Subiectul 12: Taina Mirungerii

C. Rugăciunile Bisericii pentru cei morţi: 16. Rugăciunile pentru cei morţi şi sacrificiile aduse pentru curăţirea păcatelor sunt cunoscute şi practicate în Vechiul Testament (11 Mac 12, 42-46). Iov aduce arderi de tot pentru păcatele fiilor săi (Iov 1, 5). tn Biserică, pomenirea liturgică a ce­lor morţi, milosteniile în numele lor: liturghii, po­meni, parastase au în vedere o „fericită speranţă":

a) Dumnezeu nu predestinează şi nu trimite pe nimeni în iad. Nu vrea ca cineva să piară, ci ca toţi să ajungă la pocăinţa (I Pt. 3. 9). Există însă păcate împotriva Duhului Stant care nu se iartă nici pc pământ, nici în ceruri (Mt. 12. 31). Fără iubire nu există viaţă veşnică: ..Cine nu-l iubeşte pe fratele său rămâne În moarte" (llii. 3. 14, 15).

b) Timpul de mântuire. ..timpul favorabil" de pregătire este viaţa aceasta, aici şi acum (II Cor. 6. 2). Nimeni nu se mântuieşte în iad, pentru că „nu morţii Te vor lăuda pe Tine, nici toţi cei care se pogoară in iad, ci noi, cei vii" (Slujba înmormântării). După judecata particu­lară, o adevărată reconvertiré, ea decizie personală şi colaborare voluntară, nu mai este posibilă. In iad nu este pocăinţă: „Ceea ce este moartea pentru oameni, aceea este căderea pentru îngeri; căci după cădere nu mai există pentru ei o convertire. Nici pentru oameni, după moarte" (Ioan Damas-chin, Dogmatica 11,4).

c) Pomenirea liturgică a morţiilor şi milosteni­ile in numele lor sunt pătrunse de o speranţă fermă şi favorabilă, Iiiserica celor vii se roagă pentru toii cei care au adormit în „nădejdea învierii şi a vieţii de veci cu încredinţarea că există o schim­bare posibilă, nu în sensul de tămăduire şi curăţire a firii. Aşadar, Biserica nu îi consideră pentru tot­deauna condamnaţi, chiar pc cei foarte păcătoşi (Ps. 117, 18), dar ca nu face speculaţii în ce pri­veşte modul în care se face această schimbare. Ea se roagă pentru ca cel care in credinţă a adormit să fie socotit drept, prin credinţă şi prin har!

d) Biserica se roagă cu speranţă şi cu îndrăz­neală (1 Ies. 4, 13-17; in. 5, 24-30). mai ales, pen­tru cei care nu au reuşit sâ termine pocăinţa în­cepută. Aşteptarea celor care au murit în credinţa are un caracter aciiv. in sensul că sufletele lor nu pot sâ nu fie receptive la rugăciunile şi la milos­teniile săvârşite de cei vii în numele lor. Această rugăciune nu csle bazată pe meritele celor vii şi nici nu are intenţia de a recompensa credinţa lor. In rugăciunile ci. Biserica îi încredinţează pc cei ai Săi iubirii fară de margini a lui Dumnezeu şi se roagă.

c) Tradiţia răsăriteană insistă asupra coborârii la iad a lui Hristos cu sullctul Său îndumnezeit, a cărei pomenire se lace în Sâmbăta Patimilor: ..Împărăţit-a iadul peste neamul omenesc, dar n-a ră­mas în veci; că Tu. Puternice, fiind pus in groapă, cu palma cea începătoare de viaţii ai rupt încu­ietorile morţii şi ai propovăduit celor care dormeau acolo din veac izbăvirea cea nemincinoasâ. făcându-Te, Mântuitorule, cel dintâi sculat din morţi". „Odinioară, dintru nefiinţă (neant) m-ai zidit şi cu chipul Tău cel dumnezeiesc m-ai cinstit Dar din cauza călcării poruncii Tale m-ai întors în pământ, din care am fost luat, Ridtcându-mă acum la asemănarea Ta, ca sa-mi recapăt fru­museţea cea dintâi'¹. (Slujba înmormântării, în Molitfeltnic. ed. 1984, p. 201).

17. Aşadar, între înviere şi a doua venire, porţile iadului, ca şi ale raiului, sunt în mâinile lui Dum­nezeu. De aceea, nimeni nu e condamnat pentru veşnicie înainte de judecata ultimă.

18. Etapele succesive ale petrecerii sufletului după judecata pariiculară au fost exprimate prin vămile dincolo de mormânt. Cele 22 de trepte de examinare a sufletului de Ia ieşirea din viaţa cor­porală, la primirea sentinţei, corespund cu diverse forme ale păcatului. Tema aceasta, reprezentată iconografic în frescele de Ia Voroneţ. a fost dez­voltată, în special, de teologii ruşi (ca Antonie Amfitcatrov- Teologia dogmatică. Atena, 1858; şi Macarie lîulgakov - Teologia dogmatică ortodoxă. Paris. 1860). Colecţiile dc canoane (Manuel Malaxa. 1651) dau amănunte despre petrecerea sufletului după moarte (trei zile rămâne încă pe pământ), de drumul spre cer pentru a vedea locul sfinţilor (care durează nouă zile), de rolul îngerilor care arata raiul şi iaduL până la a patru/ceea zi, când sufletul primeşte sentinţa. Zilele în care se fac slujbele de parastas coincid cu aceste momente principale.

Într-adevăr, unele elemente din care este com­pusă această credinţă sunt menţinute de Tradiţie. De pildă, rolul Îngerilor in judecata sufletelor (Chiril al Alexandriei, l.Efrem Sirul, loan Posti­torul), ideea de balanţă pe care sc cântăresc faptele bune şi rele (Ioan Damaschin). Cu toate acestea, capitolul despre vămile văzduhului nu arc un ca­racter dogmatic obligatoriu. El redă, în mod sim­bolic, credinţa profundă că sufletul care sc află în afară de timp, însoţit de îngerul său. recapitulează şi valorifică în mod conştient şi just viaţa sa. Conştiinţa astfel luminată examinează orice pă­cat, cunoscut şi necunoscuL pentru care sufletul îşi asumă întreaga răspundere - iertarea sau con­damnarea. Acest proces dc judecată începe aici (In. 5, 24; 9,39; 12, 31), iar după moartea trupului, sufletul devine deplin conştient de viaţa sa.

19. Rugăciunea de iertare. Panihida.

D. Diferenţe confesionale cu privire la eshatologie
20. Milenarismul (sau hiliasmul) Este o credinţă după care Hristos va reveni, în slava, pe pământ şi va domni cu slinţii Săi timp dc o mie de ani {mileniu, de unde şi numele de milenarism), satana liind legat în acest timp. Printre grupurile care propun această inter­pretare a „mileniului" se află şi Adventiştii de ziua şaptea. De origine baptistă, această denomi-naţiune a fost intemeiată în secolul XTX, în Statele Unite ale Americii, de către William Miller, care a fixat şi anunţat întoarcerea lui Hristos pe pământ in unul 1843. Biserica nu a dat nici un credit acestor calcule milenariste şi apocaliptice, deoarece acestea suni dezminţite dc învăţătura biblică despre venirea a doua a hii Hristos. Pentru exegeza ortodoxă. îm­părăţia dc mii de ani este o exprimare simbolică obişnuita în scrierile biblice. Faţă de viziunile milcnanste şi apocaliptice sc pot face unele pre­cizări:

a) Există o diferenţă radicală intre cshatologic - ansamblu de evenimente, parte integrantă din iconomia mântuirii - şi miturile apocaliptice, care sunt utopii milenaristicc şi mesianisme istorice. Aceasta nu înseamnă că Biserica nu propovă­duiesc apocalipsa. adică. Revelaţia sau mani­festarea plină dc slavă a lui Dumnezeu, şi că nu aşteaptă făgăduinţa ^Ierusalimului ceresc", adică, „ un cer nou şt un pământ nou " (Apoc. 21. I).

h) Când lisus Hristos vorbeşte de viaţi. HI Se referă* adesea, la viaţa veşnică (cf. In. 3, 36: 5. 24; 6, 40, 54). Aceasta nu înseamnă că „viaţa după moarte" se află undeva, dincolo de realităţile pă­mânteşti şi de timpul istoric. Viaţa veşnică începe aici şi acum. Pătrunde bucuriile şi suferinţele, lup­tele şi speranţele acestei vieţi (Eilip. 3, 20). Aceas­tă viaţă cerească nu este însă închisă în limitele is­torici şi ale timpului, ci a rupt frontierele aceslora şi a suipat zidul morţii,

c) Sectele apocaliptice - cu pretinsele lor pre­ziceri despre un sfârşit al lumii in anul 2000, un sfârşii în dezordine, precedat de catastrofe cos­mice - creează confuzii grave, nu numai de ordin clic. ei ţi social, in chip special, ele întreţin un pesimism etic şi o indiferenţă iresponsabilă faţa de catastrofa nucleară, care trebuie şi să fie combătute cu toată tăria.

În epoca modernă, s-a vorbit destul despre eternitatea iadului. Sc voia, astfel, o revenire la credinţa in apocatastază. susţinută de Origen. Evagrie. Didim, Grigonc de Nyssa. Apocataslaza este o speculaţie origenistă despre sfârşitul istorici, potrivit căreia creaturile raţionale, atât oamenii ale căror suflete, preexistente trupurilor, au fost condamnate, după păcal. să trăiască în (rup. cât şi îngerii şi demonii, care au fost create la început ca inteligenţe pure, apoi osândite să ia forma actuală, vor fi. in m din urmă. restabilite în forma lor ori­ginară, în perspectiva unei mântuiri universale Această restabilire in forma primordială, dc inte­ligenţe pure. se face in clape succesive, după puri­ficarea demonilor şi a celor condamnaţi prin focul iadului, graţie harului lui Hristos, Care nu ar îngă­dui pieirca veşnică a creaţiei Sale şi nici pedepsele eterne. Astfel că pedeapsa iadului trebuie să aibă un slârşi cred unii. Oamenii. îngerii şi demonii vor rvdeveni ceea ce au fost, adică, inteligenţe puie

Consecinţele acestei doctrine sunt radicale: lip­sa oricărui proces dc sfinţire, dispariţia judecăţii de apoi şi chiar mântuirea diavolului (Origen. De principiis, III. 6. 5). Deşi i-a atras pc unii teologi din pcruuda patristici (Grigorie de Nyssa şi Didim cel Orb) prin optimismul ei cosmic, apocatastaza concepţia ongenistă despre restaurarea uni\-eixală la stărşilul timpului, prinlro întoarcere necesară la starea cea dintâi, inclusiv, iertarea gratuită a tutu­ror şi convertirea diavolului - a fost condamnată la al V-leu Sinod ecumenic (Constantinopol. 553) Această condamnare arc in vedere radicalismul etic al Evangheliilor, care au fost date anume pen­tru a schimba viaţa creştinilor aici şi acum. Viaţa în Hristos. iransformarca prin întâlnirea cu Hristm. arc loc aici; de aceea flecare trebuie să coboare în piaţă, aşteptându-l pe stăpân să-1 tocmească, să lucreze in via sa. Toţi sunt angajaţi, dar vor li răs­plătiţi după dreptatea lui Dumnezeu. De aceea. „mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi" (Ml. 20, 16). Apocatastaza, ca universalitate a mântuirii nediferenţialc. contrastează cu această orientare etică a evangheliilor: „Ce semeni aici culegi acolo". Modul dc viaţă dc aici marchează per­soana şi destinul ei veşnic: „După roade/e lor ii veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini şi smochine dtn mărăcini. Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul ràtt face roade rele. Nu poate pom htm să facă roade rete, nici pom rău să facă roade bune Iar orice pom cure nu face roadă hună se taie si se aruncă In foc. De aceea, după roadele lor ii veti cunoaşte⁹' (Ml. 7, 16-20).

Purgatoriul: Noţiunea dc purgatoriu apare in teologia scolastică în secolul XII. in actele papei lnochentieal IV-lea. în 1254. Ca articol dc credinţă este men­ţionat la Conciliile din Lyon (1274) şi Florenţa (1439) şi formulat la Concliliul din Trident (1553). Purgatoriul este înţeles ca o stare de curăţire sau purificare prin suferinţă, pentru cei care. in mo­mentul morţii- sunt mântuiţi şi în stare de har, dar nu au plătit încă datoria totală de pedeapsă pentru păcate, neliind deci pregătiţi sulîeient pentru ve­derea lui Dumnezeu Purgatoriul este imaginat ca un al treilea loc, alături de iad şi de rai, un loc pu­rificator de trecere printr-un foc material, fizic, creat, un infern temporar şi provizoriu, în care suferinţa are valoare de ispăşire. Purgatoriului suni destinaţi cei care au săvârşit păcate venialc (nu de moarte) şi Ic-au mărturisit, dar pentru care nu au „ satisfăcut *\ în timpul vieţii, penitenţa corespun­zătoare. Ideea este că păcatul, chiar mărturisit, irn-plîefl o condamnare temporară şi că actele de peni­tenţă in această viaţă nu sunt suficiente. Pedepsele de ispăşire nesatistâcutc aici vor (i reluate în pur­gatoriu prin trecerea printr-un fiic purificator. Chi­nurile din purgatoriu au. deci. o valoare expiatorie.

În Evul Mediu, credinţa în purgatoriu, care este prezentată in categorii legalisticc, s-a dez­voltat paralel cu ideea că £i serica arc putere asu­pra sullclclor care sc allâ in purgatoriu. Fa numără greşelile şi „meritele" fiecărui membru al său. putând si facă o distribuire a meritelor în favoarea celor care au nevoie. Pentru cei vii. ea poate uşura sau scurta pedepsele purgatoriului printr-un sis­tem de indulgenţe de care dispune autoritatea sa­cerdotală. Biserica poate face o mijlocire specială pe lângă Dumnezeu, în vederea iertării pedepselor temporare, datorate pentru păcatele deja şterse prin iertarea divină. Teologia catolică de azi înţelege articolul dc credinţă despre ..indulgenţe" ca pailc din doctrina despre „comuniunea sfinţilor'. De amintit că, în primele secole, s-a practicat iertarea totală sau parţială a penitenţei publice, care putea să tic impusă pentru anumite greşeli grave.

Cele două Biserici, Ortodoxă şi Romano-Catolică, sunt în deplin acord asupra existenţei unei judecăţi particulare, care introduce sullctele intr-o stare dc aşteptare şi devenire. Această stare, dc bucurie sau de suferinţă, nu este nici perfectă, nici definitivă. Sullctele după moarte nu au fericire completă înaintea judecăţii generale şi a învierii morţilor. Nici drepţii sau sfinţii nu sc bucură de o desăvârşire. Dar judecata particulară, personală, nu hotărăşte o penitenţă şi nu este nicidecum con­trară rugăciunii de mijlocire pentru cei răposaţi, de unde. caracterul legitim al Liturghiei pentru morţi* practică folosită de ambele Biserici.

Tradiţia ortodoxă nu a acceptă insă credinţa in purgatoriu, din cauza nefondării ei teologice şi sacramentale, căci această teorie ar anula judecata particulară şi ar minimaliza efectul Tainei Mărturisirii păcatelor Tradiţia acceptă ulcea de vindecare şi de purificare după moarte, dar a refuzat să atribuie suferinţelor din cealaltă viaţă o valoare de ispăşire. Ideca de purgatoriu nu are, apoi. un temei biblic explicit (textul invocat -1 Cor. 3,13-15 - nu justifică o asemenea doctrină). În plus, ideea de dreptate, de merit şi de indulgente, pe care se sprijină această credinţă, ţine mai mult de un sistem penilcnţial juridic, in contradicţie totală cu ideea de dreptate biblică. Este adevărat că Mărturisirile de credinţa din secolul XVII (Petru Movilă - 1642; şi Dositei al Ierusalimului - 1672) vorbesc despre un timp şi o stare intermediară, care se trăieşte între judecata particulară, de după moartea fiecăruia, şi judecata ultimă, colectivă, de după învierea de obşte. Ele nu Împărtăşesc însă ideea unui loc material de pu­rificare a sufletelor, în vederea ispăşirii pedepselor temporare nesatislacutc în viată. Aşadar, starea de odihnă şi de suferinţă a sufletelor după judecata particulară, deşi imperfectă, este reală. Sufletele din iad nu pot repara greşeli sau plăti datorii. Se poate vorbi numai de o stare de receptivitate a su­fletelor după moarte, în urma rugăciunilor Bise­ricii şi a iubirii manifestate a semenilor.

■ Biserica Romano-Catolică învaţă doctrina de­spre purgatoriu, deşi aceasta nu se găseşte, explicit. în Biblie. Cei care mor în har, dar curăţiţi imperfect, deşi asiguraţi de fericirea eternă, suferă totuşi de o purificare finală numită purgatoriu, ea, astfel, să obţină sfinţenia necesară să intre în rai, care constă în vederea fericită a lui Dumnezeu. Biserica romano-catolică recomandă indulgenţele în favoarea celor care au de ispăşit greşeli în pur­gatoriu. Desigur, purificarea celor aleşi sc de­osebeşte 'J- orânduirea celor condamnaţi la iad.

• „Indulgenţa” este iertarea pedepsei tempo­rare datorate păcatelor a căror pedeapsă eternă a fost ştearsă prin pocăinţă. Căci păcatul presupune şi o pedeapsă temporară, care poate fi ştearsă după moarte. Biserica de|ine un tezaur de merite, din supraabundenţa de satisfacţii şi de merite ale lui Ilristos şi ale sfinţilor, pe care-l poale transfera sub anumite condiţii celor care, vii sau morţi, n-au sa­lt s lacul pedepsele temporare ale păcatelor. Tradiţia ortodoxă cunoaşte numai practica cinstirii marti­rilor şi sfinţilor şi a Liturghiei de mulţumire pentru slava lor. In temeiul comuniunii ce există intre membrii Bisericii, comuniune care se exprimă cel mai bine în Taina Euharistiei, martirii şt sfinţii se roagă pentru ceilalţi membri ai Bisericii văzute. Dar „comuniunea sfinţilor" nu constă în acest transfer de merite pe baza unor indulgenţe.

• Pentru ortodocşi, iadul este respingerea omu­lui '. a nu se lăsa iubit de Dumnezeu, de aceea el este responsabil după moarte. La nu face deosebire in­tre iadul veşnic şi un purgatoriu „temporar". Bise­rica se roagă pentru toţi creştinii. Pentru protes­tanţi, iadul, sheol, este o realitate biblică, pe care lisus o evocă numai în parabolele Sale, care sunt naraţiuni simbolice. Dumnezeu este Cel Care asi­gura mântuirea oamenilor orice ar face aceştia. Dumnezeu este judecător. Cei care cred in exis­tenţa iadului presupun că Dumnezeu îi predes­tinează pe unii la condamnare, iar pe alţii, la feri­cire eternă. Pentru protestanţi, ideea de purgatoriu este un nonsens.

Subiectul 10: Chipul înnoit al lumii. Parusia sau a doua venire a Domnului.
TDO 3, 260 270: B Chipul înnoit al lumii şi modul trecerii chipului ei actual, în cel înnoit
1. Venirea lui Hristos, cauza prefacerii lumii şi a învierii morţilor: Evenimentele cuprinse în acest titlu sunt învăluite în cel mai adânc mister. Ele au caracter apofatic-pnevmatic. Prin ele se transcende planul existenţei imanente. Ele se vor petrece oarecum simultan. Lumea se va preface cu iuţeală de fulger. în acelaşi timp vor ieşi din sânul pământului transfigurat trupurile morţilor pnevmatizate şi trupurile vii se vor preface în trupuri înviate. Simultan va avea loc a doua venire a Domnului. Propriu-zis lumina trupului Lui înviat va preface chipul acesta al lumii şi va fi cauza învierii morţilor. De aceea ziua în care au loc toate acestea se numeşte ziua Domnului. Cuvântul Sfântului Apostol Petru, că stihiile lumii vor arde (2 Pt. 3, 10), este el însuşi învăluit în mister. El poate să însemne că lumea cea nouă e anticipată de o descompunere a lumii actuale, dovedind că chipul lumii acesteia, care s-a adaptat vieţii de după cădere a oamenilor, trebuie să treacă printr-o adevărată descompunere pentru a se înnoi, aşa cum omul trebuie să treacă prin moarte pentru acelaşi motiv¹⁸⁸. Dar acest act de consumare care precede apariţia chipului nou al lumii trebuie să se producă cu iuţeală de fulger, căci Sfântul Apostol Pavel spune că cei vii se vor preface într-o clipă (1 Cor. 15, 52), deci într-o clipă va trebui să se petreacă şi prefacerea lumii şi învierea morţilor. Desfacerea chipului actual al lumii va fi în acelaşi timp apariţia ei într-un chip nou, efect care nu e propriu focului material. Arderea aceasta fulgerătoare are o cauză superioară şi are ca scop curăţirea lumii de zgura răului şi o punere a ei într-o stare de transparentă spirituală. Dar poate că arderea e o îmbinare de cauze superioară şi naturală.

Această prefacere a lumii are cauza oricum în apropierea Domnului de lume. Ea poate să fie exclusiv efectul luminii şi al "focului" spiritual al trupului Domnului. Dar acesta poate provoca şi un foc material. In cântările de la Duminica Tomii se spune că coasta sau osul Domnului era de foc şi Dumnezeu apără pe Toma de simţirea lui. El poate fi simţit de aceea ca foc mai ales de cei răi. Cu atât mai mult iradiază foc din ochii Domnului¹⁸⁹. În orice caz Domnul este cauza ultimă a consumării lumii vechi şi a apariţiei celei noi. Lumea creată e cuprinsă potenţial în Persoana dumnezeiască neîntrupată. Cea transfigurată e cuprinsă în Persoana Cuvântului întrupat şi înviat în trup. Prin aceasta se afirmă superioritatea de putere a persoanei faţă de natură şi dependenţa celei din urmă de prima. Din cuvintele şi din faţa oricărei persoane iradiază o putere superioară care se datoreşte spiritului. Cu atât mai mult iradiază o putere din persoana Domnului. Dacă lumea a fost creată prin cuvânt, acum e transformată prin lumina feţei, a ochilor în care S-a îmbrăcat Dumnezeu, pentru ca materia ei să fie făcută după chipul materiei trupului înviat. Iar daca trupurile au fost însufleţite la început prin suflarea lui Dumnezeu cel neîntrupat, ele învie acum prin iradierea puterii întregi a trupului Său înviat, care e Duhul Lui. "Căci nu e neputincios Cel ce a constituit la început trupul din ţărâna pământului, ca, odată desfăcut şi întors în pământul din care s-a luat, după hotărârea Creatorului, să-1 învie iarăşi"¹⁹⁰. Sfântul Simeon Noul Teolog spune însă pe de o parte că lumea se va preface "la un semn al lui Dumnezeu", pe de alta, că se va preface "arsă de focul dumnezeiesc", deci nu de un foc material, natural¹⁹¹.

Venind Domnul, pe de o parte arde chipul învârtoşat al lumii, pe de alta o înnoieşte, adaptând-o trupului Său înviat şi trupurilor celor noi ale oamenilor, a căror înviere tot apropierea trupului Său înviat o va produce, prin puterea ce va iradia din el.

Solidaritatea între apariţia chipului nou al lumii şi apariţia trupurilor înviate o afirmă Sfântul Simeon Noul Teolog astfel: "Trupurile oamenilor nu trebuie să învie şi să devină nestricăcioase înainte de înnoirea tuturor făpturilor. Şi precum prima dată s-a zidit lumea nestricăcioasă şi pe urmă s-a plăsmuit omul, la fel trebuie să se facă zidirea nestricăcioasă, ca împreună cu ea să se înnoiască şi să se facă nestricăcioase şi trupurile oamenilor, ca să se facă iarăşi duhovniceşti şi nemuritoare şi să locuiască într-o locuinţă nestricăcioasă, veşnică şi duhovnicească"¹⁹². Chipul actual al lumii este adaptat necesităţilor de hrană; în el materia e într-o prefacere necontenită. E un chip stăpânit de legile desfacerii şi recompunerii. E un chip pe care lumea 1-a luat din pricina oamenilor, nu invers. De aceea zidirea aşteaptă descoperirea fiilor lui Dumnezeu, pentru ca să-şi arate şi ea adevăratul chip (Rom. 8, 19). In chipul înnoit va domni numai "mişcarea stabilă" a unei uniri tot mai mari.

De aceea când trupurile oamenilor se vor preface, eliberându-se de coruptibilitate, se va preface, în solidaritate cu ele, şi chipul lumii. Iar cum trupurile înviate vor fi ca trupul înviat al lui Hristos, acest trup sau Duhul prezent în el în chip copleşitor, e propriu-zis forţa, aluatul care va preface după asemănarea lui lumea întreagă. De aceea, se poate spune că a doua venire a Domnului în trupul cel înviat coincide cu prefacerea lumii şi învierea morţilor, pricinuindu-le simultan. Când El va vrea să intre în solidaritate deplină pnevmatic-corporală - nu simplu şi nedeplin duhovnicească ca acum - cu lumea aceasta, ea se va preface după chipul Lui¹⁹³. Deci reintrarea deplină pnevmatic-corporală a lui Hristos în solidaritate cu lumea, e o reintrare prin Duhul, de Care e plin trupul Lui înviat. Acesta va fi evenimentul Cincizecimii universale şi de supremă putere. Apariţia lui Hristos şi prefacerea lumii înseamnă o ridicare a lumii într-o stare transfigurată de Duhul care este în Hristos, sau o extensiune deplină a Duhului, de Care este plin El, asupra lumii. Duhul nu va mai lucra atunci în mod ascuns în lume, ca acum, ci îşi va arăta efectul lucrării şi la vedere. Strălucirea de pe Tabor se va extinde asupra lumii întregi. Lumea va fi atunci Taborul generalizat. Viaţa dumnezeiască din trupul lui Hristos va umple lumea întreagă. Dar aceasta nu va fi fiinţa divină, ci lumina şi slava ce pornesc din ea ca plinătatea energiilor necreate. Prin aceasta zidirea întreagă devine pnevmatică, incoruptibilă, îndumnezeită, transparentă, deşi pentru a se face capabilă de o astfel de înnoire trebuie să moară forma actuală a lumii, după cum trebuie să se strice forma actuală a trupului pentru a învia într-o formă capabilă de a fi vas deplin al Duhului dumnezeiesc. Aceasta va da o frumuseţe neînchipuită lumii.
2. Caracterul pnevmatizat al lumii înnoite şi transparenţa lui Hristos prin toate: Fără să dispară material, lumea va fi atât de scăldată în spiritualitate, încât nu spiritul va fi văzut prin materie, ci materia prin spirit, cum zice undeva Sfântul Grigorie Palama. Subiectele se vor experia reciproc în mod nemijlocit, pline de o spiritualitate care copleşeşte materia, aşa cum se experiază doi oameni într-o desăvârşită comuniune, privindu-se ochi în ochi şi uitând de existenta realităţii materiale. Aceasta va face ca subiectele să nu-şi mai fíe exterioare, ci reciproc interioare. În fond însăşi materia lucrurilor şi trupurilor în forma lor actuală e lumină. Lumina lor materială va fi penetrată şi copleşită atunci de lumina imaterială, necreată, făcând ca separările individuale să fie copleşite şi să-şi piardă ascuţimea. Sfântul Simeon Noul Teolog zice: "Toată zidirea (cum am spus în multe părţi), împreună cu paradisul, după ce se va înnoi şi va deveni întreagă duhovnicească, va deveni o locuinţă nematerială, nestricăcioasă, neschimbabilă, veşnică şi înţelegătoare. Şi cerul va fi neasemănat mai strălucitor şi mai luminos decât cel ce se vede acum, ca un altul nou. Şi pământul va primi o frumuseţe negrăită şi nouă şi un chip neveştejit de verdeaţă. Sau va fi îmbrăcat cu flori luminoase şi foarte variate şi duhovniceşti în care, cum zice cuvântul dumnezeiesc, locuieşte dreptatea. Şi soarele va străluci de şapte ori mai mult şi lumea, îndoit de cum străluceşte soarele acum, iar stelele vor fi asemenea cu soarele de acum... Şi întreaga lume aceasta va fi mai presus de orice cuvânt, ca una ce întrece orice înţelegere. Dar fiindcă e duhovnicească şi dumnezeiască, se uneşte cu lumea inteligibilă şi devine un alt paradis inteligibil şi un Ierusalim ceresc, fiindcă a devenit asemenea cu cele cereşti şi s-a unit cu ele"¹⁹⁴.

Sfântul Simeon Noul Teolog îndrăzneşte de aceea să numească acea lume: "imateriala, spirituală şi suprasensibilă", nu "materială şi sensibilă", "mai presus de simţurile noastre", pentru a putea fi o locuinţă adecvată pentru trupul "în întregime spiritual şi inalterabil"¹⁹⁵. Misterul acelei lumi şi al acelor corpuri materiale dar pnevmatizate, Sfântul Simeón îl descrie în termeni paradoxali. Numai copleşirea naturii prin subiectivitatea persoanelor umplute de iubirea dumnezeiască supremă poate să deschidă o oarecare înţelegere a acestei stări. "Nu e vorba de un pământ sensibil - căci cum l-ar putea moşteni drepţii care vor vieţui cu totul spiritual! (Ps. 36, 29) - ci de un pământ cu totul spiritual şi nematerial, pentru că având acum corpuri necorporale şi devenite mai presus de simţuri şi fiind cei circumscrişi necircumscrişi în cele necircumscrise, vor avea o locuinţa potrivită cu slava lor"¹⁹⁶. Sfântul Simeon compară aceste corpuri cu ale îngerilor, care pe de o parte sunt corporali şi circumscrişi în comparaţie cu natura nematerială şi necorporală a Dumnezeirii, pe de alta, în comparaţie cu a noastră, sunt necorporali, insesizabili cu simţurile, invizibili¹⁹⁷. Rezultă din cele spuse de Sfântul Simeon şi de alţi Părinţi o gradaţie de materialitate, de corporalitate şi de sensibilitate în lumea creată, în treptele şi în stadiile ei. Lumea nouă şi trupul nostru înviat ating un grad maxim de imaterialitate şi de spiritualitate prin îndumnezeirea după har, păstrând totuşi materialitatea şi sensibilitatea după natură şi făcându-se toate acestea medii de maximă transparenţă a sufletului pnevmatizat, a Dumnezeirii. Aşa cum faţa omului şi chiar trupul lui întreg sunt o materie spiritualizată în comparaţie cu cea a corpurilor animalelor, care şi ele sunt pe o treaptă de materie însufleţită, faţa de minerale, la fel în starea de înviere lumea întreagă şi trupurile omeneşti vor atinge o nouă şi supremă treaptă de spiritualitate. Dar ea rămâne totuşi materie, aşa cum o sticlă rămâne totuşi sticlă şi razele solare ce trec prin ea primesc prin ea o anumită frumuseţe şi un mod nou de a se face sensibile, dată fiind capacitatea sticlei de a se face un mediu special al transmiterii acelor raze. "Căci noi devenim asemenea îngerilor, nu prin natură, ci prin vrednicie"¹⁹⁸. Materia transfigurată, în starea de înviere, tot materie rămâne.

Toată lumina aceea, care va umple lumea şi o va copleşi, va iradia din trupul lui Hristos. Oceanul acelei lumini, ca lumină dumnezeiască, va copleşi creaţia întreagă. Sfântul Simeon Noul Teolog socoteşte că chiar şi soarele şi stelele vor fi copleşite la un loc cu toate formele lumii, dar nu desfiinţate, de Hristos, Soarele dreptăţii, de lumina ce va iradia din trupul Lui. Căci lumina aceea nu va preface numai lumea într-o realitate luminoasă, ci va fi şi conţinutul ei permanent. Lumina feţei lui Hristos, în mod special, ca lumina acelei Persoane, Care ca Dumnezeu desăvârşit S-a arătat ca om desăvârşit, va copleşi toate luminile din afară. Chiar din persoana umană vine toată lumina câta luminează lucrurile din jur de un sens şi dă existenţei persoanelor apropiate un sens sporit. Din faţa umană a lui Hristos, care e mediul prin care iradiază înţelegerea şi bunătatea nesfârşită ale Persoanei dumnezeieşti, se va răspândi peste toate şi peste toţi cei ce şi-au deschis inima ca să vadă şi sa simtă, lumina care le va copleşi pe toate, sau le va descoperi sensul deplin al existenţei. De aceea ziua în care va apărea acel Soare, va fi "ziua Domnului" prin excelenţă, ziua luminii neînserate. El însuşi va fi acea zi, pentru că El este lumina ei. Toate vor umbla în lumina lui Hristos (Apoc. 21, 24). însuşi soarele material va fi acoperit de strălucirea Stăpânului (Mt. 24, 29), aşa cum acum lucrurile văzute se estompează în faţa soarelui şi nu se mai văd. Şi stelele înseşi se vor acoperi (Is. 24, 4), se vor înfăşură ca o carte, adică vor face loc strălucirii Făcătorului. Şi numai El va fi ziuă şi Dumnezeu totodată, El care acum e invizibil tuturor ochilor. El, Care locuieşte în lumina neapropiată (1 Tim. 6, 16), Se va revela atunci tuturor cum este, va copleşi atunci toate lucrurile cu lumina Sa proprie şi va deveni pentru sfinţii Săi "ziua bucuriei eterne, neapuse şi fără sfârşit"¹⁹⁹.

Propriu-zis însăşi această apariţie a Domnului va fi şi o judecată ca punere în lumina lui Dumnezeu a tuturor celor ce au trăit în comuniunea cu Domnul, cu toate faptele, gândurile şi cuvintele lor din trecut, dar purificate de tot ce a fost nedesăvârşit în ele; totuşi, şi ca lăsare în întuneric a celor ce n-au trăit în lumina comuniunii cu el pe pământ. Nimic nu va mai fi acoperit nici în unii, nici în alţii, orice acoperire a binelui şi a răului va înceta. Cei ce au harul lui Dumnezeu în ei şi conlucrează cu El pe pământ, plecând de aici, "harul le devine ziua judecăţii dumnezeieşti care luminează continuu pe cel curăţit şi îl face să se cunoască cum este el cu adevărat şi care sunt în amănunt faptele lui, atât faptele materiale, cât şi cele spirituale"²⁰⁰. Faţa luminoasă a lui Hristos va lumina pe toţi şi pe toate. Lucrurile nu vor mai apărea ca independente de persoane, ci ca un conţinut comun al lor, ca un mediu de manifestare a iubirii lui Hristos şi a persoanelor îngereşti şi omeneşti într-un pan-personalism al comuniunii desăvârşite. Dimpotrivă, judecata aceea, pentru cei aflaţi într-o incapacitate de comuniune, nu va consta într-o aducere a lor în faţa lui Dumnezeu, ci într-o lăsare şi scufundare a lor în întunericul individualităţilor lor. Acea zi a bucuriei eterne "va fi absolut inaccesibilă şi invizibilă pentru cei nepăsători şi pentru păcătoşii ca mine. De fapt, pentru că aceia nu s-au străduit în cursul vieţii prezente să vadă lumina slavei Lui prin curăţie şi să o sălăşluiască întreagă în ei, El va fi pe drept cuvânt inaccesibil lor şi în viitor"²⁰¹. Fiind închişi în ei înşişi, nu se vorbeşte de o parte a lumii rezervată celor răi, deci neluminată de Soarele dumnezeiesc. Ca lume obiectivă, lumea aceasta nu poate rămâne în nici o parte a ei neluminată. Dar nu pot fi luminate fără voia lor subiectele care s-au obişnuit să se închidă oricărei comuniuni. Ele vor rămâne închise ermetic în temniţa fiinţei lor, în întunericul eu-ului lor pustiu, "în întunericul cel mai din afară" de lume şi de oameni, căci nici lumea nu poate fi văzută cu adevărat în afara comuniunii.