Subiect 1principiul determinismului extern

Şi Descartes admite ideea unor structuri psihice predeterminate, preexistente, de tipul gîndirii. Gîndirea reflexivă este preexistentă, imanentă în individ; ea precedă existenţa individului.În plan ştiinţific, ideea imanentismului structurilor psihice este argumentată şi dezvoltată de antropologul şi psihologul englez Francis Galton. În lucrarea sa, Geniul ereditar, el demonstrează că aptitudinile, capacităţile intelectuale şi de alte tipuri reprezintă o zestre înnăscută de sorginte ereditară. Acesta este un pas înainte faţă de abordarea filosofică. Galton demonstrează, pe baza analizei unor familii de genii şi de personalităţi din ştiinţă, tehnică, artă, în comparaţie cu alte familii cu aptitudini scăzute.Imanentismul este susţinut de şcoala gestaltistă, care afirma că nu există în natură materie fără formă, neorganizată în structuri şi care lega structurile psihice de legea fundamentală a organizări. Această lege acţionează în mod obiectiv, infailibil şi generează anumite forme şi structuri.

Cu aplicare la capacităţile verbale, imanentismul a fost susţinut de lingvistul şi logicianul N. Chomsky, care afirma că structurile verbale fundamentale sunt preformate, existente în individ pe baza codului genetic. Pe această temă, Chomsky a avut o amplă dispută cu Piaget, consemnată în Problemele limbajului.

Curentul tabula rasa îşi are originea în filosofia empirist-pozitivistă engleză reprezentată de F. Bacon şi J. Locke. Potrivit acestei concepţii, „nimic nu există în intelect care mai înainte să nu fi existat în simţuri”. Rezultă că structurile gîndirii se formează pe baza senzaţiilor şi percepţiilor.

Principiul tabula rasa a fost amplu dezvoltat în opera marilor materialişti francezi ai secolului XVIII (Diderot, La Mettrie, Helvetius, D’Hollbach). Aceştia avansează opinia cum că, la naştere, copilul este un fel de tablă albă, lipsit de orice dotare sau zestre adaptativă. Pe această tablă încep să înregistreze impresii şi urme, umplînd-o cu un anumit conţinut, mediul extern şi regimul educaţional în special. Aşadar, individul devine, din punct de vedere psihic, ceea ce reuşeşte să facă mediul şi educaţia din el în decursul vieţii sale.

Toate componentele vieţii psihice se formează şi se dezvoltă treptat, sub acţiunea exclusivistă a factorilor de mediu. Toate componentele vieţii psihice sunt dobîndite.Această absolutizare a mediului a dus în impas explicarea adevăratelor origini şi adevăratei modalităţi de devenire a structurilor psihice interne, ca şi orientarea imanentistă, care absolutizează rolul eredităţii.După prima jumătate a secolului XX, s-a produs ieşirea din acest impas prin adoptarea:

SUBIECT 5

PRINCIPUL GENETIC SI AL ISTORISMULUI

Potrivit acestui principiu, psihicul trebuie definit şi interpretat ca fenomen evolutiv, iar nu ca un dat.

Evoluţia psihicului trebuie considerată în două planuri: cel filogenetic, istoric şi cel ontogenetic, individual.

În plan filogenetic se vor pune în evidenţă salturile calitative care se înregistrează în structura şi conţinutul diferitelor funcţii şi procese psihice, pe măsura trecerii de la o clasă de animale la alta şi de la animal la om. Astfel, dezvoltarea psihică apare ca o relaţie între continuitate şi discontinuitate.

Continuitatea exprimă acumulările de tip cantitativ care se produc în interiorul unuia şi acelaşi segment evolutiv. În interiorul uneia şi aceleiaşi specii de animale se înregistrează deosebiri inter-individuale, care însă nu exprimă restructurări de ordin calitativ ale funcţiilor şi proceselor psihice respective. Deosebirile acestea, de ordin cantitativ, se referă la clasificări de rang sau de ordin ale indivizilor în cadrul uneia şi aceleiaşi specii.

Discontinuitatea marchează saltul de ordin calitativ care se produce în structura şi conţinutul funcţiilor şi proceselor psihice şi marchează distanţa ireductibilă dintre diferite trepte sau niveluri ale evoluţiei. La psihicul uman apare dimensiunea istoricităţii, care înseamnă admiterea unor salturi calitative pe măsura trecerii omului de la o epocă istorică la alta.

Astfel, între organizarea psihică a omului din comuna primitivă şi a celui contemporan există nu doar deosebiri de ordin cantitativ, ci, în primul rînd, de ordin calitativ, structural.Dimensiunea istorică arată faptul că, din momentul apariţiei sale, psihicul uman a înregistrat cele mai mari transformări evolutive din întregul continuum al psihismului.

Deşi omul este o specie alături de celelalte, din punctul de vedere al evoluţiei psihice, el nu a rămas în limitele structurale în care a apărut iniţial, ci a cunoscut transformări şi modificări calitative profunde.Coordonata principală care se realizează evoluţia omului din momentul apariţiei lui nu mai e cea biologică (constituţia fizică, structura anatomică a creierului), locul ei fiind luat de coordonata psihică. Istoriceşte, evoluţia omului se va realiza preponderent în plan psihologic.Psihicul uman are atributul de a fi permanent deschis la schimbare şi dezvoltare, ceea ce nu se poate spune despre psihicul animal, care este încorsetat din punct de vedere evolutiv în limitele proprii fiecărei specii sau clase în parte. De la apariţia sa, psihicul cîinelui nu a înregistrat transformări calitative esenţiale; psihicul cimpanzeului se află şi în prezent între aceleaşi coordonate bazale ca la început. Psihicul uman, dimpotrivă: de la apariţia omului, a marcat, cu fiecare generaţie şi epocă, transformări şi modificări de ordin calitativ.

Evoluţia psihică a omului nu se va opri niciodată, pentru că fiecare nouă generaţie, datorită condiţionării socio-culturale, îşi va începe evoluţia sa psihică de la un nivel mereu mai înalt decît generaţia anterioară. Aceasta înseamnă că fiecare generaţie dispune de o ofertă obiectivă din partea mediului socio-cultural din ce în ce mai complexă, mai diversificată şi mai bogată. De aici rezultă că individul, asimilînd conţinuturile şi semnificaţiile din tezaurul culturii, al cunoaşterii, al sistemului de priceperi şi deprinderi constituit pînă la un moment dat, va înregistra un nivel de dezvoltare psihică superior generaţiei anterioare.

Din punct de vedere istoric, evoluţia psihicului uman are sens permanent ascendent.Probabil că dezvoltarea psihică a omului se va închide atunci cînd, din punct de vedere biologic, creierul îşi va epuiza rezerva funcţională (dar se pare că rezerva actuală mai poate asigura evoluţia pentru încă cîteva mii de ani) sau dacă societatea va ajunge în impas.Principiul istorismului ne mai obligă ca, în analiza şi interpretarea psihicului uman, pe lîngă apelul la legile biologice, să facem apel la legi socio-culturale şi istorico-culturale. Legile socio-culturale se vor impune, de la un anumit moment al evoluţiei istorice a omului, ca dominante, subordonînd şi controlînd acţiunea legilor biologice, naturale.

De aceea, omul se va înscrie pe traiectoria unei evoluţii socio-culturale, va deveni o fiinţă socio-culturală.Exemple de legi socio-culturale:

– legea instruirii organizate (individul este inclus într-un program de influenţe şi acţiuni modelatoare specifice)

;– legea socializării (care impune adecvarea atitudinilor şi conduitelor individului la anumite principii, norme şi etaloane sociale);

– legea profesionalizării (în dezvoltarea sa psihică, individul trebuie să-şi însuşească şi să exercite un anumit tip de activitate socialmente utilă şi semnificativă);

– legea estetizării (în structurarea conţinuturilor psihice interne, la nivelul gîndirii şi al trăirilor afective individuale, trebuie să se integreze dimensiunile estetice ale existenţei, categoriile estetice – frumos-urît, tragic-comic etc.);

– legea moralităţii (în dezvoltarea psihică a individului trebuie să se integreze anumite reprezentări, concepţii, atitudini despre bine şi rău, despre categoriile morale);

– legea verbalizării (dezvoltarea psihicului uman va fi mediată în permanenţă de un sistem specific de comunicare şi codificare a informaţiei, bazat pe limbajul verbal).

În analiza şi evoluţia specifică psihicului uman trebuie să ne referim permanent la acţiunea legilor istorico-culturale, să raportăm individul la contextul socio-cultural anumit.

Principiul genetic şi al istoricităţii ne arată că, în cadrul structurilor psihice complete, care, luate ca atare, depăşesc capacitatea noastră de înţelegere şi explicare, trebuie să recurgem la strategia genetică de cercetare şi să ne adresăm stadiilor timpurii ale ontogenezei, în care apare şi se constituie treptat structura psihică dată. De aici, prezenţa metodei genetice în arsenalul metodelor cunoaşterii psihologice, care ne permite să abordăm şi să explicăm complexitatea unor componente ale SPU.

SUBIECT 6

PRINCIPIUL SISTEMICITATII

Acest principiu a fost introdus în metodologia psihologică în a doua jumătate a secolului XX, fiind preluat din metodologia sistemică şi cibernetică, care stă în prezent la baza întregii cunoaşteri ştiinţifice particulare.

Potrivit acestui principiu, psihicul uman nu trebuie considerat ca un simplu conglomerat de elemente în sine, autonome şi independente, ci ca un sistem organizat şi integrat.

Noţiunea de sistem, în cadrul teoriei generale a sistemelor (TGS), se defineşte ca un ansamblu de elemente aflate într-o relaţie non-întîmplătoare, mai mult sau mai puţin legică şi stabilă. În cadrul noţiunii de sistem, accentul principal al analizei şi interpretării cade nu pe elementele considerate în sine, separat (cum proceda ştiinţa clasică), ci pe relaţiile şi interacţiunile dintre elemente.Se consideră, astfel, că elementele, intrînd în relaţii de interacţiune şi intercondiţionare reciprocă, îşi vor modifica starea lor iniţială, îşi vor reduce autonomia şi independenţa, fuzionînd într-un tot unitar, sistemul, care va poseda proprietăţi şi trăsături funcţionale noi, supraordonate, ireductibile la proprietăţile şi trăsăturile părţilor componente luate separat sau însumate pur aritmetic.

Modelul sistemic în analiza psihologică înlocuieşte modelul atomal, descriptivist care dominase în psihologie prin intermediul şcolii asociaţioniste.

De asemenea, acest model înlocuieşte şi modelul gestaltist, care consideră că psihicul este o structură imanentă, invariantă, închisă în sine.

Potrivit metodei sistemice, în abordarea psihicului uman trebuie să se procedeze astfel:

1. Încadrarea sistemului în clasele posibile de sisteme reale.

2. Deducerea caracteristicilor sistemului ce rezultă din includerea lui într-una din clasele de sisteme reale.

3. Stabilirea metodei adecvate de abordare, care să fie în concordanţă cu caracteristicile proprii ale sistemului respectiv.

Potrivit teoriei generale a sistemelor, există patru criterii principale după care se clasifică sistemele reale:

I. Poziţia sistemului faţă de acţiunea legii timpului

II. Relaţia sistemului cu mediul ambiant

III. Gradul de complexitate al sistemului

IV. Caracterul relaţiei între intrarea sistemului şi ieşirea lui (dintre mărimile de intrare şi mărimile de ieşire).

I. Acest criteriu permite delimitarea a două mari clase de sisteme posibile: statice şi dinamice. Un sistem static este acela care este absolut independent de scurgerea timpului şi care nu-şi modifică stările sale ca efect al scurgerii ireversibile a timpului, rămîne identic cu sine însuşi la infinit. Un astfel de sistem nu există; clasa sistemelor statice este o mulţime vidă.

Un sistem dinamic este acela care depinde de timp şi-şi modifică stările sub influenţa scurgerii ireversibile a timpului, astfel încît între diferite stări ale sistemului apar diferenţe. Sistemul dinamic, aşadar, este funcţie de timp. În analiza lui trebuie luat în considerare şi momentul de timp. Toate sistemele reale sunt dinamice.Există două subclase de sisteme dinamice: cu organizare dată şi evolutive (sau cu autoorganizare.

Un sistem dinamic cu organizare dată este acela care, în decursul timpului, poate să-şi menţină la un anumit nivel starea lui de optimalitate, după care urmează starea de dezagregare, dezorganizare. În această clasă sunt incluse toate sistemele nevii (maşinile). Într-o reprezentare grafică, curba sistemelor de acest tip se compune din două segmente: unul de stabilitate, în care variabilele stărilor sistemului nu duc la perturbări semnificative în organizarea lui, şi un segment descendent, involutiv, de dezorganizare.

Un sistem dinamic cu autoorganizare este acela care posedă capacitatea ca, în decursul unui anumit interval de timp, nu numai să-şi menţină starea de organizare iniţială, ci şi să treacă de la un nivel de organizare inferior la unul superior, perfecţionîndu-şi funcţionarea şi eficienţa. În această subclasă se includ toate organismele vii, numite de Wiener „insule de negentropie în oceanul imens al entropiei”. În cazul organismelor vii, nivelul iniţial al entropiei este redus, datorită proceselor de dezvoltare, maturizare şi consolidare care înseamnă negentropie (neagă entropia şi se opun acţiunii ei).Într-o reprezentare grafică, curba sistemelor dinamice are trei segmente: unul ascendent, anti-entropic, în interiorul căruia se desfăşoară procesele evolutive de dezvoltare şi perfecţionare a organizării iniţiale. Se atinge un optimum funcţional, după care sistemul îşi menţine nivelul atins al organizării prin mecanisme proprii de adaptare la acţiunea factorilor perturbatori. Aceasta reprezintă segmentul al doilea, pe parcursul căruia sistemul dă întreaga măsură a potenţialului său adaptativ. Segmentul al treilea este descendent (entropic); are loc acumularea treptată a efectelor entropice, de slăbire a organizării, de perturbări, de degradări substanţial-energetice, care duc în final la dispariţia sistemului. Orice sistem evolutiv finit se supune, în ultimă instanţă, legii universale a entropiei; procesele involutive în organismele vii au un caracter implacabil, legic.Pentru diferitele sisteme vii, durata acestor segmente este diferită.

II. Relaţia sistemului cu mediul ambiantDupă acest criteriu se desprind trei clase de sisteme: închise, semideschise şi deschise.

Închis este considerat sistemul care, într-un interval oricît de lung de timp, nu are nici un fel de schimb cu mediul ambiant, existenţa sa bazîndu-se exclusiv pe consumul energiei proprii. În realitate nu există un astfel de sistem; mulţimea sistemelor închise este o mulţime vidă.

Semideschis este sistemul care realizează cu mediul ambiant două tipuri de schimburi: de energie şi de informaţie. În această clasă se încadrează toate tipurile de maşini, calculatorul electronic, Pămîntul în raport cu Soarele, corpurile nevii.

Deschis este sistemul care face cu mediul ambiant toate cele trei tipuri posibile de schimburi: de energie, de informaţie şi de substanţă. În această categorie se includ numai sistemele vii. Schimbul de substanţă este reprezentat prin procesele metabolice, cu cele două laturi ale lor (asimilare şi dezasimilare).

III. Gradul de complexitate al sistemuluiGradul de complexitate al unui sistem se determină pe baza a doi indicatori principali: – numărul de elemente care intră în componenţa sistemului;– volumul conexiunilor stabilite între elementele componente, în interiorul sistemului, şi între sistem ca un tot şi mediul ambiant.După aceste criterii se delimitează existenţa a trei clase posibile de sisteme: simple, complexe şi supercomplexe (hipercomplexe).

Simplu este acel sistem care este alcătuit dintr-un număr mic de elemente, uşor măsurabile şi nemijlocit observabile; ex: masă, scaun, ceasornic.

Complex este sistemul alcătuit dintr-un număr mare de elemente, greu dar posibil de numărat, posibil de observat nemijlocit şi care dispune de un volum relativ ridicat de conexiuni interne şi externe; prototip: computerul electronic.

Hipercomplex este sistemul alcătuit dintr-un număr foarte mare de elemente, greu sau imposibil de numărat, imposibil de observat nemijlocit. De asemenea, hipercomplex este sistemul puternic saturat în conexiuni interne şi externe; prototip: creierul uman, societatea ca sistem unitar.

IV. Caracterul relaţiei între intrarea sistemului şi ieşirea lui (dintre mărimile de intrare şi mărimile de ieşire).După acest criteriu se disting două clase de sisteme posibile: deterministe şi probabiliste.

Sistemul determinist este acela în care mărimile de ieşire (notate cu Y) depind exclusiv, în mod cauzal direct, de mărimile de intrare (notate cu X): Y = f(X)În cazul acestor sisteme devine posibilă analiza de tip cauzal, univoc şi predicţia riguroasă a mărimilor de ieşire (rezultate, răspunsuri) pornind de la mărimile de intrare (stimuli). Între cele două mulţimi de mărimi nu se interpune nici o altă mulţime de mărimi, care să modifice dependenţa lor. Acest model de analiză a fost folosit în psihologie de behaviorism.

Sistemul probabilist este acela în care între mărimile de intrare şi mărimile de ieşire se interpune influenţa unei a treia mulţimi de mărimi (mărimile de stare, notate cu Z). Influenţa mulţimii Z face ca relaţia între intrare şi ieşire să nu mai fie de tip cauzal, necesar, ci numai de tip posibil, aleator, probabilist.

Comportamentul acestui fel de sistem va fi reprezentată printr-o relaţie condiţionată, non-lineară: În analiza sistemelor probabiliste trebuie adoptată metodologia statistic-probabilistă, care reclamă efectuarea unui volum mare de măsurători şi investigaţii pentru stabilirea dependenţelor legice dintre un anumit stimul (mărime de intrare) şi un anumit răspuns (mărime de ieşire). Sistemul psihic uman, ca obiect real de cunoaştere şi cercetare, se încadrează în următoarele categorii:

– sistem dinamic, evolutiv, cu autoreglare (cibernetic);

– sistem semideschis (deoarece existenţa ca atare a SPU şi funcţionarea lui se întemeiază pe consum de informaţie şi pe un suport de natură energetică – energia psihică);

– sistem hipercomplex;

– sistem probabilist.

Din fiecare atribut se pot desprinde o serie de exigenţe de ordin metodologic de care trebuie ţinut seama cînd purcedem la investigarea, cunoaşterea acestui sistem.

SUBIECT 7-11

Metoda reprezinta ansamblul de principii, criterii, reguli si procedee instrumentale, tehnice, utilizate în scopul recoltarii, prelucrarii si interpretarii datelor despre un anumit fenomen sau obiect.

Utilizarea metodei se subordoneaza întotdeauna unui anumit obiectiv care se concretizeaza în doua modalitati: determinarea a ceea ce se doreste sa se cunoasca, pe de o parte, si formularea unei anumite ipoteze (adica a unei propozitii care sa anticipeze rezultatele în legatura cu starea sau transformarea obiectului studiat), pe de alta parte. În functie de natura obiectivului si de continutul ipotezei, cercetatorul alege si elaboreaza modelul de cercetare, în care este inclusa metoda.

Se cere ca între obiectivul cercetarii si metoda aleasa de investigare sa existe o relatie de adecvare si compatibilitate. În diferitele tipuri de cercetari concrete, în functie de obiectivele si ipotezele formulate, metodele utilizate vor diferi în limite mai mari sau mai mici. Ceea ce se cere este ca, prin utilizarea metodei alese, sa se poata acoperi întreaga sfera a obiectivului cercetarii.

Este posibil ca într-o cercetare sa existe doua sau mai multe obiective. În acest caz se impune o ierarhizare a acestor obiective: un obiectiv central (principal) si obiective particulare (secundare). Rezultatele obtinute în urma aplicarii metodei alese constituie cadrul de referinta pentru testarea ipotezei. Pe baza analizei acestor rezultate, ipoteza poate fi confirmata, infirmata sau declarata. Spiritul obiectiv al cercetarii stiintifice impune ca verificarea ipotezei sa se realizeze exclusiv prin raportarea la rezultatele obtinute, iar nu la dorinta cercetatorului.

Atunci cînd rezultatele sunt fortate, modificate pentru a fi puse de acord cu ipoteza, se produce trecerea din planul obiectivitatii în cel al subiectivitatii cercetarii si cunoasterii stiintifice. În psihologie se manifesta frecvent o asemenea tendinta. Aceasta împrejurare impune ca metoda sa devina pentru cercetator un obiect de permanenta analiza si reflectie.

Complexitatea vietii psihice a facut ca, în desfasurarea procesului de cercetare si cunoastere, sa nu se poata ramîne la o singura metoda. A trebuit sa fie concepute, elaborate mai multe tipuri de metode, fiecare dintre ele avînd o anumita valoare instrumentala în recoltarea, prelucrarea si interpretarea datelor despre un fenomen psihic sau altul. În prezent nu putem vorbi despre existenta unei unice metode, ci a unui set de metode de cercetare psihologica.

SUBIECT 7

METODA BIOGRAFICA IN PSIHOLOGIE

Se bazeaza pe reconstituirea istoriei subiectului în vederea desprinderii acelor situatii, împrejurari si evenimente care puteau avea un efect de maxima importanta asupra devenirii si starii lui actuale. Metoda este folosita cu precadere în psihologia personalitatii.

Metodele biografice includ studiul vietii, sau a unor aspecte ale experientelor traite. Obiectivul acestora indomeniul stiintelor sociale este, de obicei:

•identificarea si intelegerea experientelor traite de actorii sociali

•Identificarea contributiei indivizilor in relatia acestora cu structurile de putere ale societatii sau inlupta impotriva acestoraExista mai multe cai de a studia viata utlizand abordari biografice. Acestea include:

•Biografia– are ca scop descrierea vietii sau a unor aspecte ale vietii unui individ utilizand materialediverse: scrisori, documente si alte materiale de arhiva, interviuri

• Povestea vietii(life-story) –reconstructia personala si povestirea experientei de catre un individ; povestea vietii lui

• Istoria vietii( life history) are la baza o gama variata de documente(interviuri, discutii, texterelevante) si contexte sociale. Presupune trecerea de la povestire la interpretare. Povestea vietii este plasata pe fundalul contextual costruit in urma intalnirii dintre cercetator si informant

•Studiile referitoare la cursul vietii(life course studies – abordareinterdisciplinara care combina ovarietate de surse de informatie ( calitative si cantitative)In domeniul psihologiei, nu putem vorbi de un consens in ceea ce priveste existenta metodei biograficeca metoda distncta. Unii au tendinta de a fundamenta informatiile biografice pe observatii efectuate inconditiile naturale ale existentei persoanei analizate (R.Cattell, 1965). Altii considera metoda biografica oforma de convorbire.

Astfel, W Schraml analizeaza “anamneza” impreuna cu convorbirea deoarece o buna parte din informatiile biografice le putem obtine cu ajutorul interviurilor ( convorbirilor ) biografice relizate cusubiectul insusi sau cu persoane care il cunosc foarte bine pe acesta. De asemenea, nu putem omite din surseleinformatiilor biografice studiul documentelor (acte oficiale,, matricole scolare, jurnale, scrisori, foi deobservatie medicala etc.) si studiul unor produse ale activitatii subiectului pe care dorim sa-l analizam( desene, picturi, montaje etc).Metoda biografica nu isi defineste identitatea prin sursa informatiilor utilizate ci prin sistemul deinterpretare a acestora. Ea constă “într–o analiza sistematica a datelor privind trecutul unei persoane si amodului actual de existenta…

SUBIECT 8

METODA ANALIZEI PRODUSELOR ACTIVITATII IN PSIHOLOGIE

Produsul activitatii este o entitate obiectivata, în forma substantiala, de obiect, imagistica, sonora etc., pe care subiectul a realizat-o în situatii impuse sau libere. (ex: desenele, compozitiile literare, comunicarile stiintifice, operele). În aceste produse se obiectiveaza capacitati, aptitudini, trasaturi emotionale, idei ale subiectului etc. Analiza lor confera indici obiectivi privind nivelul de dezvoltare a inteligentei, al creativitatii etc. Aceasta metoda este folosita cu precadere în psihologia copilului si în psihologia personalitatii pentru evaluarea aptitudinilor speciale.

SUBIECT 9

METODA INTERVIULUI SI A CONVORBIRII IN PSIHOLOGIE

Consta în dialog deschis cu subiectul, dialog care graviteaza în jurul unei anumite teme, aleasa de cercetator si nedezvaluita subiectului. Avantajul acestei metode este faptul ca ofera contactul direct cu subiectul, permite observarea lui în timpul raspunsurilor, este saturata în informatii semnificative despre particularitatile subiectului, permite interventia cercetatorului pe loc si obtinerea de date suplimentare la raspunsurile oferite de subiect. Dezavantajul principal consta în dificultatea de a retine si înregistra în toate detaliile raspunsurile subiectului, din care decurge pierderea unor date.