu-şi că la 40 de zile după deces, sufletul răposatului se înalţă la ceruri.

Pe lîngă credinţa despre înălţarea la cer a sufletului, se crede că s-ar urca acolo şi trupul răposatului. Prin urmare, aceasta este legată de faptul că la majoritatea civilizațiilor antice oamenii se închinau zeităţilor agrare – solare despre care se credea că mor şi învie anual, după care se urcă la cer, trăind printre zeii nemuritori.

Unele aspecte ale mitologiei păgîne au fost preluate de cea creştină, adaptate la viaţa lui Hristos. Tradiţia creştină spune că 40 de zile după Înviere Iisus Hristos s-a aflat pe pămînt printre apostoli, apoi s-a înălţat spre ceruri.

Evenimentul biblic al înălţării la cer a Domnului a fost relatat, pe scurt, în Evangheliile lui Marcu şi Luca.

Un element mai nou al sărbătorii considerat mai puţin important este faptul că această zi este dedicată unui sfînt pe nume Ispas, care ar fi asistat la urcarea lui Hristos spre cer. Ispas a fost un om vesel, de aceea şi credincioşii caută să fie bine dispuşi în ziua de Ispas.

Pentru această zi gospodinele coc pască, vopsesc ouă şi le dau de pomană, crezînd că sînt folosite de spiritele morţilor în timp înălţării lor spre cer. În unele localităţi pomenile acestea se numesc Moşii de Ispas.

Ca și de Paşti creştinii acordă o deosebită atenţie mesei ritualice din ziua de Ispas. Se mănîncă pască, se ciocnesc ouă. În unele localități sătenii sărbătoresc ieşind la iarbă verde. În acestă zi creştinii se salută cu sintagma „Hristos s-a înălţat!”” – „Adevărat s-a înălţat!”.

Astăzi se simte o revenire la tradițiile acestei sărbători. În legătură cu aceasta s-au păstrat unele superstiții: se spune că „în ziua de Ispas să nu dai foc şi sare din casă”; foc – pentru ca tot anul vei avea gălăgie; sare nu se dă pentru a proteja mana vacilor. Pe timpuri, în noaptea ori chiar în ziua Ispas se practicau multe obiceiuri care aveau menirea să apere oamenii și gospodăriile de forţele magice. Astfel, în ajunul sărbătorii creştinii aduceau verdeaţă, ramuri de alun cu care împodobeau casele. Plantele de la Ispas se păstrau tot anul, fiind folosite pentru oameni bolnavi, de dureri de cap etc. Ca şi la alte sărbători de peste an, la Ispas oamenii observă semnele timpului. Se spune că, cum va fi timpul de Ispas aşa va fi toată vara. Abia în ziua de Ispas gospodinele culeg frunze de viță-de-vie pentru sarmale. Merg în cîmp să vadă semănaturile şi dacă cioara nu se vede din grîu, roadă va fi mănoasă.

Un element relativ nou al sărbătorii de Ispas a devenit cinstirea eroilor căzuţi în luptă. În calendarele creştine ortodoxe din R. Moldova ziua de Ispas este menţionată ca şi sărbătoare a eroilor.

Sărbătoarea presupune săvîrșirea unei panahide întru pomenirea acestora. Femeile din sate pregătesc și oferă pomeni nu numai de sufletul eroilor cunoscuţi ci şi al tuturor decedaților. Generalizînd putem menționa că, această tradiție creștinească este respectă tot mai mult în satele noastre.

Mateevici Alexei  |