Subiectul 1: Iconomia Duhului Sfânt şi legătura Sa cu iconomia Fiului ttde, pag 144 – 148: Iconomia Duhului Sfânt

b. Hristos, săvârşitorul nevăzut al Tainelor. Harul nefiind decât lucrarea lui Hristos, săvârşitorul lor nevăzut este Hristos. Tainele ţin seama de legătura între suflet şi trup şi de faptul că sufletul e deschis lui Dumnezeu, iar în Hristos această deschidere a umanităţii spre Dumnezeu şi-a atins nivelul maxim. Hristos atinge prin lucrarea Lui trupul nos­tru, dar aceste atingeri se adâncesc în sufletul nostru. Hristos însuşi lucrează prin trupul Său plin de putere asu­pra trupului nostru. Dar prin trupul Său ne comunică nu nu­mai sensibilitatea Lui curată omenească, ci şi sensibilitatea curată a sufletului Lui şi puterea dumnezeirii aflată în El.

Cuvântul lui Dumnezeu a luat trup ca să adune în Sine, în taina unităţii lui Dumnezeu cu creaţia, nu numai sufle­tele, ci şi trupurile. Aşa cum trupul lui Hristos nu e numai un simbol intuitiv al dumnezeirii despărţite de El, ci trupul Lui e încadrat în sufletul şi în dumnezeirea Lui, tot astfel şi trupul nostru poate fi unit în mod real cu dumnezeirea lui Hristos prin atingerea trupului lui Hristos de el. Se întâmplă ceva analog cu scurgerea puterii ce se producea din trupul lui Hristos prin veşmintele Lui de care se atingeau bolnavii. Dar întrucât trupul lui Hristos a devenit prin înălţare pnev­matizat şi invizibil, rămânând totuşi un trup închegat, atin­gerea trupului nostru de către trupul Lui nu mai e vizibilă, ci se foloseşte pentru aceasta de materia cu care stă în legătură trupul nostru. Hristos vrea să sfinţească trupul nostru folosindu-Se de ea, nu într-un mod detaşat de lumea materială cu care stă în atingere sau din care se hrăneşte, se adapă şi de care e pătruns şi care se imprimă prin sen­zaţiile ei în suflet, ci umplând-o şi pe aceasta de puterea Lui. De aceea şi alege El pentru Taine din toate formele ma­teriei pe cele fundamentale pentru necesităţile de susţi­nere a trupului omenesc: pâinea, apa, vinul, untdelemnul.

Unii reprezentanţi ai creştinismului occidental simt şi ei trebuinţa sa se întoarcă la înţelegerea creştinismului primar pentru natură ca mijloc prin care lucrează Hristos asupra omului. Dar pentru aceasta le trebuie o întoarcere la înţelegerea lui Hristos ca Logos al lucrurilor şi ca subiect al ac­ţiunii de sfinţire a lor prin Duhul Sfânt. Nu natura aşa cum e după păcat poate fi mediu de lucrare a lui Hristos asupra omului, ci o natură sfinţită prin Duhul Sfânt, transfigurată, care în esenţa ei energetică, aşa cum a descoperit-o fizica modernă, să se umple de energia Duhului Sfânt, eliberată de cea a duhurilor rele.

Dar sfinţirea naturii Duhul Sfânt o lucrează în mod prin­cipal în favoarea omului, transmiţându-i acestuia puritatea trupului înduhovnicit al lui Hristos, care se cere însuşită de om. Mai poate omul occidental reveni la această viaţă de sfinţenie care implică o asceză? Puterea lui Hristos iradiază din trupul Său sfinţit asupra trupului nostru şi deci şi asu­pra sufletului lui, printr-o natură pe care o sfinţeşte prin tru­pul Său însuşi, fie în momentul săvârşirii Tainei, fie şi îna­inte, ca la Botez sau Mirungere de exemplu, când apa sau Sfântul Mir sunt sfinţite prin rugăciuni anterioare.

Hristos pătrunde astfel cu trupul Său, sau cu energia trupului Său curat, în trupul nostru, prin materiile folosite în Taine, sau prin gesturile preotului, ca să pună şi în trupul nostru începutul sfinţirii, care nu se produce însă dacă nu are loc şi un efort din partea primitorului Tainei. Trebuie accentuat cu toată seriozitatea realismul hristologie al Tai­nelor, lucrarea lui Hristos prin trupul Său, săvârşită asupra persoanei umane, prin materiile transfigurate ale Tainelor şi prin gesturile preotului. Dacă Persoana Logosului e în toate făpturile, care sunt chipuri plasticizate ale raţiunilor Lui, cu atât mai mult poate fi în materiile Tainelor sfinţite prin rugăciuni speciale ale Bisericii, cu trupul Său prezent în ambianţa Bisericii, trup pnevmatizat, şi deci prezent în mod invizibil, dar totuşi real şi eficient.

Dar dacă materia prin care lucrează Duhul lui Hristos în Taine e sfinţită de El, nu trebuie văzută nici o separaţie între materia Tainei şi harul sau puterea lui Hristos care se împărtăşeşte prin ea. Concepţia aceasta dualistă s-a intro­dus în teologia occidentală, după ce ea s-a despărţit prin scolastică de gândirea Părinţilor bisericeşti şi a Noului Tes­tament, nemaivăzând legătura intimă a Logosului sau a Cu­vântului întrupat şi a lucrării Lui cu natura. Materia nu e numai un simbol separat de har, care ocazionează şi tălmă­ceşte în mod intuitiv lucrarea nevăzută a harului, ci ea însăşi e plină de puterea dumnezeiască. Numai din această neînţelegere a legăturii ontologice a materiei cu Logosul di­vin şi cu trupul omenesc al lui Hristos şi al nostru, s-a ajuns în protestantism la despărţirea totală a lucrării lui Dum­nezeu în suflet de mijloacele materiale, deci la înlăturarea Tainelor.

De aceea nici împărţirea scolastică a Tainelor în partea externă şi partea internă nu e decât produsul unei ab­stracţii şi nu trebuie înţeleasă în sensul că partea externă poate fi gândită separat de harul sau de lucrarea lui Hristos.

Ceea ce se vede nu e numai cât se vede, şi harul nevăzut lucrează prin materia şi gestul văzut.

c. Caracterul hristologic şi bisericesc al Tainelor. Tai­nele sunt săvârşite de către Biserică sau de către Hristos prin Biserică pe seama unor persoane care vor să intre în ea şi să rămână în ea, unindu-se prin aceasta cu Hristos însuşi, Care le-a şi instituit. Desigur, Tainele se acordă unor persoane, şi nu comunităţii întregi a Bisericii sau unor gru­puri de persoane. Aceasta nu înseamnă că Tainele se dau acelor persoane luate izolat de Biserică. Prin Taine Bise­rica, sau mai precis Hristos lucrător în Biserică, efectuează acţiunea Lui de unire a acelor persoane cu Sine şi cu cei­lalţi membri ai Bisericii uniţi cu Sine. Tainele sunt actele prin care Hristos recapitulează în Sine ca Biserică pe oa­menii despărţiţi de Dumnezeu şi întreoialtă, dacă ei cred în El. Tainele au astfel o funcţie unificatoare. De aceea ele sunt ale Bisericii, ca unitate realizată în Hristos a celor ce cred în El, pentru extinderea acestei unităţi, sau pentru atragerea altora în ea şi pentru a întări unitatea lor în Hristos, sau unitatea Bisericii ca trup tainic al lui Hristos. nu se săvârşeşte o Taină pe seama unei persoane din afară de Biserică pentru a o lăsa în afara Bisericii. Nu i se recunoaş­te cuiva o Taină primită în afara Bisericii, atîta timp cât ră­mâne în afara ei. Botezul se săvârşeşte în tinda Bisericii, cu faţa spre interiorul ei, după ce primitorul întors cu faţa spre exterior s-a lepădat de cel ce domneşte în afara Bisericii.

Deşi Tainele se săvârşesc persoanelor luate în mod de­osebit, ele se administrează persoanelor ce intră în Bise­rică şi după ce au intrat se acordă persoanelor compo­nente ale Bisericii. Prin ele Hristos lucrează asupra persoa­nelor în momentul intrării în Biserică sau asupra celor afla­te în ea pentru întărirea unităţii lor în El, pentru întărirea unităţii Bisericii. Astfel,prin Taine sporeşte în unitatea cu Hristos şi în ea însăşi atât Biserica în întregimea ei, cât şi fie­care mădular în parte. "întru El toată clădirea bine alcătuită creşte, ca să ajungă un locaş sfânt desăvârşit în Domnul" (Ef. 2, 21). "Iar în Biserică Domnul a dat pe unii... bineves-titori, pe alţii păstori, pe alţii învăţători spre desăvârşirea sfinţilor, la lucrul slujbei spre zidirea trupului lui Hristos, până ce toţi vom fi ajuns la unitatea credinţei şi a cunoş­tinţei Fiului lui Dumnezeu, la statura bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos" (Ef. 4, 11-13).

Pe baza faptului că prin Taine se extinde, se menţine şi creşte duh6vniceşte Biserica, în teologia catolică se scoate în timpul din urmă în relief, ca rol principal al Tainelor, funcţia lor de unificare a credincioşilor în Biserică. Ba une­ori se accentuează aşa de mult acest rol, că se lasă pe pla­nul al doilea unirea cu Hristos, care, după Părinţii biseri­ceşti, fiind unire a subiectului uman cu trupul lui Hristos, produce în el o simţire comună cu a lui Hristos, Hristos devenind conţinutul simţirii lui.

Teologul Kari Rahner merge până acolo că socoteşte că nu Hristos a instituit Tainele, ci Biserica. Hristos a întemeiat un singur sacrament: Biserica, cu puterea de a activa natu­ra ei sacramentală în diferite sacramente. "Biserica este continuarea, persistenţa prezenţei reale eshatologice a vo­inţei graţiale biruitoare şi definitiv introdusă în lume prin Hristos... Ca o astfel de persistenţă a lui Hristos în lume, Biserica este de fapt sacramentul originar (Das Ursakra-ment), punctul de origine al sacramentelor în sensul pro­priu al cuvântului"¹². "Actualizarea mântuirii eshatologic bi­ruitoare dată lumii în Biserică şi oferită tuturor oamenilor se efectuează deci pentru om în parte într-un act al Bisericii pe seama omului însuşi, prin care ea vesteşte caracterul graţial al acestei mântuiri. Şi acest act al Bisericii poartă în mod necesar în sine structura esenţei Bisericii. Acest act este sacramental pentru că el corespunde Bisericii ca sacrament originar al gratiei". "Pornind de la Biserica - sacra­ment originar - s-ar putea vedea că existenţa sacramentelor reale în sensul cel mai strict şi mai tradiţional nu e necesar să se întemeieze în fiecare caz pe un cuvânt determinat, prin care Iisus cel istoric ar fi vorbit explicit de un sacra­ment determinat... Instituirea unui sacrament rezultă şi din faptul că Hristos a întemeiat Biserica cu caracterul ei de sacrament originar". Rahner nu face decât să tragă con­cluzia logică din învăţătura catolică despre gratie ca "efect graţial" creat al morţii lui Hristos, pus la dispoziţia Bise­ricii, deci detaşabil de Hristos.

În gândirea biblic-patristică, harul fiind lucrarea actuală a lui Hristos, în orice Taină lucrează Hristos însuşi aflător în Biserică. Hristos însuşi extinde şi dezvoltă viata Bisericii, prin toate Tainele, care sunt numai vizibil săvârşite de preotul ca reprezentant al Bisericii, invizibil fiind săvârşite de Hristos însuşi. în timp ce Rahner socoteşte că Botezul, de exemplu, este Taina intrării în Biserică şi în aceasta sunt implicate toate celelalte efecte ale ei, sau în Taina Pocăin­ţei Biserica iartă pe penitent, în gândirea biblic-patristică cel ce se botează se uneşte în mod direct cu Hristos ("Te uneşti cu Hristos?" "Mă unesc cu Hristos") şi prin aceasta devine membru al Bisericii; iar penitentul este iertat de "Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu darul şi cu iubirea Sa de oameni" şi săvârşitorul văzut e numai cel ce secundează în această iertare pe Hristos, în calitatea lui de "nevrednic preot şi duhovnic".

Lucrarea lui Hristos însuşi în Taine trebuie socotită strâns legată de faptul că El însuşi le-a şi instituit. Dar le-a instituit întrucât le-a şi practicat cel dintâi, rămânând în con­tinuare săvârşitorul lor invizibil şi, prin aceasta, susţinăto­rul Bisericii. El însuşi S-a botezat şi de aceea a poruncit ca toti să se boteze, declarând totodată că El însuşi va fi pre­zent în practicarea acestei Taine: "Iată Eu cu voi sunt până la sfârşitul veacului" (Mt. 28, 20). El însuşi a primit pe Du­hul Sfânt, ca om, după Botez, urmând ca toti să-L primeas­că de la El, în Taina Mirungerii. El a iertat păcatele şi a rămas să le ierte mai departe prin preoţi, împuternicind pe Apos­toli prin suflarea Duhului Sfânt, ca mod al lucrării Sale per­manente în săvârşirea acestei Taine: "Cărora veţi ierta pă­catele, iertate vor fi (în aceeaşi clipă, n.n.) şi cărora le veti ţine, ţinute vor fi" (In 20, 22-23). El pune baza Euharistiei prin moartea pe cruce şi prin înviere şi săvârşeşte prima Euharistie, poruncind Apostolilor şi urmaşilor lor să o să­vârşească. El însuşi fiind permanent în ea ca jertfă şi jertfi-tor. El a fost Arhiereul prin excelenţă şi rămâne în chip ne­văzut în această lucrare şi calitate prin arhiereii şi preoţii văzuţi cărora le comunică această calitate de organe văzu­te ale Tainelor săvârşite de El în chip nevăzut. El a binecu­vântat nunta şi a vindecat pe bolnavi. Biserica săvârşeşte toate cele şapte Taine, pentru că Hristos le-a săvârşit vizibil cât a fost pe pământ şi le săvârşeşte după înălţarea Sa la ceruri, sau după intrarea cu trupul în planul deplin pnevma­tizat, în mod invizibil în Biserica Sa.

Raportul între Biserică şi Hristos nu poate fi exprimat în mod simplu prin ideea că Biserica reprezintă în Taine pe un Hristos absent, ca o locţiitoare juridică a unui Hristos ab­sent, ci într-un mod dialectic: ea e plină pe de o parte de Hristos, întrucât Hristos lucrează prin ea, dar pe de altă par­te e mereu în poziţia de rugătoare şi de slujitoare a lui Hristos, deci nu e identică cu El. Ea e trupul, nu Capul, deşi nu te poţi uni cu Capul fără să te uneşti şi cu trupul, dar conştiinţa credinciosului nu pune accentul principal pe uni­rea cu trupul, ci cu Capul. între catolicism şi protestantism, Ortodoxia deţine iarăşi o poziţie mai complexă, mai echili­brată, mai conformă cu realitatea nuanţată.

Lumina aceluiaşi ocean al harului, de lumină şi de pu­tere, care iradiază din Hristos pătrunde în toţi cei ce pri­mesc Tainele şi acelaşi Soare al Dreptăţii e prezent şi activ în această lumină şi energie ce-i pătrunde. Aşa cum un tată priveşte deodată la copiii lui cu aceeaşi afecţiune şi-i pă­trunde cu aceeaşi dragoste, tot astfel Hristos pătrunde cu energia iubirii Lui în toţi cei ce primesc Tainele, unindu-i cu Sine şi întreolaltă şi prin aceasta extinzând Biserica şi întă­rind unitatea ei.

Dar pentru ca Hristos să-Şi îndrepte prin Taine lucrarea Sa spre fiecare persoană e necesar ca acestea să creadă personal în EI şi în importanţa decisivă a actelor alese de Hristos ca mijloace ale harului Său mântuitor, pentru ca oamenii să ştie în ce momente anume lucrează El asupra lor în mod principal. Prin această credinţă persoana respec­tivă acoperă cu credinţa sa dimensiunea decisivă a actului Tainei săvârşite în mod nevăzut de Hristos însuşi, sau se deschide lucrării Lui. De aceea în,fiecare Taină primitorul e numit pe nume şi face o mărturisire de credinţă (la Botez, Euharistie, Pocăinţă, Hirotonie), sau de angajare (nuntă. Pocăinţă, Hirotonie). Pentru ca Hristos să-Şi îndrepte prin Taine acţiunea Sa către fiecare persoană e necesar ca aceas­ta să manifeste printr-un act propriu voinţa de a accepta o relaţie personală decisivă cu Hristos, Care e disponibil cu iubirea sau cu harul Său mântuitor pentru toţi; e necesar să se deschidă personal în mod total lui Hristos, să-şi predea soarta sa deplin lui Hristos, pentru ca unda mântuitoare din oceanul de har sau de iubire personală a lui Hristos să intre printr-o atenţie specială şi mântuitoare în el. Toţi cei ce cred intră prin Botez şi sporesc prin celelalte Taine în re­laţia personală totală cu Hristos, dar cu acelaşi Hristos care e în relaţie cu ceilalţi credincioşi şi, prin aceasta, intră şi sporesc în relaţie şi cu aceia, adăugându-se Bisericii ca trup tainic al lui Hristos. Acesta e unul din sensurile Botezului ca moarte cu Hristos pentru viata veche şi naştere cu El la o viată nouă, exclusiv din El. Aceeaşi hotărâre se cere cre­dinciosului şi în celelalte Taine.

Formele şi gradele de relaţie a lui Hristos cu credin­cioşii prin diferitele Taine nu le-a putut stabili decât Hristos, nu Biserica. E adevărat că Hristos a poruncit să se acorde Botezul "în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh", dar aici expresia "în numele" nu înseamnă o lucrare a Bisericii în numele Treimii distante, ci "în puterea Ei"; Hristos dă asi­gurarea că în actul văzut al Bisericii este prezentă şi desi­gur lucrătoare fiecare Persoană a Sfintei Treimi potrivit cu locul Ei¹⁶. Căci Domnul continuă să spună: "Iată Eu cu voi voi fi până la sfârşitul veacului" (Mt. 28, 19-20), iar de lucra­rea Duhului vorbeşte în diferite rânduri (In 20, 22 etc).

Prezenta şi lucrarea lui Hristos însuşi în Taine e impli­cată în faptul că harul Tainelor e energia necreată a lui Hristos, sau lucrarea Lui. Prin fiecare Taină El îşi retrăieşte şi iradiază în credincios trăirea şi puterea unei alte stări prin care a ridicat El umanitatea Sa până la înălţimea şi în-dumnezeirea ei deplină, numai aşa se explică şi gradaţia Tainelor. Căci altfel s-ar naşte întrebarea: De ce nu ni se dă tot harul printr-o singură Taină? nicolae Cabasila spune: "Să vorbim despre chipul în care fiecare Taină lucrează uni­rea credincioşilor cu Hristos. întâi de toate, pentru a ne uni cu Hristos va trebui să trecem prin toate cele prin care a trecut şi El, să răbdăm, să suferim şi noi câte a răbdat şi a suferit El"¹⁷. Aşa cum Mântuitorul a primit întâi Botezul, aşa primim şi noi întâi această Taină¹⁸, noi creştem în natura noastră omenească din punct de vedere duhovnicesc, cum a binevoit să crească şi EI cu natura Sa omenească, nu pu­tem sări peste etapele creşterii ei.
d. Preotul, săvârşitorul văzut al Tainelor. După lămuri­rile date despre aspectul extern şi harul nevăzut al Tainelor şi despre rostul lor de a uni persoanele primitoare cu Hristos şi, prin aceasta, cu Biserica, prin lucrarea lui Hristos însuşi, rămâne să dăm unele lămuriri şi despre preot şi ar­hiereu, ca săvârşitori ai Tainei.

Preotul este organul văzut prin care Hristos cel din Bi­serică lucrează în chip nevăzut în Taine, sau acordă harul celor cărora li se administrează acestea.

Hristos, devenind nevăzut prin înălţare, Se foloseşte pentru lucrarea Sa asupra celor ce vor să se unească cu El şi să crească în El, intrând şi dezvoltându-se spiritual în Bi­serică, şi de un organ personal văzut, nevoia unor mijloace materiale sau a unor gesturi văzute implică şi nevoia unei persoane văzute prin care Hristos să lucreze în mod nevă­zut asupra celor ce doresc să se unească cu El şi să crească în El. Lucrarea cea mai eficientă este de la persoană Ia per­soană. Hristos ca persoană lucrează în modul cel mai efi­cient asupra persoanelor umane tot prin persoane umane, numai o persoană umană poate săvârşi acte expresive, adică intenţionate, deosebite de mişcările neintenţionate ale naturii şi poate rosti cuvinte care lămuresc înţelesul celor ce se săvârşesc şi intenţia urmărită de Hristos prin Taine. Gesturile preotului care ating pe cel ce primeşte Taina, sau cărora le răspunde acesta prin gesturile lui primitoare, fac ca Taina să aibă o eficacitate mai adâncă în flinta primito­rului Tainei. Eficacitatea aceasta e proprie şi cuvintelor ros­tite de săvârşitorul Tainelor şi auzite de primitor sau ros­tite ca răspuns şi ca angajare de către acesta.

Dar gesturile ating toată fiinţa primitorului, nu pătrund numai prin auzul lui. în afară de aceasta cuvintele sunt multe şi se pot repeta de multe ori fără să poată crea o situaţie specială de deosebită solemnitate şi prin aceasta e greu ca unul din ele să câştige pentru primitor însemnătatea deci­sivă şi unică pe care o are un gest, sau un complex de ges­turi care nu se repetă şi care ating mai direct însuşi trupul primitorului. Pe urmă gesturile acestea nu sunt gesturi ale omului, alese momentan de el, ci sunt gesturile comune ale Bisericii în care lucrează Hristos însuşi. Taina nu numai îndeamnă un om prin cuvinte la însuşirea morţii şi învierii cu Hristos, ci îl face să le imite într-un anumit fel, iar, în parte, să realizeze prin anumite gesturi moartea cu Hristos faţă de viaţa veche şi învierea cu El la o altă viaţă, datorită faptului că ea nu e numai cuvânt, ci şi complex de acte sta­bilite şi unice în toată Biserica, pe baza poruncii lui Hristos. Prin rugăciuni, gesturi, declaraţii, Taina nu numai exprimă, ci şi realizează într-un anumit fel ceea ce se exprimă prin cuvinte.

Ca atare, Taina e un eveniment decisiv şi unic în viaţa omului care vine la credinţă şi care continuă să creadă, cum nu sunt cuvintele simple. Gesturile sacramentale ale preotului şi episcopului, săvârşite în numele Bisericii şi cu autoritatea ei, deci cu autoritatea lui Hristos lucrător în ea, împlinesc în mod real lucrarea intenţionată, pentru că Hristos însuşi o împlineşte nevăzut şi Biserica însăşi o împlineşte văzut prin aceste gesturi.

Preotul înfăţişează în faţa credinciosului împuternicirea lui Hristos şi a Bisericii, în calitatea lui de reprezentant al lor, într-un mod corespunzător raportului între Hristos şi Bi­serică: al lui Hristos, Care 1-a desemnat ca organ văzut prin ale cărui gesturi şi declaraţii El însuşi săvârşeşte Taina în chip nevăzut; al Bisericii, întrucât el face în numele Bisericii invocarea Duhului Sfânt, în urma căreia Duhul lui Hristos coboară cu lucrarea Lui prin materiile, gesturile, rugăciu­nile şi declaraţiile preotului, în cel ce primeşte Taina.

Această dublă şi totuşi indisolubilă calitate reprezenta­tivă a preotului sau a episcopului, o vădeşte chiar hirotonia lor. Căci ea e săvârşită în mod văzut de un episcop, sau în cazul episcopului de mai mulţi episcopi, dar în mod nevă­zut Hristos însuşi hirotoneşte, adică transmite unei persoa­ne calitatea de arhiereu sau de preot săvârşitor văzut al Tai­nelor, sau o împuterniceşte cu harul Său pentru slujba de organ văzut al Său în săvârşirea Tainelor. Dar episcopul sau episcopii hirotonisitori invocă totodată în Taina Hirotoniei Duhul Sfânt în numele Bisericii, ba însăşi o comunitate a Bisericii însoţeşte pe episcop sau pe episcopi în rugăciunile ce le înalţă la săvârşirea hirotoniei şi pe episcop şi preot la săvârşirea celorlalte Taine. învăţătura Bisericii, că validita­tea Tainelor săvârşite de un preot sau episcop nu depinde de vrednicia lor, se bazează pe faptul că rugăciunea şi invocarea Duhului făcute de ei este rugăciunea şi invo­carea Bisericii, iar gesturile lor sacramentale şi declaraţia lor despre harul care se coboară sunt însoţite de credinţa Bisericii că Hristos însuşi lucrează prin ele în mod nevăzut şi că Hristos însuşi îşi împlineşte de fiecare dată făgăduinţa dată la instituirea Tainelor, că la săvârşirea lor va coborî în cei ce le primesc.

Desigur, e de dorit ca preotul sau episcopul să manifes­te şi o vrednicie personală în slujirea lor preoţească sau ar­hierească. Dar dacă această vrednicie lipseşte, absenţa ei este suplinită de credinţa şi vrednicia Bisericii. Karl Rahner spune că dacă unii preoţi nu sunt vrednici, lipsa vredniciei lor e suplinită de vrednicia altora. Iar dacă toţi ar fi nevred­nici, nevrednicia generală n-ar mai putea fi acoperită de nimic. în acest caz sfinţenia membrilor n-ar mai depinde de o ierarhie slujitoare, iar această ierarhie n-ar mai subzista de fapt. E un caz analog cu păcătoşenia membrilor Bise­ricii. Dacă unii din ei sunt păcătoşi. Biserica rămâne sfântă prin alţii din membrii ei; dar dacă toti membrii ei ar fi pă­cătoşi, ea ar înceta să mai fie sfântă, căci până la urmă Bi­serica e alcătuită din oamenii care cred în Hristos şi în care e sălăşluit prin aceasta Hristos¹⁹. Dar e mai corect a spune că însăşi vrednicia unor credincioşi, ca vrednicie a Bisericii, suplineşte nevrednicia preoţilor. Iar asemenea credincioşi nu vor lipsi niciodată.

Aşa cum trebuie să-I recunoaştem lui Hristos autorita­tea de a fi ales anumite materii şi de a fi stabilit anumite gesturi pentru săvârşirea Tainelor, trebuie să-1 recunoaştem şi autoritatea de a alege anumite persoane ca organe vizi­bile pentru săvârşirea lor.

Alegerea şi împuternicirea cu un har special a acestor organe personale semnifică şi faptul că orice Taină e o intrare în comuniune cu Hristos ca persoană, e o Taină de întemeiere a comuniunii cu Hristos în general şi a comuniu­nii cu ceilalţi membri ai Bisericii uniţi cu Hristos. Şi fiecare persoană umană din comunitatea Bisericii împlineşte un rol de inel în lanţul comuniunii cu Hristos devenit om şi cu ceilalţi oameni care cred în El. Hristos ni Se dăruieşte prin Taine pentru a crea forme şi grade mai înalte de comuniu­ne cu El şi între noi. Ca atare omul trebuie să trăiască fap­tul că în momentul Tainei intră în comuniune cu Hristos, Care este un Tu suprem şi Care îl ridică la nivelul comuniu­nii cu Sine, dar Care este în acelaşi timp şi om coborât la nivelul comuniunii cu noi prin alt om. Trăirea acestei intrări în comuniune cu Hristos este prilejuită credinciosului, în mod necesar, de o altă persoană şi, în modul cel mai adec­vat, de o persoană care are o împuternicire permanentă de la Hristos şi de la Biserică pentru ca să mijlocească acea comuniune cu El, să susţină şi să promoveze comuniunea credincioşilor cu Hristos şi întreolaltă. Această misiune a lui e făcută cunoscută obiectiv, ca având-o de la Hristos şi de la Biserică şi ca nefiind o simplă prezumţie subiectivă, o pretenţie a unei persoane care s-ar declara ea însăşi cu de la sine putere ca având o astfel de împuternicire. Numai Biserica, ca trup al Iui Hristos, poate da o astfel de garanţie obiectivă, sau numai prin ea poate împuternici Hristos pe cineva în mod obiectiv cu această calitate de organ vizibil al săvârşirii Tainelor, ca prilej al săvârşirii lor în mod invizi­bil de către El însuşi. Numai aşa Hristos poate folosi Tai­nele în mod obiectiv ca mijloace de adunare a oamenilor credincioşi în El, întrucât îi adună şi într-o unitate vizibilă, în jurul unor persoane, care reprezintă şi această unitate vizibilă.

Credinciosul are în relaţia cu preotul pe de o parte un "tu" vizibil omenesc ca intermediar central al comuniunii cu comunitatea celor ce cred în Hristos, pe de alta, un "tu" care îi prilejuieşte trăirea relaţiei cu Hristos, ca persoană dumnezeiască şi omenească în acelaşi timp, supremă şi apropiată la maximum, persoană spre care preotul însuşi indică, fiind şi dintre oameni, dar având şi misiunea de Sus prin trimitere; având şi căldura concretă a omului, dar şi răspunderea de a aduce pe Hristos aproape de semenul său, sau în legătură cu el. El îl face pe Hristos cu atât mai transparent, cu cât răspunderea sa faţă de Hristos îl face să se predea mai mult Lui în această misiune, smerindu-se mai mult pe sine.

Alegând o persoană şi trimiţând-o cu împuternicirea de la Sine prin Biserică, pentru săvârşirea Tainelor, Hristos poate să-Şi comunice şi cuvântul Său şi cuvântul despre Sine păstrat în mod neschimbat în întreaga Biserică, ca mij­loc de unitate. Prin acest cuvânt, care constituie conţinutul rugăciunilor Bisericii, se explică credincioşilor chiar înţele­sul Tainelor şi datoriile ce rezultă pentru ei de a folosi pu­terea lor pentru a întipări în ei în mod actual chipul lui Hristos. Preotul şi episcopul astfel aleşi de Hristos primesc şi împuternicirea călăuzirii pastorale a credincioşilor spre mântuire.

În rezumat, elementele constitutive ale Tainelor sunt: mijloacele materiale prin care Hristos însuşi îşi comunică harul mântuitor prin mâna preotului, prin rugăciunea şi de­claraţia constatatoare a lui şi prin mărturisirea credinţei şi angajarea credinciosului (la Botez o face naşul pentru pri­mitor). Taina se produce prin actul preotului însoţit de de­claraţia constatatoare a lucrării lui Hristos; ea se săvârşeşte şi prin atingerea mâinii preotului, în mod direct sau printr-o materie, de trupul primitorului, pe baza mărturisirii credin­ţei lui şi însoţită de declaraţia constatatoare a preotului, care ea însăşi e o mărturisire a credinţei în ceea ce se să­vârşeşte. Taina e un tot care uneşte pe primitor - prin mâ­na preotului sau prin materia folosită de el şi prin declara­ţia constatatoare a lui - cu Hristos şi prin aceasta cu Bise­rica, după prealabila mărturisire de credinţă a primitorului şi rugăciunea preotului.

Uneori primitorul Tainei e pus în contact cu mâna preo­tului printr-o materie, alteori fără materie. Dar contactul personal în credinţă al primitorului Tainei cu preotul, ca săvârşitor al ei, e necesar pentru săvârşirea Tainei. însă tot­deauna prin acest contact, primitorul Tainei intră în legă­tură directă, iniţială sau sporită, cu Hristos şi cu comunita­tea Bisericii, ca trup al Lui. De aceea primitorul Tainei îşi mărturiseşte credinţa direct în Hristos, şi preotul, săvârşitor al Tainei, îl prezintă pe Hristos ca fiind cel ce-Şi împărtă­şeşte harul Său. Hristos însuşi S-a folosit de tină la vinde­carea orbului, dar uneori a vindecat şi prin atingerea di­rectă a celor bolnavi de mâna Sa. Legătura directă în care e pus primitorul Tainei cu Hristos o arată cu deosebită clari­tate mărturisirea credinciosului la primirea Euharistiei. în această mărturisire credinciosul se adresează direct lui Hristos, arătând convingerea că El însuşi îl împărtăşeşte cu trupul Său. Prin cuvintele preotului: "împărtăşeşte-se robul lui Dumnezeu (N)" preotul constată numai acest fapt. Preo­tul nu se interpune între Hristos şi credincios, ci prilejuieşte întâlnirea lor. Această constatare despre lucrarea directă a lui Hristos prin acordarea harului Său o face şi episcopul la săvârşirea hirotoniei şi preotul în Taina Pocăinţei, deşi aici îşi adaugă şi el iertarea din partea sa. Deci se poate admite că şi la Botez, prin cuvântul: "Botează-se robul lui Dum­nezeu (Pi)", sau la Cununie, prin cuvântul: "Cunună-se robul lui Dumnezeu (n)", preotul constată nu înfăptuirea unui fe­nomen impersonal, ci lucrarea directă a lui Hristos asupra primitorului Tainei, sau întâlnirea personală a primitorului Tainei cu Hristos. Din toate rezultă că săvârşitorul propriu-zis al Tainei este Hristos însuşi în mod nevăzut.

În ce priveşte numărul Tainelor, trei dintre ele sunt Taine ale unirii depline cu Hristos şi ale intrării depline în Biserică (Botezul, Ungerea cu Sfântul Mir, Euharistia), două, ale reîntăririi în Hristos a celor îmbolnăviţi sufleteşte sau trupeşte (Pocăinţa, Maslul) şi două, mijloace prin care se acordă primitorului puterea de a împlini fie misiunea spe­cială a săvârşirii Tainelor, a propovăduirii cuvântului şi a păstoririi unei comunităţi bisericeşti (Hirotonia), fie îndato­ririle speciale legate de viaţa de căsătorie (Cununia).