Ştiri despre o răpire traducere din limba spaniola sarmiza leahu

Pablo Emilio Escobar Gaviria împlinise patruzeci şi unu de ani în decembrie. Conform fişei medicale întocmite la intrarea în închisoare, starea sa de sănătate era aceea a „unui bărbat tînăr, în condiţii fizice şi mintale normale". Singura observaţie ciudata a fost o congestie a mucoasei nazale şi o cicatrice asemenea urmei lăsate de o operaţie plastică la nas, pe care el a explicat-o ca fiind o leziune din tinereţe, produsa în timpul unui meci de fotbal.

Documentul prin care se consemna că se predase de bunăvoie a fost semnat de şeful general al Direcţiei de Anchetă Penala, de şefa secţiei locale a aceleiaşi instituţii şi de către procurorul delegat pen­tru Drepturile Omului. Escobar şi-a întărit semnătura cu amprenta degetului mare şi cu numărul cărţii sale de identitate, declarată pierdută: 8 345 766, eliberată la Envigado. La sfîrşitul documentu­lui, secretarul, Carlos Alberto Bravo, a adăugat : „După ce a sem­nat, domnul Pablo Emilio Escobar a solicitat ca prezentul act să fie semnat şi de doctorul Alberto Villamizar Cărdenas, care se con­formează, după cum urmează". Villamizar a semnat, deşi niciodată nu i s-a explicat în ce calitate o făcuse.

Odată încheiate formalităţile, Pablo Escobar şi-a luat rămas-bun de la toţi şi a intrat în celula unde avea să trăiască la fel de preocu­pat ca şi pînă atunci de propriile probleme şi afaceri, de data aceas­ta însă, avînd alături însuşi statul, care veghea la liniştea şi la securitatea lui. De-a doua zi însă, acea închisoare pe cinste de care vorbise Villamizar a început să se transforme într-o ferma de cinci stele, dotata cu mobila de lux, instalaţii pentru distracţie şi tot soiul de alte facilităţi pentru chefuri şi delicte, construite cu materiale de282

cea mai bună calitate, aduse pe rînd în portbagajul cu fund dublu al unei furgonete folosite pentru aprovizionare. Două sute nouăzeci si nouă de zile mai tîrziu, aflînd de acest scandal, guvernul a decis să-l mute pe Escobar în altă închisoare, fără să-l anunţe în preala­bil. La fel de neverosimilă ca faptul că guvernului îi trebuise un an ca să afle ce se petrecea a fost uşurinţa cu care Escobar a mituit un sergent şi doi soldaţi morţi de spaima cu un blid de mîncare şi a evadat, împreuna cu gărzile sale de corp, străbătînd pe jos pădurile din vecinătate, chiar pe sub nasul funcţionarilor şi al soldaţilor însărcinaţi cu transferarea lui.

A fost sentinţa sa la moarte. După cum a declarat mai tîrziu, acţiunea guvernului fusese atît de ciudată şi intempestivă, încît nu s-a gîndit că, într-adevăr, va Fi transferat, ci că o să-l omoare sau o să-l predea Statelor Unite. Cînd şi-a dat seama de enorma greşeală comisă, a întreprins două campanii paralele pentru ca guvernul să-i facă favoarea de a-l închide din nou: cea mai mare ofensivă de atentate cu dinamită din istoria ţării şi oferta de a se preda fără nici o condiţie. Guvernul însă nu i-a luat în seamă propunerile, ţara n-a pierit sub ameninţarea maşinilor-căpcană, iar ofensiva poliţiei a atins proporţii de nesuportat.

Pentru Escobar, lumea se schimbase. Cei care l-ar fi putut ajuta din nou ca să-şi salveze viaţa nu mai aveau nici chef, nici argu­mente ca s-o facă. Părintele Garcîa Herreros a murit la 24 noiem­brie 1992 în urma unei insuficienţe renale cu complicaţii, iar Paulina — fără slujbă şi fără economii — îşi trăia retrasa şi liniştită toamna vieţii, alături de copii şi de minunatele sale amintiri, iar astăzi nimeni nu mai pomeneşte de ea la Minutul lui Dumnezeu. Alberto Villamizar, numit ambasador în Olanda, a primit mai multe mesaje din partea lui Escobar, dar era prea tîrziu. Imensa avere a acestuia, calculată la trei miliarde de dolari, s-a scurs în mare parte în haznaua războiului sau s-a spulberat în degringolada cartelului. Familia lui nu-şi găsea nicăieri în lume un colţişor liniştit unde somnul să nu le fie tulburat de coşmaruri. Devenit vînatul cel mai căutat din istoria noastră, Escobar nu putea rămîne mai mult de şase ore în acelaşi loc, iar în fuga lui nebunească, lăsa în urmă nu doar un puhoi de morţi nevinovaţi, dar chiar şi pe propriii bodyguarzi, asasinaţi, îngenuncheaţi de justiţie sau trecuţi în ostile duşmanului.

ŞTIRI D ESPRE O RĂPIRE 283

Serviciile sale de securitate, ca şi propriul instinct aproape animalic de supravieţuire şi-ău pierdut cu totul harul de odinioară.

Pe 2 decembrie 1993 - la o zi după ce împlinise patruzeci şi patru de ani —, n-a rezistat tentaţiei de a-l suna pe fiul său Juan Pablo, care tocmai se întorsese împreuna cu mama şi cu sora sa mai mică la Bogota, venind din Germania, unde le fusese respinsă viza de şedere. Juan Pablo, mai vigilent decît el, l-a avertizat după două minute să închidă, pentru că poliţia putea localiza telefonul de unde vorbea. Escobar - al cărui ataşament faţă de familie ajunsese proverbial — nu i-a dat atenţie, în acele momente, serviciile de filaj reuşiseră să stabilească locul exact din cartierul Los Olivos din Medellin de unde vorbea. La trei şi un sfert după-amiază, un co­mando special, care nu atrăgea cu nimic atenţia, alcătuit din două­zeci şi trei de poliţişti îmbrăcaţi în civil, a încercuit zona, a ocupat clădirea şi se pregătea să forţeze uşa de la etaj. Escobar a simţit. „Te las", i-a spus fiului său la telefon, „pentru ca aici se petrece ceva ciudat." Au fost ultimele sale cuvinte.

Villamizar a petrecut noaptea care a urmat capitularii în cele mai vesele şi mai periculoase discoteci din oraş, bînd cot la cot cu gărzile de corp ale lui Escobar rachiu din cel mai tare. Frumuşelul, care turnase în el ca într-o pîlnie, povestea cui voia să-l asculte că doctorul Villamizar era singura persoana căreia şeful îi ceruse scu­ze. La două noaptea, s-a ridicat în picioare şi, fără alte comentarii, şi-ă luat ramas-bun fluturînd mîna.

— Adio, doctore Villamizar. Acum trebuie să mă fac nevăzut. Probabil, n-o să ne mai vedem niciodată. A fost o plăcere să vă cunosc.

în zori, l-au lăsat pe Villamizar beat criţă la ferma La Loma. După-amiază, în avionul cu care s-a întors în capitală, nu exista alt subiect de discuţie decît capitularea lui Pablo Escobar. Villamizar era în acea zi unul dintre oamenii cei mai celebri din ţară, dar nimeni nu l-a recunoscut prin mulţimea din aeroport. Ziarele men­ţionaseră, fără a-i publica fotografia, prezenţa sa la închisoare, dar rolul său real si decisiv în pregătirea capitulării părea destinat să rămîna învăluit în penumbra gloriilor secrete. 284

întors acasă în aceeaşi după-amiază, şi-a dat seama ca viaţa de zi cu zi îşi relua firul. Andres studia în camera lui, Maruja purta în tăcere greaua bătălie cu propriile fantasme, încercînd sa se regăsească. Calul din epoca dinastiei Tang îşi ocupase vechiul loc, printre preţioasele relicve din Indonezia şi antichităţile adu­nate de pe jumătate de glob, cabrat pe masa sacră unde ea şi-l do­rise dintotdeauna şi în colţul unde visa să-l vadă în timpul nopţilor nesfîrşite ale detenţiei. Se întorsese la biroul ei de la Focine cu acelaşi automobil din care fusese răpită — după ce, mai înainte, fuseseră înlocuite geamurile -, iar un şofer nou şi mulţumii ocupa locul mortului. Peste mai puţin de doi ani, avea să fie numită mi­nistru al Educaţiei.

Fără slujbă, dar şi fără prea mare chef să aibă vreuna, cu un gust amar lăsat de politica, Villamizar a preferat să se odihnească un timp în felul său, reparînd micile stricăciuni din casa, savu-rîndu-şi tacticos tihna, sorbitură cu sorbitură, în tovărăşia vechilor amici, făcînd singur piaţa, ca să se desfete şi să-şi desfete pri­etenii cu deliciile bucătăriei populare. Era o stare sufletească pro­pice lecturilor de după-amiăză şi care te putea încuraja să-ţi laşi barba să crească, într-o duminica, la ora prînzului, cînd negurile nostalgiei începuseră să estompeze trecutul, cineva a sunat la uşă. Au crezut că Andres îşi uitase din nou cheile. Cum era ziua liberă a femeii de serviciu, Villamizar s-a dus să deschidă. Un tînăr îm­brăcat cu o canadiană i-a înmînat un pacheţel învelit în hîrtie sati­nată, legat cu o panglică aurie, şi a dispărut pe scară, fără să spună un cuvînt său să-i lase timp să-i pună vreo întrebare. Villamizar s-a gîndit că putea fi o bombă. Preţ de o clipa l-a înfiorat o ameţeală ce i-a amintit de răpire, dar a dezlegat panglica şi a desfăcut hîrtia cu vîrful degetelor, departe de sufrageria unde îl aştepta Maruja. Era un etui din piele artificială, iar înăuntru, în cuibul său de satin, se afla inelul care îi fusese luat Marujăi în seara răpirii, îi lipsea o scînteioară de diamant, dar era acelaşi.

Ea nu-şi putea crede ochilor. Şi l-a pus şi şi-a dat seama că era pe cale să se însănătoşească, pentru că îi venea bine pe deget.

— Ce îngrozitor, a suspinat ea visătoare. Toate s-au întîmplat parcă anume ca sa scrii despre ele o carte.

biblioteca mo

De la clasici la contemporani, într-o formula grafică noua, cei mai reprezentativi autori pentru

biblioteca dumneavoastră

Emily Bronte Albert Camus

Robin Cook Clive Cussler Nelson DeMilie

F.M. Dostoievski

Joseph Finder Colin Forbes Andre G ide John Crisham

Au apărut:

Hermann Hesse

LA RĂSCRUCE DE VINTURI

STRĂINUL. CIUMĂ. CĂDEREA

EXILUL ŞI ÎMPĂRĂŢIA

FAŢĂ ŞI REVERSUL. NUNTĂ

MITUL LUI SISIF. OMUL REVOLTAT

VARĂ

CARNETE

risc asumat

săhara

fiică generalului

plum islănd

crimă şi pedeapsă

DEMONII

IDIOTUL

PUTERI EXCEPŢIONALE

CATACLISMUL

FRUCTELE PĂMÎNTULUI

TESTAMENTUL

FRĂŢIA

CAMPIONUL DIN aRKĂNSĂS

UN ALTFEL DE CRĂCIUN

MOŞTENITORII

JOCUL CU MĂRGELE DE STICLĂ

NARCIS ŞI GURĂ-DE-ĂUR