Strategia națională privind schimbările climatice și creșterea economică bazată pe emisii reduse

Anexa II: Respectarea acordurilor internaţionale

Convenţia cadru a Naţiunilor Unite privind Schimbările Climatice CCONUSC³⁰ din 1992 stabileşte un cadru general pentru eforturile interguvernamentale de rezolvare a provocărilor aduse de schimbările climatice. CCONUSC este primul instrument juridic internaţional obligatoriu care se ocupă de problema variabilităţii şi schimbărilor climatice. A fost deschis pentru semnare la Rio de Janeiro, la Conferinţa Naţiunilor Unite privind Mediul şi Dezvoltarea din iunie 1992 UNCED, şi a intrat în vigoare la data de 21 martie 1994. Obiectivul său pe termen lung este „să stabilizeze concentraţiile gazelor cu efect de seră în atmosferă la un nivel care să prevină interferenţa antropogenă periculoasă cu sistemul climatic. Acest nivel ar trebui atins într-o perioadă de timp suficientă pentru a îngădui ecosistemelor să se adapteze în mod natural la schimbările climatice, a asigura că producţia de alimente nu este ameninţată şi a oferi dezvoltării economice posibilitatea să continue într-o manieră durabilă. În 1998, Organizaţia Meteorologică Mondială OMM şi Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu UNEP au înfiinţat Grupul Interguvernamental privind Schimbările Climatice IPCC pentru a asigura o sursă obiectivă de informaţii ştiinţifice.
Convenţia a încorporat un număr de acorduri şi principii juridice nou apărute, care au fost elaborate sau confirmate de diverse conferinţe pe tema schimbărilor climatice. Printre acestea se numără:

a)Acordul de la Copenhaga din decembrie 2009 a recunoscut nevoia de acţiuni sporite de adaptare pentru a reduce vulnerabilitatea şi a construi rezilienţa în cele mai vulnerabile ţări în curs de dezvoltare.

1. 
   Cadrul de Adaptare de la Cancun³¹ CCONUSCC, 2010: Părţile au adoptat Cadrul de Adaptare de la Cancun CAF la Conferinţa privind Schimbările Climatice din 2010 de la Cancun, Mexic COP 16/ RPK 6. În Acorduri, Părţile au confirmat că adaptarea trebuie să fie abordată cu acelaşi nivel de prioritate ca atenuarea, cu axare specifică pe ţările în curs de dezvoltare.
   

2. 
   „Platforma de la Durban pentru Acţiune Intensificată,” adoptată la conferinţa Naţiunilor Unite ONU din Africa de Sud CCONUSCC, 2012, a căzut de acord asupra unei foi de parcurs către un nou „protocol, un alt instrument juridic sau un rezultat convenit cu forţă juridică până în 2015, aplicabil tuturor Părţilor la convenţia ONU privind clima. S-a ajuns la un acord referitor la măsurile de concepţie şi administrare pentru noul Fond Verde pentru Climă.
   

Părţile la Convenţie trebuie să prezinte rapoarte naţionale referitoare la implementarea Convenţiei la Conferinţa Părţilor COP. Elementele de bază ale comunicărilor naţionale sunt informaţiile privitoare la emisiile şi reducerea gazelor cu efect de seră GES şi detaliile activităţilor pe care o Parte le-a întreprins pentru a implementa Convenţia. Comunicările naţionale cuprind de regulă informaţii despre circumstanţele naţionale, evaluarea vulnerabilităţii, resursele financiare şi transferul de tehnologie, şi educaţie, instruire şi conştientizarea publicului; comunicările Părţilor din Anexa I la CCONUSC cuprind în plus şi informaţii despre politici şi măsuri³².

Părţile din Anexa I includ ţările industrializate care au fost membre ale OCDE Organizaţia pentru Cooperare si Dezvoltare Economică în 1992, plus ţările cu o economie în tranziţie Părţile EIT, inclusiv Federaţia Rusă, statele baltice şi câteva state din Europa Centrală şi de Est, inclusiv România.

UNFCCC a fost ratificată prin Legea nr. 24/1994 pentru ratificarea Conventiei-cadru a Natiunilor Unite asupra schimbarilor climatice, semnată la Rio de Janeiro la 5 iunie 1992.

Protocolul de la Kyoto. În decembrie 1997, a treia Conferinţă a Părţilor la Convenţia cadru a Naţiunilor Unite privind schimbările climatice a avut loc la Kyoto, Japonia, pentru a negocia limitele emisiilor de gaze cu efect de seră. Două caracteristici principale ale Protocolului de la Kyoto sunt: a) angajamentele obligatorii sub aspect juridic ale ţărilor din Anexa I de a reduce colectiv emisiile GES cu peste 5% sub nivelurile din 1990 până în 2008-2012, şi b) un set de mecanisme — inclusiv comercializarea internaţională a emisiilor şi implementarea comună — pentru a ajuta ţările să-şi îndeplinească angajamentele cu costuri cât mai mici cu putinţă.
Deşi nu aşa de cunoscute precum angajamentele privind emisiile şi prevederile referitoare la comercializare, Protocolul de la Kyoto mai cuprinde şi prevederi cruciale legate de monitorizarea emisiilor, raportarea guvernamentală şi analiza informaţiilor. Aceste funcţii sunt necesare pentru a asigura că ţările respectă angajamentele privind reducerea emisiilor din cadrul tratatului.
În mod concret, Articolul 5 al Protocolului cere ţărilor să înfiinţeze un „sistem naţional” pentru estimarea emisiilor de gaze cu efect de seră pe categorii de surse şi a eliminărilor pe categorii de bazine de absorbţie. Articolul 7 porneşte de la obligaţiile de raportare existente în cadrul Convenţiei privind Clima, solicitând depunerea anuală a inventarelor de gaze cu efect de seră; comunicări naţionale mai detaliate, dar periodice; şi orice „informaţii suplimentare” care pot fi necesare pentru a demonstra îndeplinirea angajamentelor de la Kyoto. În final, Articolul 8 solicită ţărilor să se folosească de audituri şi analize independente realizate de „echipe experte de analiză.”

Părţile din Anexa I la CCONUSC care au ratificat Protocolul de la Kyoto trebuie să includă informaţii suplimentare în comunicările lor naţionale şi inventarele lor anuale de emisii şi eliminări de GES pentru a demonstra respectarea angajamentelor Protocolului.

Părţile din Anexa I la CCONUSC, cum ar fi România, trebuie să depună anual informaţii despre inventarele lor naţionale şi să depună periodic comunicări naţionale, conform datelor stabilite de Conferinţa Părţilor.

Protocolul de la Kyoto a fost ratificat prin Legea nr. 3/2001 pentru ratificarea Protocolului de la Kyoto la Convenţia-cadru a Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice, adoptat la 11 decembrie 1997.

Amendamentul de la Doha

Acesta a fost adoptat la Doha în decembrie 2012. Prin amendarea Protocolului de la Kyoto prin care se operaţionalizează cea de a doua perioadă de angajament pentru reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră 2013-2020.

Amendamentul Protocolului de la Kyoto prevede următoarele:

a)modifică Anexa B şi stabileşte limitele de emisie cuantificate şi angajamentul de reducere a QELRC pentru fiecare stat parte în Anexa I, în cea de a doua perioadă de angajament.

b)stabileşte că cea de a doua perioadă de angajament va dura 8 ani, repsectiv 1 ianuarie 2013 – 31 decembrie 2020.

c)modifică lista de gaze cu efect de seră reglementate de Protocolul de la Kyoto, Anexa A, prin adăugarea unui nou gaz cu efect de seră, trifluorura de azot NF3.

d)completează Art. 3 al Protocolului de la Kyoto, prin includerea următoarelor:

1. un obiectiv global de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră a statelor părţi din Anexa I de cel puţin 18% sub nivelurile din 1990, în perioada de angajament 2013 - 2020.

2. un stat parte inclus în Anexa B poate propune creșterea angajamentului său de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră, iar o asemenea propunere va fi considerată ca fiind adoptată de către CMP, cu excepţia cazului în care mai mult de trei sferturi din statele părţi prezente votează împotriva adoptării acesteia.

3. un mecanism de creştere automată a nivelului de ambiţie a angajamentului de reducere, pe baza următorului algoritm. În situaţia în care media emisiilor din primii trei ani ai primei perioade de angajament, înmulţită cu 8 astfel 8 ani e durata celei de a doua perioade de angajament, este mai mică decât cantitatea iniţială de AAU, unități ale cantității atribuite, calculată pentru cea de a doua perioadă de angajament, această diferenţă se anulează.

Amendamentul de la Doha a fost ratificat prin Legea nr. 251/2015 pentru acceptarea Amendamentului de la Doha, adoptat la Doha la 8 decembrie 2012, la Protocolul de la Kyoto la Convenţia-cadru a Organizaţiei Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice, adoptat la 11 decembrie 1997.

Acordul de la Paris ³³

A fost adoptat la Paris la 12 decembrie 2015. Acordul de la Paris în domeniul schimbărilor climatice impune obligaţii juridice tuturor Părţilor pentru realizarea obiectului global pe termen lung de menţinere a creşterii temperaturii globale sub 2°C faţă de nivelul din perioada pre-industrială în funcţie de capacităţile şi responsabilităţile şi capacităţile de care dispun. În acelaşi timp, statele Părţi vor depune eforturi pentru a limita creşterea temperaturii la 1,5 grade Celsius