Studiu de caz Literatură universală
Doctrina iluministă se întemeiază pe o sumă de idei progresiste, cu puternice note critice la adresa societăţii feudale, ale cărei privilegii vor fi abolite de gânditorii iluminişti. Doctrina iluministă se întemeiază pe o sumă de idei progresiste, cu puternice note critice la adresa societăţii feudale, ale cărei privilegii vor fi abolite de gânditorii iluminişti. Aceştia sunt convinşi de egalitatea, libertatea şi suveranitatea poporului ca principii de necontestat, sunt însufleţiţi de ideea dreptului natural şi de aceea a “contractului social” (J.J. Rousseau), potrivit cărora oamenii se nasc egali în drepturi şi trăiesc în baza înţelegerii cu monahul luminat.
Apariţia “Secolului luminilor” este favorizată de ideile lui John Locke, considerat apostolul Revoluţiei de la 1677, finalizată cu o “Declaraţie a drepturilor”, prin care se proclamă suveranitatea poporului şi se pun bazele noii ideologii. Oamenii de cultură iluminişti aşază la temelia concepţiei lor raţiunea, amplificând atitudinile laice şi anticlericale iniţiate în Renaştere; se militează pentru eliberarea spiritului de orice prejudecăţi. Apariţia “Secolului luminilor” este favorizată de ideile lui John Locke, considerat apostolul Revoluţiei de la 1677, finalizată cu o “Declaraţie a drepturilor”, prin care se proclamă suveranitatea poporului şi se pun bazele noii ideologii. Oamenii de cultură iluminişti aşază la temelia concepţiei lor raţiunea, amplificând atitudinile laice şi anticlericale iniţiate în Renaştere; se militează pentru eliberarea spiritului de orice prejudecăţi.
Iluminismul este un curent ideologic şi cultural, nu un curent literar, deoarece îi lipsesc o estetică proprie, principii literare, cum avea, de exemplu, Clasicismul. Iluminismul este un curent ideologic şi cultural, nu un curent literar, deoarece îi lipsesc o estetică proprie, principii literare, cum avea, de exemplu, Clasicismul. Dramaturgia preia principiile Clasicismului, genul liric este mai slab reprezentat, excepţie făcând operele lui Schiller şi Goethe. Preocupaţi de problemele sociale şi morale, scriitorii iluminişti cultivă povestirea şi romanul, acestea fiind pretexte pentru critica socială şi pentru exprimarea unor idei filozofice.
Modelul social propus este întemeiat pe eliberarea naţională şi emancipare socială, pe toleranţă şi muncă, pe cultură şi pe “iluminarea” poporului. Modelul social propus este întemeiat pe eliberarea naţională şi emancipare socială, pe toleranţă şi muncă, pe cultură şi pe “iluminarea” poporului. Modelul spiritual promovat este cel al omului ca fiinţă luminată, eliberată de superstiţii şi de fanatism religios, integrată armonios naturii, universului pe care îl stăpâneşte prin raţiune.Modelul cultural vizează o cultură deschisă la care să aibă acces toţi oamenii, iar modelul literar este orientat spre funcţia educativă, deci morală şi cognitivă a literaturii.
Daniel Defoe creează un personaj care care se înscrie în canonul Omului Luminilor. Inspirându-se dintr-un fapt real (marinarul scoţian Alexandre Selkirk a supravieţuit unui naufragiu, trăind singur, vreme de 5 ani pe insula Juan Fernandez), Daniel Defoe aduce în “Robinson Crusoe” un elogiu omului optimist, întreprinzător, care ştie să pună stăpânire pe natură, folosind-o în propriul său interes, şi să supravieţuiască în condiţii dificile. Daniel Defoe creează un personaj care care se înscrie în canonul Omului Luminilor. Inspirându-se dintr-un fapt real (marinarul scoţian Alexandre Selkirk a supravieţuit unui naufragiu, trăind singur, vreme de 5 ani pe insula Juan Fernandez), Daniel Defoe aduce în “Robinson Crusoe” un elogiu omului optimist, întreprinzător, care ştie să pună stăpânire pe natură, folosind-o în propriul său interes, şi să supravieţuiască în condiţii dificile.
Pornit într-o călătorie pe oceane, eroul romanului este singurul supravieţuitor al naufragiului corăbiei. Aruncat de valuri pe o insulă pustie, Robinson îşi construieşte o casă cu ajutorul lucrurilor salvate, domesticeşte animale, munceşte pământul, practică olăritul şi croitoria, îşi construieşte o barcă şi explorează insula. Salvând de la moarte un sălbatic, Robinson îl botează Vineri şi îl educă. Peste 28 de ani este readus în patrie de un vas englezesc. Pornit într-o călătorie pe oceane, eroul romanului este singurul supravieţuitor al naufragiului corăbiei. Aruncat de valuri pe o insulă pustie, Robinson îşi construieşte o casă cu ajutorul lucrurilor salvate, domesticeşte animale, munceşte pământul, practică olăritul şi croitoria, îşi construieşte o barcă şi explorează insula. Salvând de la moarte un sălbatic, Robinson îl botează Vineri şi îl educă. Peste 28 de ani este readus în patrie de un vas englezesc.
Robinson Crusoe renunţă la “speranţele deşarte” şi reface simbolic parcursul existenţei lui “homo faber”. Ceea ce îl ajută să supravieţuiască în sălbăticiune este raţiunea: “Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât mă mângâiam, punând în faţa fiecărui rău un bine”. Robinson Crusoe renunţă la “speranţele deşarte” şi reface simbolic parcursul existenţei lui “homo faber”. Ceea ce îl ajută să supravieţuiască în sălbăticiune este raţiunea: “Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât mă mângâiam, punând în faţa fiecărui rău un bine”. Îşi face o listă cu aspectele pozitive şi negative ale situaţiei sale, iar la coloana “Bine” scrie că e mulţumit pentru că: e singurul ales pentru a fi mântuit; cel care l-a salvat o dată, îl poate salva din nou; nu este flămând; corabia este destul de aproape de ţărm pentru a-şi mai lua lucruri de pe ea; clima e caldă şi se poate lipsi de haine; se găseşte pe o insulă fără fiare sălbatice.
Pretextul “Călătoriilor lui Gulliver” este acelaşi cu al unui roman de aventuri, dar Jonathan Swift urmăreşte, ca şi Rabelais, să deghizeze sub aparenţe fantastice şi exotice satira la adresa societăţii contemporane lui. Pretextul “Călătoriilor lui Gulliver” este acelaşi cu al unui roman de aventuri, dar Jonathan Swift urmăreşte, ca şi Rabelais, să deghizeze sub aparenţe fantastice şi exotice satira la adresa societăţii contemporane lui.
Gulliver călătoreşte în Liliput, ţara piticilor, şi face cunoştinţă cu o societate organizată ca cea engleză dar exagerându-i până la caricatural trăsăturile negative. Deşi pitic, împăratul liliputanilor se autointitulează “stăpânul universului”. Posturile importante se obţin nu prin merite, ci prin sărituri. Partidele politice se deosebesc doar prin înălţimea tocurilor de la pantofii purtaţi de membrii lor. Iar războaiele se nasc pentru că cei din tagma “capetelor teşite” sparg oul la capătul lat, iar “capetele ţuguiate”, la capătul ascuţit. Gulliver călătoreşte în Liliput, ţara piticilor, şi face cunoştinţă cu o societate organizată ca cea engleză dar exagerându-i până la caricatural trăsăturile negative. Deşi pitic, împăratul liliputanilor se autointitulează “stăpânul universului”. Posturile importante se obţin nu prin merite, ci prin sărituri. Partidele politice se deosebesc doar prin înălţimea tocurilor de la pantofii purtaţi de membrii lor. Iar războaiele se nasc pentru că cei din tagma “capetelor teşite” sparg oul la capătul lat, iar “capetele ţuguiate”, la capătul ascuţit.
Jonathan Swift ironizează însă şi unele idealuri iluministe, atrăgând atenţia asupra exagerărilor care pot duce la urmări negative. Astfel, în Laputa, învăţaţii trăiesc pe o insulă zurătoare, ocupându-se de probleme absurde: de opt luni unul încearcă să extragă raze de soare din castraveţi, altul plănuieşte construirea caselor începând cu acoperişul. Jonathan Swift ironizează însă şi unele idealuri iluministe, atrăgând atenţia asupra exagerărilor care pot duce la urmări negative. Astfel, în Laputa, învăţaţii trăiesc pe o insulă zurătoare, ocupându-se de probleme absurde: de opt luni unul încearcă să extragă raze de soare din castraveţi, altul plănuieşte construirea caselor începând cu acoperişul. În urma vizitei la Academia din Lagado, naratorul ajunge la concluzia că: “nu există nimic fără noimă sau absurd pe care filozofii să nu-l fi înfăţişat ca adevăr.” Se satirizează în acest mod ştiinţa ruptă de viaţă. Dar Swift nu dă vina pe om, ci crede, aşa cum afirma şi Rousseau, că “omul este bun de la natură, dar societatea l-a corupt.”
O concepţie opusă au Leibniz şi Pope care susţineau că oamenii trăiesc în cea mai bună societate posibilă. O concepţie opusă au Leibniz şi Pope care susţineau că oamenii trăiesc în cea mai bună societate posibilă.Voltaire vrea să demonstreze în romanul “Candide” invaliditatea acestei teorii. Roman filozofic, “Candide” prezintă uimitoarele întâmplări prin care trece personajul principal. Candide se naşte şi creşte în castelul baronului de Thunder-ten-tronck, unul dintre puternicii seniori ai Westfaliei. Împărtăşeşte ideile preceptorului şi filozofului Pangloss care susţine că această lume e mai bună decât toate lumile posibile. Se îndrăgosteşte de fiica baronului, de Cunigunda. Va fi izgonit de la castel pentru că îndrăzneşte să o sărute.
Din acest moment Candide cutreieră lumea, fiecare pas şi popas fiind o violentă contrazicere a tezei iniţiale. Candide descoperă mereu victime ale acestei lumi “perfecte”: Pangloss îşi pierde un ochi şi o ureche, o bătrână îşi pierde o fesă, regii sunt detronaţi de greutatea propriilor aspiraţii. Cunigunda este înjunghiată, vândută, ajunge apoi soţie de guvernator la Buenos Aires şi, pintr-o nedreptate a sorţii, roabă la Constantinopol. Pierdută şi regăsită de nenumărate ori, Cunigunda primeşte pecetea “răului fizic şi moral”. Din acest moment Candide cutreieră lumea, fiecare pas şi popas fiind o violentă contrazicere a tezei iniţiale. Candide descoperă mereu victime ale acestei lumi “perfecte”: Pangloss îşi pierde un ochi şi o ureche, o bătrână îşi pierde o fesă, regii sunt detronaţi de greutatea propriilor aspiraţii. Cunigunda este înjunghiată, vândută, ajunge apoi soţie de guvernator la Buenos Aires şi, pintr-o nedreptate a sorţii, roabă la Constantinopol. Pierdută şi regăsită de nenumărate ori, Cunigunda primeşte pecetea “răului fizic şi moral”.
Candide va evita deziluziile prin muncă. Munca maschează absenţa fericirii. Muncind, dar nu iraţional, Candide mai poate dobândi echilibrul psihic şi scapă de plictiseală, căci “fapta-i totul, gloria nimic”, aşa cum afirma personajul lui Goethe. Piesa “Faust” întruchipează aspiraţia perpetuă spre absolut, foamea de adevăr şi setea nepotolită a omului de acţiune. Candide va evita deziluziile prin muncă. Munca maschează absenţa fericirii. Muncind, dar nu iraţional, Candide mai poate dobândi echilibrul psihic şi scapă de plictiseală, căci “fapta-i totul, gloria nimic”, aşa cum afirma personajul lui Goethe. Piesa “Faust” întruchipează aspiraţia perpetuă spre absolut, foamea de adevăr şi setea nepotolită a omului de acţiune.
O idee animă „comentariul" lui Goethe: toate spiritele umane sunt datoare să existe şi să lupte pentru o constantă stare de „devenire”, să-şi dedice viaţa cunoaşterii, acţiunii şi simţămintelor, iar cei care vor fi devotaţi acestei chemări, chiar dacă ar cădea în excese şi greşeli, nu vor rămâne nerăsplătiţi de graţia divină. E dreptul Diavolului să încerce să te orbească, pentru ca în final Dumnezeu să te lumineze.
Faust este salvat de iad pentru că a făcut să triumfe în final, în lupta dintre însuşirile omeneşti contradictorii, generozitatea şi nobilele aspiraţii şi pentru că şi-a pus viaţa în slujba omenirii, “căci omul bun, chiar adumbrit de patimi, / Îşi dă de drumul drept prea bine seamă.” Faust este salvat de iad pentru că a făcut să triumfe în final, în lupta dintre însuşirile omeneşti contradictorii, generozitatea şi nobilele aspiraţii şi pentru că şi-a pus viaţa în slujba omenirii, “căci omul bun, chiar adumbrit de patimi, / Îşi dă de drumul drept prea bine seamă.”
Goethe, Swift, Voltaire sau Defoe au întruchipat mereu insul uman expus pericolelor şi eşecului, au înfăţişat însă permanent “forţele tămăduitoare venite omului din exterior şi din propria-i fiinţă lăuntrică” (Erich Trunz). Au crezut sau nu în progres, personajele amintite în acest eseu au mers, s-au întors, dar “pe ansamblu au înaintat.” (Borges) Goethe, Swift, Voltaire sau Defoe au întruchipat mereu insul uman expus pericolelor şi eşecului, au înfăţişat însă permanent “forţele tămăduitoare venite omului din exterior şi din propria-i fiinţă lăuntrică” (Erich Trunz). Au crezut sau nu în progres, personajele amintite în acest eseu au mers, s-au întors, dar “pe ansamblu au înaintat.” (Borges)
Raţiunea este metoda lentă şi întortocheată prin care cei care nu ştiu adevărul îl descoperă. (Blaise Pascal) Raţiunea este metoda lentă şi întortocheată prin care cei care nu ştiu adevărul îl descoperă. (Blaise Pascal)
Raţiunea este o înlănţuire de adevăruri ce nu pot produce decât adevăruri. (Leibniz)
Raţiunea este condiţia permanentă a tuturor actelor de voinţă prin care se manifestă omul. (Kant)
Raţiunea este facultatea pe care o căpătăm cel mai târziu şi pe care o pierdem cel mai curând: copiii nu o au, bătrânii nu o mai au. (Vigny)
Prof. Ana Cadleţ Colegiul Tehnic „Alexandru Roman”, Aleşd
Dostları ilə paylaş: |
