„Strigătul disperării”

„Strigătul disperării”

(de W. M. Branham)

- IV -

18. 04. 1982. ora 10

de Ewald Frank
Laudă şi mulţumire Domnului nostru. Eu cred că la toţi ne merge la fel. Noi simţim că Dumnezeu doreşte să vină în dreptul Lui. Noi înşine nu ne putem ajuta de loc, noi avem nevoie de ajutorul Lui. Noi ştim foarte bine că doar El ne poate ajuta. Noi nu suntem lăsaţi în seama noastră, ci El este Sfat, Putere, Tată veşnic, Domn al Păcii. EL este totul în toate. EL va ajunge la dreptul Lui.

Noi am auzit deja în Cuvântul de introducere despre ce este vorba. (1Petru 4:7-14). Noi vedem că bărbaţii lui Dumnezeu au scris de la început despre timpul nostru, de fapt despre ce se va împlini acum. Atunci ei au spus-o, iar azi este realitate în faţa ochilor noştri. Au trecut aproape 2000 de ani. Cu siguranţă, în generaţiile din trecut unii critici au citit şi s-au întrebat: „Ce a fost cu apostolul Petru, când a spus că sfârşitul tuturor lucrurilor este aproape?” 200 sau 300 de ani mai târziu, ei au putut citi şi spune: „Sfârşitul nu a sosit încă, aşa că Petru, ce a fost de fapt cu tine şi ce ai vorbit tu atunci?”

Aici nu a fost nici un fel de disperare, fiindcă Dumnezeu a lăsat prin Duhul Lui ca să fie scris tot ce trebuia spus în Vechiul şi Noul Testament pentru o mărturie vecinică. EL avea o privire generală de la început până la sfârşit. Tot El a lăsat ca să fie scrise lucrurile care se întâmplă acum.

Noi suntem foarte mulţumitori pentru lucrurile acestea. Întrebarea este: „Cine o ia la inimă, cui îi vorbeşte acest Cuvânt, cine îl crede?” Aici scrie că (1Petru 4:7): „Sfârşitul tuturor lucrurilor este aproape. Fiţi înţelepţi dar, şi vegheaţi în vederea rugăciunii.”

Pentru mine versetul 11 are o însemnătate foarte mare: „Dacă vorbeşte cineva, să vorbească cuvintele lui Dumnezeu.” Voi ştiţi foarte bine ce vrea să spună aici. Cuvintele lui Dumnezeu au fost inspirate prin Duhul pe care proorocii le-au rostit în fraze şi capitole întregi. De fapt aceasta a fost: „AŞA VORBEŞTE DOMNUL” prin gura celor prin care Dumnezeu a vorbit. Dacă aici este scris: „Dacă vorbeşte cineva, să vorbească cuvintele lui Dumnezeu.” Atunci ne spune foarte mult. Atunci cuvintele mele sau cuvintele tale, nu mai sunt conform gândurilor noastre, ci atunci gândurile lui Dumnezeu vor fi rostite prin Cuvântul Său, iar noi o dăm doar mai departe.

Noi am auzit de multe ori că la urmă, Mireasa şi Duhul vor fi uniţi, fiindcă Duhul şi Mireasa vor spune: „VINO!” şi cine o va auzi va spune: „VINO!” Adică o unire totală între Mireasă cu Mirele prin Duhul, conform Cuvântului lui Dumnezeu. „Dacă vorbeşte cineva, să vorbească cuvintele lui Dumnezeu. Dacă slujeşte cineva, să slujească după puterea pe care i-o dă Dumnezeu.” Eu trebuie să mă gândesc imediat la Cuvântul din Iacov5:7 unde scrie: „Fiţi dar îndelung răbdători, fraţilor, până la venirea Domnului.” Iar în versetul 9 mai scrie: „Nu vă plângeţi unii împotriva altora, fraţilor, ca să nu fiţi judecaţi.”

Aţi observat, chiar şi plângerea împotriva altora duce înspre judecată. Aici mai scrie: „Iată că Judecătorul este chiar la uşă.” Sunt foarte multe lucruri care sunt scrise pentru sfârşitul timpului, pe care noi ar trebui să le luăm la inimă şi să lăsăm să ne fie dăruit har din partea lui Dumnezeu, în aşa fel ca ele să devină realitate. În aşa fel ca noi să lăsăm absolut totul în seama lui Dumnezeu, ca să nu mai rămână nici un fel de obstacol în calea lucrării Lui. În aşa fel ca El să se poată descoperi într-un mod cum şi-a dorit-o El însuşi.

Noi am terminat de fapt ieri seară predica „Strigătul disperării”, dar eu trebuie să mă mai gândesc la un anumit citat din predica „Semnul”. Eu voi citi doar acest pasaj, şi mă voi întoarce înapoi la anumite versete biblice. Pe pagina 17 scrie: „Noi ca Biserica – Mireasă, ar trebui să-l aplicăm. Să nu rataţi pentru nici un preţ! Să nu pierdeţi ocazia, pentru că soarele este pe cale să apună. Să nu vă odihniţi nici ziua şi nici noaptea. Să nu riscaţi nimic. Veţi avea neajunsuri, copii. Nu vă ajunge ce aveţi. Voi trebuie să aveţi Semnul! Voi ziceţi: „Eu cred doar, … eu cred mesajul.” Asta este în ordine, asta este bine. Dar voi trebuie să aveţi semnul. Ascultaţi toţi care sunteţi adunaţi aici: semnul trebuie să fie vizibil, astfel toată credinţa voastră este zadarnică.”

Acest Cuvânt, această exprimare este foarte serioasă. Daţi-mi voie să citesc în această legătură din Proorocul Ezechiel 9:1-6: „Apoi a strigat cu glas tare la urechile mele: „Apropiaţi-vă voi care trebuie să pedepsiţi cetatea, fiecare cu unealta lui de nimicire în mână!” Şi iată că au venit şase oameni de pe drumul porţii de sus dinspre miază noapte, fiecare cu unealta lui de nimicire în mână. În mijlocul lor era un om îmbrăcat într-o haină de in, şi cu o călimară la brâu. Au venit şi s-au aşezat lângă altarul de aramă. Slava Dumnezeului lui Israel s-a ridicat de pe heruvimul pe care era, şi s-a îndreptat spre pragul casei, şi el a chemat pe omul acela care era îmbrăcat cu haina de in şi care avea călimara la brâu. Domnul i-a zis: „Treci prin mijlocul cetăţii, prin mijlocul Ierusalimului, şi fă un semn pe fruntea oamenilor, cari suspină şi gem din pricina tuturor urâciunilor, care se săvârşesc acolo.” Iar celorlalţi le-a zis, în auzul meu: „Treceţi după el în cetate, şi loviţi; ochiul vostru să fie fără milă, şi să nu vă înduraţi! Ucideţi şi nimiciţi pe bătrâni, pe tineri, pe fecioare, pe copii şi pe femei; dar să nu vă atingeţi de nici unul din cei ce au semnul pe frunte! Începeţi însă cu Locaşul Meu cel sfânt!”

Noi citim aici de două ori cuvântul semnul şi observăm cui i-a fost aplicat semnul. Acolo au fost bărbaţi care trebuiau să distrugă, să ucidă şi să-i nimicească pe toţi. Dar înainte ca să înceapă judecata, Dumnezeu a trimis pe unul singur înaintea lor. Înainte ca cei şase să poată merge cu uneltele lor de distrugere, unul singur a mers înaintea lor. El a fost îmbrăcat în haine de in şi avea călimara la brâu. El îi cunoştea pe cei care trebuiau pecetluiţi, pe cei cărora trebuia să le pună un semn pe frunte. Aici scrie foarte clar: „Şi fă un semn pe fruntea oamenilor, cari suspină şi gem din pricina tuturor urâciunilor, care se săvârşesc acolo.”

Eu aş dori să amintesc un citat al fratelui Branham. El spunea cuvânt cu cuvânt: „Dacă chiar doriţi să ştiţi dacă îl aveţi pe Duhul Sfânt, atunci citiţi Ezechiel 9, versetul în care scrie cum le-a mers acelor oameni cărora le-a fost pus semnul, adică cei care au suferit, cei care au fost în rugăciune în faţa lui Dumnezeu, cei care nu au trecut aşa uşuratic pe deasupra lucrurilor, cei care purtau lucrarea şi poporul lui Dumnezeu în inima lor.”

Eu îmi permit să spun: timpul de a vorbi despre ceva sau cineva, s-a terminat. Noi avem doar o singură posibilitate, adică să venim în rugăciune, într-o rugăciune foarte serioasă în faţa lui Dumnezeu, şi aceasta într-o credinţă desăvârşită. Atunci nu va mai fi nici un oftat asupra unuia sau altuia, ci un oftat asupra propriei noastre disperări. Atunci nu va mai fi vreo plângere despre unul sau altul, ci atunci va fi o plângere, un regret asupra tuturor lucrurilor şi al vinei noastre. Atunci noi venim cu o inimă plecată în faţa Dumnezeului nostru, atunci Dumnezeu ne va răspunde. EL se împotriveşte celor mândri şi îngâmfaţi. Cine se va mai mândri în acest timp sau cel care vorbeşte cuvinte mândre şi îngâmfate, pe acela mai bine lăsaţi-l în seama lui Dumnezeu.

Timpul a sosit ca semnul să fie aplicat. Înainte ca distrugerea să vină, acest bărbat a mers înaintea celorlalţi şi a aplicat semnul acelora care suspină şi gem din pricina tuturor urâciunilor. Dumnezeu a văzut inima lor. Pe aceşti oameni nu aveau voie să-i atingă. Ei au rămas în mijlocul distrugerii, în mijlocul celor care au fost ucişi şi nimiciţi. Ei au rămas nevătămaţi. Doar acei care au fost pecetluiţi cu acest semn.

Dacă noi citim acest verset: „Fă un semn pe fruntea oamenilor, cari suspină şi gem din pricina tuturor urâciunilor, care se săvârşesc acolo.” Atunci noi trebuie doar să deschidem în Apocalipsa 7 şi vom vedea că celor 144000 le-a fost aplicat un semn. Şi ei sunt aceştia care vor fi ocrotiţi în acel timp de nimicire. Aici scrie în Apocalipsa 7:3: „Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până nu vom pune pecetea pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru!” Aţi citit?: „…până nu vom pune pecetea pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru!”

Mai târziu vă voi citi încă un citat din „Cele 7 Peceţi” Dar acum să mai deschidem Apocalipsa 9:4: „Li s-a zis să nu vatăme iarba pământului, nici vre-o verdeaţă, nici vreun copac, ci numai pe oamenii, care n-aveau pe frunte pecetea lui Dumnezeu.”

Aici o avem. Exact ca în proorocul Ezechiel, exact ca în Apoc. 7:3, exact ca în cap. 9:4. Noi am putea deschide acum mai multe texte biblice. Dumnezeu ştie foarte bine pe cine a ales. Şi pe toţi pe care i-a chemat, vor veni la El. Şi cine va veni la El, pe acela nu-l va izgoni afară. Pe cine l-a primit odată, pe acela l-a primit pentru totdeauna. (AMIN!) Doar noi, oamenii, ne schimbăm părerile, dar Dumnezeu nu şi-a schimbat niciodată decizia Lui. Poate-i mai bine dacă vă citesc acest lucru din cartea peceţilor.

Citate din a şaptea pecete: „Cum o vom găsi mai târziu, după cum a spus Isus, că se va ridica un tron şi că va avea loc o judecată. Aceşti evrei au fost pecetluiţi cu sigilul Dumnezeului cel viu. Ce este de fapt pecetea Dumnezeului cel viu? Eu n-aş dori să rănesc pe nimeni dacă spun că mulţi învăţaţi scriu şi pretind că această grupă ar fi Mireasa care este spălată în sânge. Alţi învăţaţi pretind că cei 144000 ar fi Mireasa, dar eu cred că aşa ceva nu este în regulă.

Fraţii noştri adventişti spun că doar atunci când vei ţine sabatul, atunci vei avea şi pecetea lui Dumnezeu. Eu aş dori să văd doar un singur verset care ne dovedeşte că dacă am ţine sabatul am avea şi pecetea lui Dumnezeu. Această idee a scos-o doar un om la suprafaţă. În Efeseni 4:30 este scris: „Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării.” Asta aşa este.

Dacă lucrarea Mijlocitorului este făcută, atunci va apărea Hristos ca să-şi ia proprietatea Lui. Voi nu sunteţi pecetluiţi doar până la următoarea trezire. Dacă voi aţi fost odată pecetluiţi cu Duhul Sfânt, atunci planul de mântuire al lui Dumnezeu s-a isprăvit, fiindcă Dumnezeu v-a primit, şi de ea voi nu vă mai puteţi scăpa niciodată. Poate că tu vei spune: „Eu am primit-o odată, dar acum am pierdut-o.” NU, atunci tu n-ai avut-o niciodată. Dumnezeu spune că această pecetluire va rămâne până-n ziua mântuirii noastre. Acum, dacă voi doriţi să vă certaţi, atunci certaţi-vă cu El, fiindcă aşa este scris - ,pentru ziua răscumpărării’.

Noi ştim că Cuvântul lui Dumnezeu spune, că noi suntem mântuiţi în nădejde. Iar o nădejde pe care o vezi, deja este adeverită, iar noi aşteptăm preschimbarea trupului nostru. Dar pecetea lui Dumnezeu, aşa cum am citit-o în Vechiul şi în Noul Testament, în această predică, trebuie să fie neapărat prezentă. Timpul celor 144000, când ei vor fi pecetluiţi, va fi direct în timpul necazului, adică după răpire. Înainte ca distrugerea să aibă loc. Şi chiar în mijlocul urgiilor când ei vor fi pe pământ, lor nu li se va întâmpla absolut nimic. Dumnezeu îi va ocroti. În jurul lor se întâmplă ceva, dar ei nu vor fi atinşi deloc. Noi am citit deja în Apocalipsa 9:4: „Li s-a zis să nu vatăme iarba pământului, nici vre-o verdeaţă, nici vreun copac, ci numai pe oamenii, care n-aveau pe frunte pecetea lui Dumnezeu.”

O asemenea întrebare a fost pusă fratelui Branham, când el a răspuns cuvânt cu cuvânt: „Cine nu are pecetea lui Dumnezeu, va purta automat semnul fiarei.”

Aici este vorba ca Dumnezeu să ne poată pune pecetea Lui. Aşa cum scrie aici: „atunci planul de mântuire al lui Dumnezeu s-a isprăvit.” Asta înseamnă că în aceea persoană. Cu toţii ştim că la Golgota s-a isprăvit pentru totdeauna. Dar ea trebuie să fie isprăvită pentru fiecare în parte. Noi putem observa cine sunt acei cărora le-a fost pusă pecetea.

Dacă noi mergem înapoi la început, pe când poporul Israel a fost scos afară din robie, din Egipt, atunci noi vedem că la început nu a fost timpul de a jubila. Atunci a fost un timp de apăsare. A fost un timp în care poporul lui Dumnezeu a ridicat un strigăt înspre Dumnezeu, fiindcă ei se aflau într-o stare de disperare. Eu voi citi din Exod 3, 7. Aceasta în legătură cu predica de ieri seara şi cu ceea ce Dumnezeu doreşte să ne spună.

Exod 3:7: „Domnul a zis: „Am văzut asuprirea poporului Meu, care este în Egipt, şi am auzit strigătele pe care le scoate din pricina asupritorilor lui; căci îi cunosc durerile. M-am pogorât ca să-l izbăvesc din mâna Egiptenilor, şi să-l scot din ţara aceasta şi să-l duc într-o ţară bună şi întinsă, într-o ţară unde curge lapte şi miere.”

Să ne oprim un moment la acest text. Noi ştim că de prima dată, Moise s-a dus de la sine însuşi, iar aceasta a fost o mare ratare. Iar ei îi spuneau: (Exod 2:14) „Cine te-a pus pe tine mai mare şi judecător peste noi? Nu cumva ai de gând să mă omori şi pe mine, cum ai omorât pe Egipteanul acela?” Iar Moise a luat-o la fugă, el n-a rezolvat absolut nimic. Au trecut 40 de ani. Dar ce se întâmplase? Ce se întâmplase în timpul acela? Poporul lui Dumnezeu ajunsese într-o stare de disperare foarte mare, încât strigau în gură mare. Asuprirea lor devenea tot mai mare, până ce nu mai puteau. Şi pe când ei strigau în această stare de disperare, faraonul le-a mărit porţia de lucru şi nu le mai dădea paie pentru cărămizi, ei înşişi trebuind să-şi aducă paie. Totul a devenit mai sever ca până atunci. Starea lor devenea tot mai rea. Atunci ei puteau spune: „Ar fi fost mai bine dacă n-am fi auzit niciodată de acest Moise. Ar fi fost mai bine dacă n-ar fi venit niciodată în acest loc ca să ne aducă în această stare.” Dar Dumnezeu ştie toate lucrurile. Poate că şi noi spunem câte-o dată: „Ah, ar fi fost mai bine dacă cutare sau cutare lucru n-ar fi fost, pentru că atunci noi n-am fi ajuns în această stare de disperare”. Dar Dumnezeu a vrut să ne aducă în această stare, doar ca strigătul nostru de disperare să poată ajunge la El. Nu avem nici un motiv să ne certăm într-un anumit fel cu Dumnezeu. Singurul lucru pe care-l putem face, este de a ne supune sub mâna cea puternică a lui Dumnezeu, şi să spunem: „Doamne, Tu ai rânduit deja toate lucrurile din vecinicie, Tu le-ai făgăduit. Lasă ca noi să recunoaştem în acest ceas, voia Ta.”

Aici noi putem citi cuvânt cu cuvânt: „Domnul a zis: „Am văzut asuprirea poporului Meu, care este în Egipt, şi am auzit strigătele pe care le scoate din pricina asupritorilor lui; căci îi cunosc durerile. M-am pogorât ca să-l izbăvesc din mâna Egiptenilor, şi să-l scot din ţara aceasta.”

Aşa a fost atunci, aşa este şi azi. Cine sunt acei despre care am citit din Ezechiel 9? Cine sunt ei? Ei sunt acei care suferă. Oameni care vin înaintea lui Dumnezeu cu capul aplecat, cu un suflet şi o inimă zdrobită. Nu cu o sentinţă sau judecată, ci în strigăt şi rugăciune trebuie să venim în faţa lui Dumnezeu.

„Am văzut asuprirea poporului Meu”. Eu sunt sigur că Dumnezeu vede şi acum asuprirea poporului Său. Această lucrare este foarte adâncă în inima ta şi a mea, dar mult mai mult este în inima Dumnezeului nostru. Acest lucru îl putem crede fără nici un fel de îndoială. EL vede şi aude mult mai mult decât vorbim, auzim sau vedem noi toţi împreună. EL se uită în adâncul şi interiorul inimilor noastre.

În versetul 9 citim: „Iată că strigătele Israeliţilor au ajuns (ACUM, în limba germană) până la Mine, şi am văzut chinul cu care îi chinuiesc Egiptenii.” Acest cuvânt „ACUM”, este de o importanţă foarte mare. El este scris cu litere mici, dar este de o importanţă foarte mare. Din cauza importanţei lui, noi am putea s-o scriem cu litere mari. Fiindcă ACUM, nu acum o 100 de ani, nu acum 40 sau 30 de ani, ci ACUM în timpul acesta.

„Fiindcă ACUM strigătele Israeliţilor au ajuns până la Mine, şi am văzut chinul cu care îi chinuiesc Egiptenii. ACUM, vino, EU te voi trimite.” De două ori ACUM. Vedeţi? . ACUM, vino, EU te voi trimite.” Nu acum 40 de ani, ci acum, du-te! Acum ei te vor primi. Acum ei te vor asculta. Acum ei s-au smerit. Acum inima lor este zdrobită. Acum duhul lor a devenit ascultător. Acum vei putea face lucrarea pentru care te voi trimite. Aceste două cuvinte „ACUM”, unul referitor la Domnul, iar celălalt referitor la Moise. Adică: „Fiindcă ACUM strigătele Israeliţilor au ajuns până la Mine, şi am văzut chinul cu care îi chinuiesc Egiptenii.” Şi cealaltă: „ACUM, vino, EU te voi trimite.” Acesta este răspunsul.

Dacă strigătul nostru şi asuprirea noastră va ajunge „ACUM” la Dumnezeu, atunci Dumnezeu „Acum” ne va da răspunsul. Aşa este. Noi o vedem foarte clar aici. Poporul a fost 400 de ani în acel loc, iar Dumnezeu s-a uitat în jos la ei în tot timpul acesta. EL a văzut absolut totul. Dar în acel moment în care se părea că misiunea lui Moise ar fi fost degeaba, şi că Cuvântul făgăduit al lui Dumnezeu n-ar ajunge la împlinire, şi pe când totul s-a înrăutăţit, de era de auzit doar un strigăt de disperare, o asuprire, atunci Dumnezeu a spus: „ACUM strigătele Israeliţilor au ajuns până la Mine, şi am văzut chinul cu care îi chinuiesc Egiptenii. ACUM, vino, EU te voi trimite la Faraon, şi vei scoate din Egipt pe poporul Meu, pe copii lui Israel.”

Apoi s-a întâmplat scoaterea afară a poporului de Dumnezeu. Noi trăim acum în timpul serii. Noi am auzit aceasta de foarte multe ori. Şi în această predică pe care o am aici în faţa mea, fr. Branham spune că mielul a fost înjunghiat în timpul serii. Iar apoi s-a întins până la miezul nopţii pe când Nimicitorul a venit şi a lovit pe toţi întâii născuţi din ţara Egiptului. Noi ştim foarte bine conform Matei 25:6: „La miezul nopţii s-a auzit o strigare: „Iată mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!”

Între timpul acesta de „spre seară” şi „miezul nopţii”, există un anumit timp profetic. Domnul nostru a spus: „Spre seară se va arăta lumina.” Nu la miezul nopţii, ci spre seară. Nu de după amiază, ci spre seară. De câte ori am spus acest lucru? Spre seară se întunecă. Văzut duhovniceşte, poporului lui Dumnezeu i-a fost dăruită lumina înspre seară. Noi putem vedea aceasta în comparaţie cu poporul lui Israel. Tot Egiptul a fost în întuneric. Scriptura spune că o puteai pipăi cu mâna. Dar în Gosen, unde s-a adunat poporul lui Israel, strălucea soarele. Acolo era zi, era lumină. De ce? Acolo era poporul lui Dumnezeu. Ei aveau Cuvântul Lui, nu doar ca literă, ci Cuvântul descoperit pe timpul acela prin slujba prorocului. Da, descoperit prin Duhul Sfânt. Dumnezeu i-a ajutat la timpul potrivit.

Eu cred că acelaşi lucru se repetă şi acum în zilele noastre. Poate că noi sau alţii se vor întreba acum: „Oare a rezolvat Dumnezeu cu aceasta ceva? Nu a ajuns totul într-o situaţie de disperare? Nu se aud de peste tot strigăte de disperare?” Da, asta aşa este. Dar încă nu destul de tare. Poate că nu din toată inimă. Poate că ne-a mai rămas un pic de libertate, un pic de toleranţă. Dumnezeu ne poate răspunde doar atunci dacă nimeni dintre noi nu mai are nici un fel de răspuns. Doar atunci ne va răspunde dacă strigăm din toată inima noastră, aşa cum a strigat şi poporul lui Israel.

Bineînţeles că Moise şi-a făcut tot feluri de reproşuri în toţi anii aceia, spunând: „Doamne eu o ştiu şi o simt în inima mea că trebuie să duc până la sfârşit această sarcină. Eu m-am dus la ei, iar ei nu m-au primit, apoi m-am întors, şi …” Credeţi voi că acei ani au fost uşori pentru Moise? Puteţi să vă închipuiţi prin ce fel de disperare interioară a trecut acest om în toţi acei ani?

Dacă citesc câţi ani trebuiau să meargă toţi aceşti prooroci şi bărbaţi ai lui Dumnezeu prin tot feluri de greutăţi şi încercări. Oh, atunci îmi spun: „Oh, Doamne cât har ai dăruit acestor bărbaţi? Câtă răbdare şi rezistenţă?” Dar noi trăim acum într-un timp foarte agitat. Totul trebuie să se rezolve de azi pe mâine. Dar Dumnezeu şi-a luat foarte mult timp. Dar dacă ceasul Lui bate, atunci El face ceea ce a făgăduit. Dumnezeu a văzut asuprirea poporului Său. EL a auzit strigătele lor de disperare. EL îi vedea pe acei care stăteau în spatele lor cu biciul. EL vedea absolut totul. EL vedea poporul Său care era predestinat să nimicească pe toţi duşmanii lor. Fiindcă lor le-a fost dat ca să locuiască într-o ţară în care curge lapte şi miere. EL vedea cum poporul Său era lovit şi bătut de puterile duşmanului, şi acest lucru nu i-a plăcut de loc.

Dumnezeu şi-a ales un popor, şi acest popor văzut pământeşte este poporul lui Israel, în aşa fel ca Numele Lui să devină mare pentru o mărturie vecinică. Tot aşa, El a chemat afară Biserica Nou Testamentară, în aşa fel ca Numele Lui să devină mare şi minunat, ca să descopere puterea Cuvântului, a sângelui şi a Duhului Său în mijlocul poporului Său.

Fiindcă trăim într-un timp profetic, noi nu putem folosi versete generale, ci noi trebuie neapărat să cercetăm Cuvântul profetic ca să ştim ce s-a întâmplat, dacă vrem să vedem ce se va întâmpla. Noi putem citi cum au fost date poruncile poporului lui Israel. Iar cine va citi în Levitic va putea găsi de mai mult de 20 de ori, unde scrie că această poruncă să fie ţinută pe veci. Dar dintr-o dată toate aceste porunci nu mai aveau nici o putere. Pe când a venit Ioan, Isus a spus în Luca 16:16: „Legea şi proorocii au ţinut până la Ioan; de atunci încoace, Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu se propovăduieşte.” Fiecare evreu ar fi putut să spună: „Stai puţin, Ioane, dacă tu ai fi de la Dumnezeu, atunci tu ai spune ceea ce a spus şi Moise.” Da, aşa a fost, a început un timp profetic, iar în acel moment a început ceva nou. Aici trebuia să se împlinească o prorocie biblică. Acolo nu mai era vorba de o slujbă divină ca în trecut, cu citirea unor Psalmi sau legi, ci acolo era vorba de citirea unor texte biblice care se împlineau prin harul lui Dumnezeu în acel timp. Vedeţi, acelaşi lucru este şi acum. S-ar putea să se citească toate textele biblice ce privesc Biserica, şi bineînţeles că ele au valoarea ei. Dar tot aşa recunoaştem că Dumnezeu ne-a pus acum într-un timp profetic, şi mai ales aici se despart duhurile. Fiecare poate că citească de toate peste tot.

Aşa cum am spus şi ieri seară, tu poţi spune oamenilor că fr. Branham a fost un om al lui Dumnezeu, iar ei îţi vor răspunde un Aleluia şi un Amin. Unii chiar mai spun unele lucruri pe care noi poate nu le vom pronunţa niciodată: „El a fost cel mai mare om al lui Dumnezeu care a umblat vreodată pe acest pământ.” Da, aceasta o spun toţi marii evanghelişti. Iar dacă vii cu un text biblic şi îi întrebi: „Credeţi că prin slujba lui s-a împlinit Maleahi?” Oh! Atunci s-a terminat. Apoi totul se va termina. De ce? Fiindcă ei n-au avut niciodată vreo descoperire din Cuvântul profetic. Ei n-au avut niciodată vreo descoperire de planul Lui de mântuire. Ei iau câteva texte biblice, le accentuează şi predică evanghelia în felul cum le este dat lor. Dar ei n-au nici un fel de descoperire pentru timpul acesta profetic de sfârşit în care trăim noi. În aceasta constă toată greşeala.

Dumnezeu ne-a dăruit acest har ca să recunoaştem şi să primim această învăţătura. Noi ştim foarte bine că există o învăţătură pentru Biserică. Dar mai există şi o învăţătura profetică pentru descoperirea unei timp profetic în care trăim noi acum. Iar dacă este un timp profetic, atunci se va împlini o prorocie biblică care trece peste toate graniţele, şi totuşi ea va rămâne în graniţele Cuvântului lui Dumnezeu. Ce aş putea face eu dacă fr. Branham spune: „Eu n-am ştiut acest lucru până acum câteva zile.” Sau: „Acest lucru n-a putut fi descoperit până n-au fost deschise peceţile.” Ce pot face eu în această situaţie, dacă Dumnezeu a ţinut anumite lucruri ascunse până la un anumit timp hotărât de El însuşi, în care tot El desparte ca să cerceteze cine va crede fiecare Cuvânt a lui Dumnezeu?

Noi ştim foarte bine că şi Eva a crezut 90 %. Dar fr. Branham spunea că ea a crezut 99.9 %, iar acest puţin a făcut ca totul să fie întors pe dos. Nu depinde de ceea ce crezi şi de ceea ce poţi cuprinde pe moment, ci tu trebuie să crezi fiecare Cuvânt descoperit de Dumnezeu. Un alt drum nu există pentru tine şi pentru mine. Dacă o verigă dintr-un lanţ lipseşte, atunci ea este ruptă. O verigă trebuie să intre în cealaltă, ea trebuie să aibă o legătură foarte strânsă cu cealaltă. Aşa este cu toate descoperirile care vin de la Dumnezeu. Ele sunt ca un lanţ foarte mare, cu foarte multe verigi, care sunt unite una cu cealaltă.

Poporul lui Dumnezeu va fi străpuns de acest adevăr al lui Dumnezeu şi pecetluit cu Duhul Sfânt. Gândiţi-vă odată, lucrurile descoperite prin Duhul sunt pentru cei care vor fi pecetluiţi prin Duhul. Şi aici nu mai este nici un fel de taină că mulţi sunt unşi şi că au făcut lucruri foarte mari, şi vor mai face încă. Aici este vorba de ceea ce spune şi proorocul Isaia: „Pecetluieşte Cuvântul Tău între ucenicii Tăi.” Aici este vorba de două lucruri: odată de descoperirea Cuvântului, adică de faptul că noi îl primim, iar apoi Dumnezeu ne va pecetlui prin Duhul Lui Sfânt.

(Un mic gol pe casetă)

Aceasta nu s-a întâmplat cu 400 de ani înainte, nici cu 300 şi nici cu 200 de ani înainte, şi nici cu 40 de ani înainte. Cu 40 de ani înainte i-a fost spus: „Cine te-a pus pe tine mai mare şi judecător peste noi?” El ce a făcut? A luat-o la fugă. ACUM ! Aici scrie cuvântul „Acum” „Acum, vino, Eu te voi trimite.” Aţi observat? Aceasta este situaţia. Dumnezeu ne pune în această situaţie de disperare. EL ne-a pus în această situaţie. Nimeni nu mai poate să introducă ceva. Disperarea este aşa de mare, încât nu mai putem striga deloc. Câte-o dată această stare de disperare este aşa de mare, încât nu mai poţi să te rogi sau să strigi. Inima este ruptă toată. Dar totuşi, noi mai venim în credinţă în Faţa lui Dumnezeu, şi ştim că n-am urmat unor vorbe goale, ci Cuvântului descoperit al lui Dumnezeu.

Noi ne uităm la Cuvântul profetic, aşa cum a spus-o şi Petru, adică la lumina care străluceşte într-un loc întunecos. Petru spune: „Noi posedăm acum Cuvântul profetic.” Noi îl posedăm. Fiecare îl posedă sub forma scripturii. Dar cine îl posedă prin descoperirea Duhului, aşa cum i-a plăcut Domnului nostru s-o descopere prin harul Lui în timpul nostru?

Dacă ne interesează cu adevărat ca Dumnezeu să se descopere ca la început, atunci nu ne mai rămâne nimic altceva decât să strigăm către El din această mare disperare în care ne aflăm acum.

Voi ştiţi foarte bine că chiar la răstignirea Domnului nostru Isus, toate lucrurile mergeau pe dos. Unii spuneau că ei au crezut că El va mântui Israelul. Fiecare se gândea ce vroia. Dar au existat unii care nu puteau uita ce-au văzut, ce-au auzit şi ce-au trăit. Chiar dacă pe moment au fost risipiţi în toate direcţiile. Totuşi a fost ceva ce a rămas în inimile lor. Iar după ce Dumnezeu le-a răspuns şi li s-a arătat, atunci … Noi ştim că El s-a arătat odată la o mulţime de 3000 şi odată la 5000 de persoane. Acolo au venit oameni care au auzit Cuvântul, şi-l trăiau pe Dumnezeu după ce El s-a putut descoperi prin căderea Duhului Sfânt.

Noi nu vom trage pe absolut nimeni, dar Dumnezeu poate face lucruri mari. Iar oamenii o vor vedea şi o vor auzi. Dumnezeu îi va trage. Dumnezeu le va vorbi. Dumnezeu se va confirma. Aceasta este disperarea noastră pe care dorim s-o aducem acum în Faţa Domnului, spunându-I: „Doamne, noi suntem aici prezenţi, noi nu putem face altcumva decât să stăm aici înaintea Feţei Tale. Noi am auzit Cuvântul Tău. Am primit făgăduinţele în timpul acesta, dar ni se pare că toate lucrurile au trecut pe lângă noi şi situaţia noastră în loc să se îmbunătăţească, ea s-a înrăutăţit.” Disperarea şi strigătul disperării trebuie să se mărească cu mult mai mult, exact aşa cum a fost la poporul lui Israel.

Aici spune (vers. 9+10): „ACUM strigătele Israeliţilor au ajuns până la Mine, şi am văzut chinul cu care îi chinuiesc Egiptenii. ACUM, vino, EU te voi trimite.”

Ah, dacă acest ACUM ar putea să vină peste mine, peste tine şi peste toţi care suntem aici prezenţi! Ca să putem spune: „Acum am primit mântuire, Acum ne-a răspuns Dumnezeu.” Acest ACUM ar trebui să fie un ACUM în prezent, nu în trecut şi nici în viitor. „ACUM strigătele Israeliţilor au ajuns până la Mine, şi am văzut chinul cu care îi chinuiesc Egiptenii. ACUM, vino, EU te voi trimite la Faraon, şi vei scoate din Egipt, pe poporul Meu, pe copiii lui Israel.”

Poporul lui Dumnezeu, popor al legământului celui nou, a fost rânduit ca să biruie puterile duşmanului şi nu ca să fie biruit de puterile duşmanului. Domnul nostru Isus a spus în Luca 10:19: „Iată că v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii, şi peste toată puterea vrăşmaşului, şi nimic nu vă va putea vătăma.”

Dumnezeu şi-a înarmat Biserica Lui cu puterea Lui desăvârşită. Unica armătura de care avem nevoie este această putere de sus, această pecetluire cu Duhul Sfânt, ca să primim mărturia lui Dumnezeu, după Cuvântul Scripturii: „Duhul Lui mărturiseşte duhului nostru că noi suntem copii ai lui Dumnezeu.” Noi suntem cu adevărat copii ai lui Dumnezeu.

Aşa cum o citim şi aici în această carte cu peceţile: „Dumnezeu doreşte să ne dea o mărturie în aşa fel ca să poată veni peste noi, ca să ne poată pecetlui până în ziua mântuirii noastre.”

Gândiţi-vă! Pecetluirea poate avea loc doar în acei care au fost rânduiţi din veşnicie ca mireasă, toţi ceilalţi pot şi unşi cu acelaşi Duh Sfânt. Dar pecetluirea poate avea loc doar în acei pe care Dumnezeu i-a rânduit ca să aibă parte de preschimbarea trupurilor lor ca să ajungă la răpire. Noi ştim că în acest timp, milioane de oameni sunt unşi. Eu pot confirma acest lucru, dar pecetluirea este cu totul altceva.

Pecetluirea este în suflet. Pecetluirea va fi în cei mântuiţi care au fost introduşi de Dumnezeu din veşnicie. Adică, noi nu dorim doar o ungere cu Duhul Sfânt, iar în sufletul nostru toate lucrurile vechi să rămână la locul lor, aşa cum o spune şi fr. nostru Branham, că aceste lucruri se întâmplă doar în duhul. Acest lucru îl avem şi în Scriptură, unde scrie de trup, suflet şi duh. Dar acest lucru la învăţat fr. Branham foarte corect unde spune că cel mai important este „Sufletul” nu „Duhul”. Acest lucru este scris şi în Facerea adică în Geneza 2:7b: „Şi omul s-a făcut astfel un suflet viu.” Apoi mai este scris că sufletele noastre au fost mântuite. Mai este scris: „Fiecare suflet care păcătuieşte va muri.” Vedeţi, aici este vorba de sufletul nostru. Eu cred că Dumnezeu a desăvârşit planul Său de mântuire. Aşa cum am spus deja. Nu doar o ungere în Duhul, ci o trăire Dumnezeiască în adâncul interiorului nostru, adică în sufletul nostru. O schimbare totală, o înnoire a vieţii şi fiinţei noastre prin harul Dumnezeului nostru şi o pecetluire cu Duhul Sfânt.

În acel moment în care pecetea lui Dumnezeu este pusă asupra unui trup sau cum este scris, pe fruntea unui om, atunci … Acesta este doar un tablou, că acest trup este un templu al lui Dumnezeu, şi că în acest trup locuieşte un suflet pe care Dumnezeu l-a mântuit, care Îi aparţine. Şi acest trup este sfinţit pentru veşnicie. Aşa cum este scris în 1 Corinteni 15:44: „Este semănat un trup firesc, şi înviază un trup duhovnicesc.” Adică, fiecare om care aparţine lui Dumnezeu, acela Îi aparţine Lui după duh, suflet şi trup. Iar Dumnezeu îl pecetluieşte cu pecetea Lui, ca semn că sufletul lui este mântuit, şi că trupul lui va fi transformat prin harul lui Dumnezeu şi luat sus în ziua în care Domnul nostru Isus Hristos va reveni, în aşa fel ca omul să fie mântuit pe deplin, după duh, suflet şi trup.

Ne vom apropia de sfârşit. Dumnezeu ne-a adus într-o situaţie, fără ca noi s-o vrem sau s-o ştim. Dar acelaşi Dumnezeu care lasă ca poporul Lui să intre într-o asemenea disperare şi situaţie, în care noi suntem puşi sub o presiune a duşmanului, acelaşi Dumnezeu are această putere de a rupe toată puterea duşmanului. EL nu are nevoie să trimită o oaste întreagă cu tancuri, ci El are nevoie să trimită doar un singur Moise. Un singur Moise, un singur proroc, cu Cuvântul Domnului.

Aşa cum am citit ieri seară. De trei ori a fost anunţat (1Împ.18:8+11+14): „Iată că a venit Ilie!” De data aceasta Moise a venit, şi iată că se împlinea. Nu o oaste mare, aşa cum a spus Dumnezeu: „Nu printr-o oaste, şi nici prin putere, ci prin Duhul Meu să se întâmple.” Unde lucrează Duhul? Acolo unde va fi adus Cuvântul, care a fost dat prin Duhul pentru un anumit timp. Duhul lui Dumnezeu va lucra în acei oameni care au primit Cuvântul lui Dumnezeu inspirat prin Duhul lui Dumnezeu. Aşa că noi credem că Dumnezeu este în stare să ne scoată din această stare de mare disperare, ca să dovedească că El este cel Atotputernic, adică, şi mai puternic ca oricând. Noi înşine nu ne putem ajuta, aşa cum nici Moise nu şi-a putut ajuta, nici întregul Israel. Dar Dumnezeu a fost destul de tare încât a putut spune: „Acum strigătele Israeliţilor au ajuns până la Mine. Acum, vino, Eu te voi trimite la Faraon.” Dintr-o dată, toată situaţia s-a întors, fiindcă ceasul lui Dumnezeu a bătut.

Noi credem aşa cum am auzit-o şi în Cuvântul de introducere, că sfârşitul tuturor lucrurilor sunt foarte aproape. Noi credem că sfârşitul va trebui să fie asemănător începutului. Noi credem că Isus este Cel dintâi şi Cel de pe urmă, că la El nu va fi nici un fel de schimbare. Noi ţinem de aceasta, că El, Cel de pe urmă, va ieşi ca cel biruitor ca să ajute poporului Său să biruie. Noi ne punem toată încrederea în El, şi-L rugăm: „Oh, Dumnezeule, ajută-ne în starea noastră de disperare. Descoperă-Te şi pecetluieşte-ne cu Duhul Tău Sfânt.”

Eu vă spun: „Dacă Dumnezeu face acest lucru, atunci gura noastră va fi plină cu bucurie.” Nimeni n-a putut spune Israeliţilor în timpul în care erau în prizonierat: „Acum râdeţi, fiţi veseli, bucuraţi-vă sau cântaţi de bucurie.” Încă nu sosise momentul. Totul la timpul potrivit. Aşa cum este scris în Eclesiastul 3:4: „Plânsul îşi are vremea lui, şi râsul îşi are vremea lui; bocitul îşi are vremea lui, şi jucatul îşi are vremea lui.” Această tristeţe care a venit asupra noastră, va deveni o roadă plină cu o pace a dreptăţii pentru mântuire. Iar la sfârşit, noi vom vedea că Dumnezeu a vrut doar binele nostru.

Eu vă mai amintesc ce ne-a fost spus odată: „Ceea ce oamenii pretind că ar fi o încurcătură sau o învălmăşeală, din aceia EU Îmi voi scoate şi Îmi voi aduna Mireasa.” Poate că noi nu ştim cum vom intra sau cum vom ieşi, dar Dumnezeu ştie amândouă lucrurile. EL ştie cum vom intra şi ştie cum vom ieşi. EL are sfat împotriva morţii fireşti şi morţii duhovniceşti. EL are puterea de a aduce Biserica în acea poziţie, ca ea să poată sta într-o poziţie fără nici un fel de pată, o Biserică care Îl slăveşte doar pe El singur, prin care El poate să fie slăvit.

Numele Lui să fie lăudat şi proslăvit.

AMIN!