Subiectul 12: Taina Mirungerii

2. Preoţia nevăzută a lui Hristos, izvorul preoţiei văzute din Biserică
Ca preotul să poată fi un chip personal al Cuvântului cel întrupat, trebuie ca Acesta însuşi să fie Preotul originar şi izvorul preoţiei. De fapt, însuşi Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut prin întrupare Preotul prin excelentă al creatiunii, al readucerii ei la Dumnezeu, al readunării oamenilor risi­piţi din unitatea lor primordială, în Dumnezeu. Oamenii, în starea de risipire şi de afirmare individualistă orgolioasă, nu pot fi toti preoţi ai acestei lucrări. Făcându-Se om pentru realizarea acestei adunări, în care oamenii au suferit un eşec, Hristos e unicul Preot deplin, pentru că e unicul om care se poate dărui cu un devotament absolut Tatălui. El nu aşteaptă numai, ca înainte de întrupare, ca oamenii să se adune în El, în calitatea lor comună de preoţi şi să adu­ne şi creaţia, fiindcă oamenii n-au răspuns acestei aştep­tări. El Se face omul deplin curat din puterea Ipostasului Său divin, deci omul central, singurul om care are intrare la Tatăl şi ne poate duce în Sine şi pe noi, singurul om unifi­cator cu adevărat, căci nu S-a făcut om pentru Sine, închis într-un ipostas omenesc limitat, ci a luat natura omenească în Ipostasul larg deschis întregii umanităţi. El S-a făcut prin aceasta singurul preot eficient, rămânând şi Dumnezeu, în care ca preot, deci ca om, adună pe oameni în mod efec­tiv. Numai prin aceasta poate reda viata veşnică oamenilor, ca viată din Dumnezeu. El rămâne prin aceasta Preot în veci, unicul Preot deplin, unicul om în care avem intrarea şi putinţa şederii lângă Tatăl. Şi pentru că este nevăzut în urma înălţării Sale, El, ca unicul Preot deplin, este izvorul întregii preoţii văzute.

Misiunea aceasta de unic Preot deplin I-a dat-o lui Hristos Dumnezeu cel în Treime, şi Şi-a dat-o şi EI ca Dum­nezeu, nu ca om. Căci ca om a primit-o. "S-a făcut deci Emanuel Arhiereu pentru noi şi prin El avem aducerea la Tatăl şi Dumnezeu şi ne-am reînnoit potrivit cu ceea ce eram la început". Ca Arhiereu ne aduce în Sine drept dar sau jertfă bineplăcută lui Dumnezeu. Căci aduce mai întâi umanitatea noastră asumată de El în mod curat. Dar unin-du-Se cu noi, ne curăteşte şi pe noi şi ne aduce, ca dar curat, lui Dumnezeu. "Când S-a făcut deci Hristos Arhiereul nostru şi am fost aduşi prin El în mod inteligibil (nu sensi­bil, n.n.) întru miros de bună mireasmă lui Dumnezeu şi Tatăl, atunci ne-am învrednicit şi de bunăvoinţa Lui din belşug şi am avut chezăşia sigură că moartea nu va mai avea putere asupra noastră". Nu va mai avea moartea putere, pentru că, aducându-ne lui Dumnezeu ca jertfe curate, ne umple de dumnezeirea Sa. Şi în unirea strânsă ce se realizează între noi şi Dumnezeu, avem izvorul vieţii netrecătoare şi nesfârşite. Aşa cum Aaron şi Melchisedec - chipuri anticipate ale lui Hristos ca Arhiereu - nu şi-au luat preoţia de la ei, tot aşa nici Hristos nu Şi-a luat-o de la El. Numai omul sfinţit de Dumnezeu poate intra la Dumnezeu. Căci nesfinţit, nu poate intra la Dumnezeu, iar sfinţirea nu şi-o poate da el însuşi. Hristos ca om a fost sfinţit de Dumnezeu, întrucât S-a făcut om curat prin iniţiativa Cuvântului lui Dumnezeu şi prin lucrarea Duhului Sfânt, cu vrerea Tatălui.

"Căci e necesar să ştim că nici Fiul însuşi, Cuvântul lui Dumnezeu-Tatăl, nu s-ar putea spune că a fost Preot şi în treapta de Liturghisitor (de Slujitor), dacă nu s-ar înţelege că S-a făcut ca noi. Şi precum a fost numit Apostol şi Prooroc (Evr. 3, 1) pentru umanitatea Sa, aşa, şi Preot" (Evr. 5, 5-6). "Căci I-a trebuit chipul slujirii pentru a face lucrurile slujirii, deci chenoza". "Căci Cel ce este în chipul Tatălui şi deo­potrivă cu El şi Căruia îi stau înainte Serafimii şi-I slujesc mii de mii de îngeri, fiindcă S-a umilit pe Sine, se spune când face aceasta că e şi Slujitor (Liturghisitor) al Sfintelor şi al cortului celui adevărat. Atunci S-a şi sfinţit cu noi Cel ce este mai presus de toată zidirea... Deci Cel ce sfinţeşte ca Dumnezeu, când S-a făcut om şi S-a sălăşluit între noi şi S-a făcut frate al nostru după umanitate, se spune că Se sfinţeşte împreună cu noi. Deci trebuinţa de a sluji ca preot şi de a Se sfinţi împreună cu noi ţine de iconomia întru­pării".
3. Preoţia şi unitatea Bisericii
Precum Fiul lui Dumnezeu a venit în trup ca să ne deschidă în Sine intrarea la Tatăl şi este astfel unicul om în care ne unim cu Tatăl şi între noi, la fel El Se foloseşte de oameni în trup şi de câte un om pentru Fiecare comunitate de credincioşi pentru a ne ţine uniţi cu Sine. Iar acesta tre­buie să se împărtăşească de sfinţirea Lui, ca să se poată în­tinde prin el sfinţirea Lui, ca putere unificatoare. Credin­cioşii trebuie să aibă în acest om luat dintre ei, cum a fost luată natura Sa omenească din noi, un organ ales de Sus ca mijloc al unificării lor cu Hristos pe care-L reprezintă. Prin preoţi lucrează Hristos însuşi, ca Preotul unic propriu-zis, Ia unificarea văzută şi nevăzută a oamenilor în Sine. Având pe Hristos unicul Preot lucrând prin ei, toţi preoţii sunt organele văzute ale preoţiei Lui unice. Hristos nu a luat mâna omenească degeaba; dar nemailucrând prin mâ­na Sa în mod vizibil, mâna Sa e activă prin mâna celor prin care prelungeşte în planul văzut preoţia Sa nevăzută. La fel, nemairostind prin gura Sa în mod văzut cuvintele Sale, le rosteşte nevăzut prin gura organelor văzute ale Preoţiei Sale. El lucrează prin mâna acestora întrucât ei fac toate gesturile sfinţitoare şi spun toate cuvintele şi rugăciunile Lui şi către El cu conştiinţa că slujesc Lui sau cu El, şi, prin El, Tatălui. Trupul omenesc e important nu numai când se primesc Tainele prin el, ci şi când se săvârşesc, întrucât e activ prin el Duhul din trupul lui Hristos.

Sfinţirea sau hirotonirea acestor oameni e tocmai actul prin care Hristos, sub o formă văzută, îi alege şi învesteşte pe aceştia ca organe prin care, când ei vor săvârşi actele sacramentale, El însuşi le va săvârşi nevăzut; iar când vor învăţa şi păstori în numele Lui, El însuşi va învăţa şi va păstori prin ei. Dar prin sfinţire nu-i învredniceşte numai la aceasta, ci îi şi obligă. Aceasta înseamnă că-i învesteşte cu o "harismă" sau cu un "dar", pentru a săvârşi cu seriozitate, cu răspundere şi ca o datorie aceste lucrări, pentru ca, ceea ce săvârşesc ei, să săvârşească însuşi Hristos prin ei.

Preoţii nu sunt numai chipuri văzute, dar de-sine-stătătoare, ale lui Hristos ca Preot, ci organe văzute ale Preoţiei Lui nevăzute. învăţătura pe care o comunică nu e a lor, prin mâna lor nu se comunică binecuvântarea lor şi harurile lor, ci ale lui Hristos. Deci ei n-au motive să se mândrească. Dar mâna lor şi gura lor nu se mişcă fără voia lor, ci cu voinţa lor de a le face slujitoare lui Hristos. Ei nu sunt instrumente pasive ale lui Hristos. Deci se învrednicesc şi ei de cinste. Dar se învrednicesc de o cinste cu atât mai mare, cu cât se pun mai deplin la dispoziţia lucrării lui Hristos prin ei. în râvna lor maximă se arată smerenia lor, sau viceversa. Adică conştiinţa că nu a lor este puterea, ci a lui Hristos. De aceea dacă Hristos ca Arhiereu e Slujitor, cu atât mai mult preoţii sunt slujitorii slujirii mântuitoare a lui Hristos. Ei nu dau de la ei nimic, decât slujirea. Dacă n-o dau pe aceasta din toată inima, nu numai că nu mai împlinesc lucrarea mântuitoare a lui Hristos, aşa cum trebuie, ci în mare parte împiedică împlinirea ei.

Dar Hristos exercită lucrarea Sa de Preot unic şi unifi­cator nu numai prin faptul că în fiecare comunitate Preoţia Sa se exercită printr-un unic organ, ci şi prin faptul că aces­te organe sunt aduse şi ele la unitate, într-un centru unic văzut al lor. Acesta este episcopul. Episcopul este reprezentantul deplin al lui Hristos, Ar­hiereul unic şi unificator. Fiecare episcop este capul unei Biserici locale, "capul plinătăţii lui Hristos". Căci Hristos îl învesteşte pe acesta nu numai cu harisma şi cu răspunderea săvârşirii Tainelor, săvârşite şi de preot, ci şi a Tainei Hirotoniei, pentru ca toţi preoţii să-şi aibă preoţia prin aces­ta şi să stea sub ascultarea lui. Dacă Hristos face prin sfin­ţire pe un preot organ şi chip văzut al Său în săvârşirea celorlalte Taine, pe episcop îl face organ şi chip văzut al Său şi în sfinţirea organelor văzute prin care săvârşeşte celelalte Taine.

De aceea, episcopul este prin excelenţă reprezentantul văzut al lui Hristos şi lucrează "în voia lui Hristos". De aceea, întrucât Biserica este în chip nevăzut în Hristos, ea este în chip văzut în episcop, organul Lui plenar: "Episcopus in Ecclesia et Ecclesia in Episcopo". "Fără episcop nu poate exista Biserica", pentru că fără el, Hristos nu are un organ şi un chip văzut prin care să hirotonească organele văzute ale săvârşirii celorlalte Taine, prin care adau­gă membri noi la Biserică şi întreţine viaţa Bisericii, sau a trupului Său tainic, în unitate. Fără episcop, nu are organul prin care sfinţeşte organele personale ale tuturor Tainelor. Căci "unde se arată episcopul, acolo să fie mulţimea, pre­cum unde este Iisus Hristos, acolo este şi Biserica univer­sală. Fără episcop nu e îngăduit nici a boteza, nici a săvârşi Euharistia..., nimeni să nu facă ceva din cele ce aparţin Bisericii, fără episcop; aceea să se socotească Euharistie sigură, care e săvârşită de episcop sau de cel căruia îi per­mite el... E bine să se ştie de Dumnezeu şi de episcop". "Episcopul e chipul Tatălui". El deţine în chip văzut locul lui Hristos ca învăţător, preot şi păstor.

Rezumând aprecierile vechilor Părinţi despre episcop, Dositei al Ierusalimului zice: "Demnitatea episcopului este aşa de necesară în Biserică, încât fără ea nu poate fi şi nu se poate numi nici Biserică, nici creştin. Căci cel învrednicit să fie episcop, ca urmaş apostolic..., este icoana vie a lui Dumnezeu pe pământ... El este aşa de necesar în Biserică, pe cât e de necesară răsuflarea în om şi soarele în această lume sensibilă... Ceea ce e Dumnezeu în Biserica cerească a celor întâi născuţi, şi soarele în lume, aceea este fiecare arhiereu în Biserica locală". "El este izvorul Tainelor dumnezeieşti şi al darurilor prin Duhul Sfânt; el singur sfin­ţeşte Mirul, şi hirotoniile tuturor treptelor sunt ale Iui. El leagă şi dezleagă în ultima şi suprema instanţă..., el învaţă în primul rând Sfânta Evanghelie şi apără credinţa cea dreaptă".

Dar aceasta nu-1 scoate pe episcop din categoria sluji­torului. Puterea ce se exercită prin el nu este a lui, ci a lui Hristos. El trebuie să fie copleşit mai mult decât orice om de faptul că,fiind prin sine om pieritor ca oricare altul, sau poate mai slab ca mulţi alţii, prin el se săvârşeşte cea mai deplină lucrare mântuitoare a lui Hristos. El trebuie să fie copleşit de răspunderea ce apasă pe umerii lui pentru Bise­rică; dar, în acelaşi timp, conştient că-şi împlineşte această răspundere cu atât mai mult, cu cât frânează mai mult mândria de-a socoti că Biserica depinde de el şi se pune mai mult pe sine la dispoziţia lui Hristos. năzuinţa lui tre­buie să tindă a-şi identifica cu smerenie cât mai total voia sa cu voia lui Hristos, în loc de a lua pe Hristos în slujba pre­tenţiilor sale de domnie. EI va avea cu atât mai multă efi­cienţă în lucrarea sa, cu cât va contribui să-L facă mai văzut şi mai lăudat pe Hristos.

Episcopii sunt ţinuţi în duhul smereniei şi prin faptul că nici unul nu e de-sine-stătător, sau stăpân al tuturor, ci e încadrat în comuniunea tuturor episcopilor, ca să ţină îm­preună învăţătura lui Hristos şi rânduiala liturgică şi cano­nică unitară a Bisericii, singura prin care lucrează Hristos şi prin care deci se împlineşte mântuirea oamenilor. Ei tre­buie să asculte de Hristos, dar Hristos e în Biserică şi a rân­duit să lucreze prin Tainele ei mântuirea, să Se facă cunos­cut ca Acelaşi, prin învăţătura pe care ea o păstrează neal­terat, sau pe care episcopii o păstrează împreună, şi cu toată Biserica. Episcopii se întâlnesc în Hristos cel unul prin comuniunea între ei, dar şi în legătura lor smerită cu toată Biserica, trupul lui Hristos, ferindu-se de a face din comu­niunea între ei o formă de corp separat care-şi apără nişte privilegii lumeşti. Precum e de greşit primatul unei singure persoane, tot aşa de greşit e primatul unui corp restrâns, înţeles în acelaşi spirit.

Comuniunea episcopală, care-şi are o manifestare mai accentuată în sinoadele episcopale ale Bisericilor locale şi în comuniunea între ele, iar - în cazuri excepţionale - în Sinodul ecumenic, moşteneşte duhul comuniunii aposto­lice, care se completează reciproc cu smerenia. Căci sarci­na înţelegerii lui Hristos şi a dreptei Lui propovăduiri şi a călăuzirii poporului lui Dumnezeu spre mântuire este atât de grea, că unul nu îndrăzneşte s-o împlinească fără împre­una sfătuire cu ceilalţi. Prin aceasta, unitatea reprezentată de preot - ca centru al parohiei şi de episcop - ca centru al eparhiei, nu devine singularitate, ci se încadrează în comuniunea întregii Bise­rici, cum s-au încadrat Apostolii, prin comuniunea între ei şi prin marea lor răspundere pentru Biserică, în acelaşi Hristos, singurul centru unic cu adevărat eficient în privinţa mântuirii, Care nici El nu e singur, ci în Treime. "Petru în­treabă una, Filip alta, Iuda alta, Toma alta, şi nu acelaşi lu­cru toţi, nici unul toate, ci fiecare în parte şi câte una...

Vrea să spună Filip ceva şi nu îndrăzneşte singur, ci ia şi pe Andrei (In 12, 22). Are nevoie Petru să afle ceva şi în­deamnă pe loan să întrebe, făcându-i semn (In 13, 24). Unde este aici rigiditatea? Unde e iubirea de stăpânire? Cum altfel ar fi arătat că sunt ucenicii lui Hristos celui blând şi smerit la inimă şi devenit rob pentru noi robii, dând Tatălui toată slava în toate, ca să ne dea nouă chip de bună rânduială şi modestie?".
4. Instituirea preoţiei şi existenţa celor trei trepte ale ei, de la începutul Bisericii
Am pornit de la preoţi ca centre ale unităţilor parohiale şi am urcat la episcopi ca centre ale unităţilor bisericeşti locale, suind până la comuniunea episcopatului în Sinod, care e centrul văzut al Bisericii întregi, şi una şi alta - unite în Hristos. Am pornit de la preoţi ca centrele cele mai con­crete ale poporului credincios. Dar baza unităţii Bisericii s-a pus istoric de sus în jos şi de fapt de sus în jos se păs­trează unitatea Bisericii ca întreg. Baza iniţială a unităţii Bisericii este Hristos, Arhiereul prin excelenţă, sfinţit nemijlocit de Dumnezeu Tatăl prin Duhul Sfânt, şi El rămâne în veac baza unităţii ei. Dar nu fără organe văzute unite între ele şi cu El - Arhiereul unic, prin excelenţă. El a ales pe cei doisprezece ucenici, care sunt trimişii sau Apostolii Lui, aşa cum El este trimisul sau Apostolul Tatălui (Evr. 3, 1).

Prin Apostoli, Hristos dă o bază văzută mai largă Bise­ricii Sale pentru timpul când El va trece în planul nevăzut. Baza aceasta e mai largă, pentru că şi Biserica se va ex­tinde de la grupul celor ce cred la început în Hristos şi pre­figurează Biserica. Dar baza aceasta rămâne totuşi unitară, prin comuniunea Apostolilor în Hristos, Care rămâne cu ei. Pentru ca unitatea văzută a Bisericii să nu-şi găsească centrul ultim în planul văzut, ci în Hristos, Hristos lasă nu un singur apostol şi pe urmaşii lui ca centru al ei, ci o comu­nitate de apostoli şi de episcopi, pentru ca să aibă con­ştiinţa că unitatea lor ultimă şi a Bisericii este în Hristos, că singur El este unicul Arhiereu, că şi El Se află în Treime. Toţi episcopii trebuie să se depăşească pe ei, într-o unitate superioară lor, în Hristos.

Prin trimiterea Sa, apoi prin alegerea şi sfinţirea celor doisprezece Apostoli la Cincizecime, se instituie Taina Hiro­toniei. Dar conţinutul misiunii celor astfel aleşi şi hirotoniţi şi a urmaşilor lor îl indică Mântuitorul în toate ocaziile când le porunceşte şi le dă puterea să boteze, să ierte păcatele, să săvârşească Euharistia, "să spună, la lumină, ceea ce au auzit de la El, la ureche" (Mt. 10, 27) şi ceea ce au văzut la El, să îndemne să fie păzite "câte a poruncit El" (Mt. 28, 20). Chiar în definirea diferitelor puteri şi lucrări ale Apostolilor şi urmaşilor lor de către Hristos, avem şi dovada instituirii lor ca episcopi şi preoţi. în Evanghelia după Ioan (20, 22), Iisus le transmite Apostolilor şi urmaşilor lor puterea epis­copală sau preoţească de a ierta păcatele, prin suflarea Du­hului Sfânt, care este arvuna Hirotoniei, ce le va fi dată complet la Cincizecime. Îtrucât învăţătura Sa a dat-o tot timpul cât a fost cu ei şi faptele Sale au umplut de asemenea tot acest răstimp, se poate spune că prin toată învăţătura şi activitatea Sa Iisus a indicat conţinutul misiunii lor de organe văzute ale lucrării Lui în continuare. Iar întrucât, trimiţându-i la învăţă­tură şi la săvârşirea Tainelor, i-a asigurat că va fi cu ei până la sfârşitul veacului (Mt. 28, 20) şi că: "Cine vă primeşte pe voi, pe Mine Mă primeşte" (Mt. 10, 40) şi: "Nu voi sunteţi care vorbiţi, ci Duhul Tatălui vostru este care grăieşte întru voi" (Mt. 10, 20), prin acestea a arătat că ei sunt subiectele prin care El însuşi, ca subiect-izvor, îşi comunică mai de­parte învăţătura Sa şi harurile Sale în Taine: El însuşi este Arhiereul, învăţătorul şi Păstorul în ei. Prin toată învăţătura şi activitatea Sa mântuitoare, încredinţată Apostolilor şi ur­maşilor lor spre predare şi continuare văzută, Hristos a dat un conţinut slujirii la care au fost chemaţi Apostolii şi ur­maşii lor.

Apostolii, urmând exemplului şi poruncii Mântuitorului şi pe baza asigurării Lui că va fi până la sfârşitul lumii cu cei ce învaţă, botează şi îndeamnă, au transmis urmaşilor lor misiunea dată lor de Mântuitorul. Aceasta o făceau prin rugăciuni şi .prin punerea mâinilor peste cei chemaţi la vrednicia de urmaşi ai lor (Fapte 14, 23; 2 Tim. 1, 6). La început, numirea de "preoţi" şi "episcopi" se da tuturor celor pe care Apostolii îi hirotoneau ca urmaşi ai lor (Fapte 20, 17-28). S-ar putea ca, atât timp cât comunităţile creştine erau mici şi la mari distanţe, ca unele ce luau fiinţă mai ales în oraşe, aceşti urmaşi să fi fost de cele mai multe ori propriu-zis episcopi, incluzând în ei calitatea de preoţi. Dar la destul de scurt timp după ce comunităţile cresc şi se în­tind şi la sate, aceşti episcopi apar ca înzestraţi cu puterea de a hirotoni preoţi ca ajutoare ale lor (Tit 1, 5) şi de a supraveghea activitatea acestora (1 Tim. 5, 19).

Dar, ca urmaşi în deţinerea plenitudinii harului aposto-lesc, episcopii nu sunt totuşi egali în toate cu Apostolii. Aceştia au ceva ce nu s-a putut transmite. Acest ceva l-au avut numai cei doisprezece: faptul de a fi fost în tot timpul activităţii mântuitoare a lui Hristos lângă El şi de a fi fost martori că acest Hristos cunoscut de ei în mod exact şi deplin a înviat. Numai cei ce au fost tot timpul lângă Hristos au putut da de fapt mărturie că El a înviat sau că înviatul este Hristos însuşi, după ce L-au văzut înviat (Fapte 1,21-22). Fiind unicii martori ai învierii Lui şi cunoscători deplini ai lui Hristos şi, ca atare, temelia credinţei Bisericii (Ef. 2, 20), a fost de mare importanţă ca ei să meargă peste tot să dea această mărturie şi să comunice cunoştinţa despre El; deci chiar mai mulţi în aceleaşi locuri, pentru întărirea măr­turiei unuia prin altul. Ca atare ei n-au fost episcopi statorniciţi într-un anumit loc, deşi aveau plenitudinea harului în ei. Tocmai pentru a da Bisericilor întemeiate de ei păstori statornici, care să extindă Bisericile din diferite locuri şi să le menţină, au hirotonit pe seama lor episcopi. Spunând că cei doisprezece Apostoli, ca unii ce au stat tot timpul lângă Iisus şi L-au văzut înviat, au fost martorii prin excelenţă ai învierii Lui, nu excludem că pe lângă ei au fost şi alţi mar­tori importanţi; dar aceştia au fost mai ales dintre cei ce, petrecând şi ei multă vreme în jurul lui Iisus, nu au stat totuşi tot timpul lângă El, deci nu L-au cunoscut deplin (1 Cor. 15, 6; Lc. 10, 1). De aceea toată credinţa în Hristos îşi are ultima bază în Apostoli.

Episcopii de Ia început au putut să se numească şi preoţi întrucât în harul episcopatului se cuprinde de fapt şi cel al preoţiei, dar nu şi invers. în sensul acesta, şi Petru, ca episcop, se numeşte "împreună preot" (1 Pt. 5, 1); la fel Apostolul Ioan (3 In 1, 1). Pe lângă episcopii şi preoţii aşezaţi încă de Apostoli, tot aceştia au aşezat prin punerea mâinilor şi pe primii diaconi (Fapte 6, 6). Treapta lor a continuat apoi încă din timpul Apostolilor (1 Tim. 3, 12). Urmând tradiţiei apostolice, Biserica Ortodoxă a păstrat până azi aceste trei trepte ale ierarhiei în Biserică, fiind trepte ale unui har special pentru fiecare din ele. Pentru ob­ţinerea harului unei trepte superioare dintre acestea, tre­buie să se fi obţinut în prealabil harul treptelor inferioare. Celelalte trepte care au apărut nu sunt de "drept divin", adică nu au un har special. Ele sunt trepte de hirotesie, nu de hirotonie, şi au numai semnificaţii administrative.

În orice caz aceşti "prezbiteri" de la început nu aveau în­ţelesul de "bătrâni", în sensul de înaintaţi în vârstă, sau de aleşi ai comunităţii, fără un har special, cum îi înţelege lumea protestantă, căci ei aveau slujba de "păstori" ai celor­lalţi credincioşi şi primeau pe Duhul Sfânt de la Apostoli, nu de la comunitate (Fapte 14, 23; 2 Tim. 1, 6; Tit 1, 5). (Pentru cuvântul "bătrân" după vârstă limba greacă are cuvântul yepcov). "În săvârşirea Tainelor prezbiterul-preot se roagă de fapt în numele credincioşilor şi în numele lor aduce jertfa cea nesângeroasă. Dar el sfinţeşte cinstitele daruri şi săvâr­şeşte toate Tainele şi lucrează toate, în numele lui Hristos (in persona Christi) şi cu împuternicirea Lui, al Cărui sluji­tor şi reprezentant este, deşi nevrednic. întrucât Hristos, ca adevăratul şi unicul Păstor, alege pe preoţi ca organe ale Lui spre săvârşirea Tainelor, transmiţându-le harul şi pu­terea de la Tatăl, ca să devină preoţi şi învăţători şi păstori şi să exercite aceste trei slujiri ale Lui, preoţii primesc harul şi puterea preoţească de la Hristos, nu din partea credincio­şilor; căci aceştia nu pot procura preoţilor puterea pe care nu o au". "Noi am primit cuvântul vestirii şi am venit de la Dumnezeu; aceasta este demnitatea episcopală şi a preo­ţiei în general". Sfântul Apostol Pavel le spune "prezbiterilor Bisericii", chemaţi la sine, la Milet: "Drept aceea luaţi aminte de voi şi de toată turma, în care Duhul Sfânt v-a pus episcopi, ca să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o prin sângele Său" (Fapte 20, 17, 28). Ei nu păstoreau pe baza delegaţiei de la credincioşi, ci în baza puterii Duhului, pri­mită de la Apostoli (2 Tim. 1, 14; 2, 1-2; 1 Tim. cap. 5-6).
5. Caracterul duhovnicesc al preoţiei slujitoare creştine şi preoţia generală
E drept că în Noul Testament credincioşii hirotoniţi de Apostoli, iar mai apoi de episcopi în treapta de "prezbiter", nu se numesc 'jertfitori" sau "sacerdoţi" (iepeic,), cum se nu­mesc cei din Vechiul Testament. Acest nume li se dă numai mai târziu. Protestanţii trag de aici concluzia că ei nu erau propriu-zis "preoţi" (iepeig), pentru că orice jertfă de a cărei aducere e legată slujba de "preot" a încetat în Hristos. Pen­tru a-şi întemeia refuzul "preoţiei", protestanţii s-au văzut siliţi să conteste caracterul de jertfă al Euharistiei. Dar Sfân­tul Apostol Pavel declară că şi creştinii au un "altar" pe care se aduce jertfă (1 Cor. 9, 13: G-oaiaotripiov). El consideră ca astfel de jertfă trupul şi sângele Domnului, pe care o opune jertfelor de animale, dar şi de mâncăruri şi băuturi aduse idolilor: "Cele ce le jertfesc păgânii, le jertfesc demonilor, şi nu lui Dumnezeu. Şi nu voiesc să firi părtaşi demonilor. Nu puteţi să beţi paharul Domnului şi paharul demonilor; nu puteţi să vă împărtăşiţi din masa Domnului şi din masa de­monilor" (1 Cor. 10, 20-21). La început creştinii au numit pe aceşti slujitori "prezbiteri", şi nu "jertfitori" (iepeiq), pentru că acest nume era prea legat de ideea de aducători de jertfe sângeroase de ani­male. Creştinii voiau să se distingă şi prin această nouă nu­mire a slujitorilor lui Hristos, de cultul iudaic.