Subiectul 12: Taina Mirungerii

Faţă de jertfele de animale evreieşti şi păgâneşti, jertfa lui Hristos era în fond o jertfă "duhovnicească" (autojertfire voluntară). întrucât ea era o aducere "duhovnicească" per­manentă a Persoanei lui Hristos cel înviat, cei prin care se săvârşea vizibil această aducere trebuiau să se aducă şi ei duhovniceşte. Căci pentru aceea Se aduce Hristos în conti­nuare, ca să se poată adăuga la ea şi aceştia ca jertfă ase­menea Lui. Ba nu numai ei, ci toţi credincioşii. Această adu­cere consta într-o dedicare a lor, Iui Dumnezeu, în mod du­hovnicesc, spre lauda lui Dumnezeu prin cuvinte şi fapte. Dar această jertfă de laudă a lor prin cuvinte şi fapte nu poate avea loc fără jertfa trupului şi sângelui Domnului în continuare şi fără împărtăşirea noastră de ea. Despre amân­două se spune în Epistola către Evrei: "Avem altar din care nu au dreptul să mănânce cei ce slujesc cortului... Aşadar printr-însul, prin Hristos, să aducem lui Dumnezeu jertfă de laudă, adică rodul buzelor, care preamăresc numele Lui. Iar facerea de bine şi dărnicia să nu le nesocotim" (Evr. 13, 10,15, 16).

Pentru actualizarea jertfei lui Hristos pentru diferitele comunităţi, singura "prin care" pot aduce şi creştinii jertfă de laudă, sunt necesari preoţii. Dar aceşti preoţi trebuie să efectueze şi o împreună-aducere duhovnicească a lor cu Hristos, împreună cu credincioşii. Jertfa Iui Hristos nu lu­crează magic, pentru că nu îşi produce efectul numai prin sângele vărsat odinioară, asemenea sângelui animalelor; ci lucrează prin sângele Lui preacurat sau plin de puterea Du­hului, care umple şi pe cei ce se împărtăşesc de El de aceeaşi putere de aducere a lor, lui Dumnezeu. Întrucât au comun cu credincioşii aducerea lor duhov­nicească din puterea jertfei lui Hristos, slujitorii creştini nu mai sunt separaţi de credincioşi în modul în care erau preo­ţii din legea veche, sau cei păgâni. E un alt motiv pentru care se evită la începutul Bisericii numirea lor cu numele de sacerdoţi, folosită în Vechiul Testament şi în păgânism.

Toţi creştinii sunt în acest sens o "preoţie împărătească" (1 Pt. 2, 9). Dar jertfele creştinilor, sau ei înşişi ca jertfe, tre­buie să se alăture jertfei lui Hristos. Căci numai prin Hristos ca jertfă pot intra şi ei ca jertfă la Tatăl. O iniţiativă a lor în jertfire e necesară, căci dacă ar fi făcuţi jertfă cu sila, nu s-ar sfinţi în lăuntrul lor, cum nu se sfinţeau păgânii sau evreii. Dar cineva, trebuind să reprezinte pe Hristos care Se aduce jertfă pentru toţi, primeşte jertfele particulare ale cre­dincioşilor în unitate cu jertfa lui Hristos şi în unitatea lor întreolaltă, ca să se realizeze jertfa Bisericii în Hristos. Acesta e "preotul" noului Testament. El primeşte jertfele şi rugăciunile tuturor şi le uneşte cu jertfa lui Hristos, pe care o aduce în numele tuturor şi pentru toţi. El încadrează jert­fele şi rugăciunile tuturor în jertfa şi rugăciunea Bisericii ca întreg. Preoţii slujitori nu aduc numai jertfele şi rugăciunile lor personale, ci ale comunităţii ca întreg şi ale tuturor cre­dincioşilor, alăturate la jertfa lui Hristos. în preot se reali­zează unificarea tuturor, ca în chipul văzut al lui Hristos, Cel ce Se aduce prin el jertfă în chip nevăzut.

Astfel, preotul Noului Testament se deosebeşte de preo­ţii ca simpli jertfitori ai Vechiului Testament şi ai păgânilor. El se deosebeşte şi pentru că, în acord cu preponderenţa ce o are ca factor duhovnicesc unificator, în misiunea lui intră şi predicarea cuvântului şi păstorirea credincioşilor, pentru formarea duhovnicească a lor, având să se foloseas­că şi de ele ca mijloace de menţinere a unităţii credin­cioşilor în Hristos şi în Biserică şi ca mijloace de configu­rare a lor după chipul lui Hristos. Aceste slujiri le-a exercitat şi Hristos, ca Arhiereu. Slujirile acestea ale preotului contribuie şi ele la întipărirea lui Hristos în fiinţa credincioşilor. Aceştia îşi realizează astfel şi ei preoţia lor generală cu ajutorul preoţiei sluji­toare, nu numai ca aducători ai jertfelor lor personale, ci şi ca împăraţi peste patimile lor şi ca învăţători în familie şi în societate, sfinţindu-se prin toate aceste slujiri pe ei înşişi şi contribuind la sfinţirea lumii, dar fără să facă aceasta ca reprezentanţi calificaţi ai Bisericii.

În rugăciunea dinainte de Taina Mirungerii preotul cere ca cel ce se va mirui "să placă lui Dumnezeu în tot lucrul şi cuvântul", şi să-i fie păzit sufletul "întru curăţie şi dreptate". Aceasta înseamnă "consacrarea întregii lui vieţi slujirii preo­ţiei împărăteşti". "Laicii nu au acces la săvârşirea mijloa­celor harului; dar sfera lor este viaţa harului, penetrarea ei în lume. Aceasta e "liturghia cosmică" în lume, operând prin simpla prezenţă a "fiinţelor sfinţite", a "locaşurilor Sfintei Treimi", cum sunt numiţi cei ce se vor mirui, în rugăciu­nea de sfinţire a Mirului, săvârşită de episcopi. Minucius Felix (sec. III) declară: "Cel ce scapă un om de pericol adu­ce o jertfă grasă. Iată jertfele şi Liturghia pe care noi le aducem lui Dumnezeu". Iar Origen zice: "Toti aceia care au fost imprimaţi de ungerea cu Sfântul Mir au devenit preoţi... Fiecare poartă în el însuşi arderea cea de tot şi el însuşi aprinde focul pe altar..., ca să se consume fără sfâr­şit. Dacă eu renunţ la tot ce posed, dacă eu port crucea mea şi urmez lui Hristos, am adus o ardere de tot pe altarul lui Dumnezeu... Dacă eu iubesc pe fraţii mei până la a-mi dărui viata mea pentru ei, dacă lupt pentru dreptate şi ade­văr până la moarte, dacă mă mortific..., dacă lumea s-a răstignit mie şi eu lumii, am oferit o jertfă lui Dumnezeu şi mă fac preotul propriei mele jertfe".

În general, credinciosul ca preot împărătesc, luând pu­tere din jertfa adusă de preotul slujitor la Liturghie, "con­tinuă acest act extra muros, oficiind liturghia prin viata sa de toate zilele... Prezenta lui în lume e ca o epicleză per­petuă. E o chemare a Duhului Sfânt peste el şi peste ziua care începe, peste munca sa şi roadele pământului". Semnificaţia aceasta o are şi înconjurarea pe care o face preotul cu pruncul, după Taina Botezului şi cea a Mi-rungerii, în jurul analogului. Dacă candidatul la preoţie în­conjoară Sfânta Masă, arătând hotărârea lui de a aduce toată viata lui pe Hristos ca jertfă pentru credincioşi şi de a săvârşi Tainele şi de a învăţa în Biserică, mireanul sau membrul preoţiei generale e închinat slujirii neîntrerupte a lui Hristos în afara altarului, în lume, prin alte mijloace decât prin săvârşirea Tainelor, dar căutând să tină şi el lu­mea în jurul lui Hristos, ca pe sine însuşi.

Dacă preotul e chemat să formeze pe credincioşi în aducerea unor astfel de jertfe şi să-şi închine în modul acesta toată viata lui Hristos, premergând el însuşi cu exemplul, se poate spune că preoţia Noului Testament este împlinirea preoţiei nedepline a Vechiului Testament şi a re­ligiilor păgâne în care se exprima, mai mult prin acte exte­rioare, nădejdea sfinţirii adevărate a lumii prin jertfele adevărate, alimentate din jertfa desăvârşită a lui Hristos.

Dar pentru că slujirea învăţătorească şi pastorală a preoţilor contribuie de fapt şi ea la dezvoltarea preoţiei ge­nerale a credincioşilor şi la menţinerea unităţii lor în Hristos, sau a Bisericii, la configurarea tuturor după acelaşi chip unitar şi autentic al lui Hristos, ea trebuie să se exercite de asemenea în mod unitar. Pentru asigurarea acestei unităţi de învăţătură, de săvârşire a Tainelor, de păstorire, sau de formare a credincioşilor după chipul lui Hristos şi de vieţui­re a lor înşişi după acest chip, e necesar ca preoţii să aibă un centru superior al lor învestit cu puterea de Sus pentru păstrarea neschimbată a învăţăturii, a săvârşirii Tainelor şi a conducerii credincioşilor, conform orânduirii apostolice a Bisericii. Acest centru superior este episcopul. Biserica a asigurat dependenta preoţilor de episcop în primul rând prin hirotonirea lor de către acesta. Prin Hirotonie preoţii primesc harul care înseamnă dreptul şi puterea de săvâr­şire a Tainelor, de propovăduire a învăţăturii şi de păsto­rire. Dependenta de episcop asigură împlinirea acestor slu­jiri în acelaşi mod unitar în toată eparhia, după ce epis­copul s-a asigurat că cei ce primesc hirotonia au dobândit capacitatea de a împlini cum se cuvine aceste activităţi.

Episcopul unei eparhii, la rândul său, trebuie să stea într-o comuniune cu episcopii altor eparhii pentru ca uni­tatea de învăţătură, de săvârşire a Tainelor şi de vieţuire evanghelică asigurată de el în eparhia sa să fie în acord cu învăţătura, cu săvârşirea Tainelor şi cu vieţuirea apostolică a Bisericii de pretutindeni. Pentru asigurarea acestei unităţi încă din perioada apostolică s-a rânduit ca orice nou episcop să fie hirotonit de trei sau cel puţin de doi episcopi, iar înainte de hiroto­nie să facă pe larg mărturisirea credinţei lui, dovedind că este aceeaşi cu a episcopilor care-1 hirotonesc în numele episcopatului întreg al unei Biserici autocefale, care se află în comuniune cu întregul episcopat al Bisericii. Prin aceas­ta el dă garanţia că va avea grijă ca în eparhia sa să se pro­povăduiască, sub îndrumarea şi învăţătura lui, învăţătura Bisericii de pretutindeni şi de totdeauna, să se săvârşească aceleaşi Taine şi să se îndrume viaţa credincioşilor după aceleaşi norme evanghelice de la începutul Bisericii. Această mărturisire amănunţită a credinţei nu se cere preotului şi diaconului, ci numai celui ce are să primească harul arhieriei, pentru că el are să garanteze păstrarea învăţăturii şi a rânduielilor Tainelor şi a celor canonice în Biserica păsto­rită de el.
6. Succesiunea apostolică
Transmiterea aceluiaşi har de la episcopi la episcopi, începând de la Apostoli, odată cu transmiterea puterii şi obligaţiei de a păzi aceeaşi învăţătură şi aceleaşi norme ale Tainelor şi ale păstoririi, se numeşte succesiune apostoli­că. De acest har ce vine de la Apostoli se împărtăşesc, pe măsura slujirii lor mai restrânse, de la episcopul fiecărei eparhii, toţi preoţii acelei eparhii, primind odată cu el pu­terea şi obligaţia de a predica aceeaşi învăţătură şi de a păzi aceeaşi rânduială în săvârşirea Tainelor şi în păstorirea sufletelor pe căile conforme cu tradiţia venită de la Apos­toli. Biserica trăieşte astfel totdeauna duhovniceşte din acelaşi har apostolic şi din aceeaşi învăţătură şi rânduială sacramentală şi evanghelică apostolică.

Episcopii sunt ramurile care, pornind din aceeaşi tul­pină apostolică, extind harul şi conţinutul vieţii apostolice în toate rămurelele care sunt preoţii, şi în toate frunzele sau rodurile care sunt credincioşii. Mai bine zis, aceeaşi sevă care este Hristos se extinde prin episcopi şi preoţi în tot pomul Bisericii, aflându-se în mod nemijlocit în fiecare mădular al ei. Fără harul succesiunii apostolice al ierarhiei şi fără învăţătura apostolică transmisă odată cu el, n-ar fi creştini botezaţi, nu s-ar împărtăşi creştinii cu Hristos în Euharistie, nu L-ar cunoaşte pe Hristos în lucrarea Lui în ei aşa cum a fost şi cum a lucrat în tot trecutul.

Factorul interior al acestei succesiuni este Hristos în­suşi şi Duhul Său cel Sfânt, iar factorul vizibil este Biserica întreagă în prelungirea ei, păstorită de episcopi. I. Karmiris zice: "E necesar să se adauge că succesiunea apostolică nu se limitează numai la şirul istoric neîntrerupt al episcopilor, sau la succesiunea învăţăturii apostolice (successio doctri-nae), ci se extinde şi la succesiunea apostolică a slujirii şi demnităţii sfinţitoare, ca şi la şirul continuu şi neîntrerupt al generaţiilor de creştini din toate veacurile, la succesiu­nea apostolică a întregii Biserici. Aceasta, după moartea Apostolilor, a fost purtătoarea generală şi principală a apostolicităţii şi a slujirii apostolice, ţinând seama că Duhul Cincizecimii S-a răspândit nu numai peste cei doisprezece Apostoli, ci şi peste tot poporul lui Dumnezeu al legii celei noi şi peste toată Biserica prin mulţime de daruri, trans­mise succesiv... în sensul acesta larg, se poate spune că există o succesiune apostolică a tuturor credincioşilor bo­tezaţi în Biserică, pe baza chemării lor la păstrarea mărtu­riei credinţei şi a învăţăturii apostolice prin diferite daruri ale credincioşilor ce participă într-un anumit grad la întrei­ta demnitate a lui Hristos, sub înrâurirea Duhului Sfânt ce lucrează în Biserică".

Despre succesiunea apostolică a ierarhiei s-a vorbit în Biserică de la începuturile ei. Clement al Romei zice: "Apos­tolii ne-au vestit Evanghelia trimişi de Domnul Iisus Hristos, iar Iisus Hristos a fost trimis de Dumnezeu". Apoi,apos­tolii "propovăduind în ţări şi cetări... au pus, cercându-i prin Duhul, pe episcopii şi diaconii celor ce aveau să creadă... şi au dat dispoziţia că, dacă vor adormi ei, să le urmeze alti bărbaţi cercaţi în slujba lor". După Ipolit al Romei, epis­copii "sunt socotiţi succesorii Apostolilor şi părtaşi ai ace­luiaşi har şi păzitori ai arhieriei şi învăţăturii Bisericii". Iar după Eusebie, "întâi-stătătorii, judecătorii şi sfătuitorii cetăţii celei frumoase (a Bisericii) şi-au luat începutul de la Apostolii şi ucenicii Mântuitorului, iar din succesiunea lor încă şi acum, odrăslind ca dintr-o sămânţă bună, strălucesc întâi-şezătorii Bisericii lui Hristos".

Sfântul Irineu spune că Apostolii au lăsat pe episcopi ca succesori în locul lor. Ba Sfântul Irineu afirmă că şi preoţii "au succesiunea de la Apostoli" (successionem ab Apostolis habent), întrucât şi ei "au primit prin succesiunea episcopală harisma sigură a adevărului, după buna plăcere a Tatălui". Prin succesiunea apostolică a episcopatului se asigură păstrarea integrală a învăţăturii apostolice, adică nu numai în forma ei fixată în Noul Testament, ci şi în forma ei expli­cită, numită Sfânta Tradiţie. Aceasta s-a păstrat prin succe­siunea apostolică în forma orală şi aplicată. "Hon enim per Htteras traditam illam, sedper vivam vocem", spune Sfântul Irineu. Şi se ştie că ceea ce se lasă în scris nu acoperă niciodată tot ce se transmite prin viu grai şi prin aplicare. Dar bogăţia acestui tezaur oral şi aplicat nu şi-o pot însuşi de la antecesori decât cei ce au stat timp îndelungat cu ei. Suc­cesiunea apostolică a ierarhiei implică şi această împreună-petrecere a celor mai tineri cu cei mai bătrâni, această ucenicie practică.

Harisma episcopală este harisma care poartă în sine puterea de a transmite toate harurile şi darurile ce se di­fuzează începând de la Apostoli în tot timpul în Biserică, sau pe Hristos însuşi şi pe Duhul Său cel Sfânt, prezenţi şi lucră­tori în aceste haruri şi daruri. Dacă-i aşa, ea nu trebuie în­ţeleasă numai ca un canal ce aduce până la noi ceva vechi, ci ca un foc ce se transmite cu aceeaşi putere de încălzire, sau ca apa unui fluviu mereu puternic ce pătrunde în solul nou Ia care ajunge, fertilizându-1. Focul şi apa harurilor per­sistă în Biserică de la începutul ei. Dar ele nu vin numai din trecut, ci şi de Sus în fiecare timp, căci Biserica e mereu deschisă cerului. Ele sunt soarele care încălzeşte toate generaţiile, fiind prin razele lui în ele, dar patrunzându-Ie de Sus. Pe Hristos, pe Care îl primim noi azi prin Tainele şi prin învăţătura preoţilor hirotoniţi de episcopi, dar şi de la pă­rinţii noştri, îl simţim prezent şi viu în ei şi de aceea poate pătrunde şi în noi. El nu e un Hristos al trecutului, decât în sensul că tot El a fost viu şi lucrător şi în generaţiile trecute. El e mereu viu. Prin succesiunea apostolică se asigură per­manenţa pururea vie a lui Hristos, prezenţa aceluiaşi Hristos în mod continuu în toate generaţiile. Nu Hristos trece, ci generaţiile trec. Dar toate au fost vii în Hristos. Şi numai în acelaşi Hristos suntem vii şi noi. Dar noi primim pe Hristos cel viu din cei ce trăiesc în El, cu care noi continuăm să trăim o vreme în acest Hristos viu. Atât numai că ei L-au primit puţin înaintea noastră. Succesiunea e şi o concomi­tentă continuă.

Învăţătura despre Hristos nu constituie singură conţinu­tul succesiunii apostolice, sau al Tradiţiei; ea ar deveni în acest caz o învăţătură teoretică, care poate părea după un timp învechită, Nici harul Tainelor ca lucrare a lui Hristos ce ni se comunică nu formează singur conţinutul Tradiţiei. Ca lucrarea luj Hristos să aibă deplină eficacitate în noi, tre­buie să ştim mai pe larg cine este El şi ce cere El de la noi. Numai împreună, harul lui Hristos şi învăţătura Lui şi de­spre El, ni-L transmit pe Hristos în deplinătatea Lui vie şi eficientă. Întrucât Hristos ca Dumnezeu şi om adevărat nu se învecheşte, nici lucrarea Lui şi învăţătura despre El nu se învechesc. Dar descrierea Persoanei Lui infinite prin dum­nezeirea Ei şi pururea actuală prin umanitatea Ei în mod suprem realizată, trebuie făcută înţeleasă la nivelul înţe­legerii fiecărui timp, pentru a face evident adevărul Ei unic, în plenitudinea lui. De aceea Sfântul Ioan Gură de Aur şi Sfântul Grigorie de Nazianz au insistat asupra importanţei slujirii învăţătoreşti a preoţilor şi episcopilor.

Dacă păstrarea şi propovăduirea învăţăturii integrale a lui Hristos ţine de slujirea treptelor Hirotoniei, Biserica Ortodoxă nu poate recunoaşte ca valide hirotoniile altor Biserici care au alterat această învăţătură. Nu poate avea loc o succesiune a harului nici de la episcopii căzuţi de la această învăţătură la cei pe care-i hi­rotonesc ei. Altfel am cădea într-o înţelegere magică a haru­lui; el n-ar mai fi o forţă duhovnicească împreunată cu ade­vărata cunoaştere de Dumnezeu. Dacă Biserica Ortodoxă recunoaşte ca hirotoniţi pe membrii ierarhiei catolice şi vechi-orientale (problema celor ai ierarhiei vechi-catolice ar merita o considerare spe­cială după ce Biserica noastră s-ar asigura că acea formaţie creştină nu s-a abătut de la învăţătura integrală a Bisericii de totdeauna), aceasta o face pe baza iconomiei, adică în cazul când aceia intră în Biserica Ortodoxă completându-şi credinţa lor ştirbită întrucâtva, din momentul hirotoniei.

Mai grea este problema recunoaşterii hirotoniilor angli­cane, dată fiind marea varietate şi fluiditate din Comuniu­nea anglicană, nu numai în privinţa învăţăturii, ci chiar a Tainelor. Căci întrucât pentru unii din ei s-a diluat învăţă­tura despre Taine, nu e socotită necesară de toti nici Preo­ţia. Deocamdată Biserica Ortodoxă aşteaptă de la Comuniu­nea anglicană înaintarea spre mai multă unitate şi fermitate în învăţătură, într-un spirit de apropiere de cea ortodoxă. Faptul că Hirotonia face capabili, pe cei ce o au, să transmită altor credincioşi ai Bisericii harul Tainelor, nu dintr-o vrednicie personală, ci din calitatea lor de reprezen­tanţi ai Bisericii şi mărturisitori ai credinţei ei, e una din ex­plicaţiile învăţăturii Bisericii despre nerepetarea Tainei Hi­rotoniei şi despre revenirea preoţilor şi episcopilor, cateri­siţi şi căzuţi în erezii, la capacitatea săvârşirii valide a Tai­nelor o dată cu ridicarea caterisirii lor şi a reintrării în sânul Bisericii. Capacitatea de a săvârşi valid Tainele, cu care au fost învestiţi, prin ieşirea lor din ambianţa de har a Bisericii a devenit numai nelucrătoare, dar nu s-a desfiinţat cu totul în ei.

Această explicaţie trebuie completată însă cu aceea că Taina aceasta, ca şi cea a Botezului şi a Mirungerii, îl pune pe om într-o anumită relaţie fundamentală cu Hristos, spre deosebire de Euharistie şi de Nuntă, care întăresc în planul conştient această relaţie, şi de Pocăinţă şi Maslu, care o refac. Această relaţie se imprimă în fiinţa omului, lăsând în el nişte urme chiar fără voia lui. E ceva analog cu urma pe care o lasă în perechea celor căsătoriţi relaţia întemeiată între ei prin căsătorie toată viaţa. De aceea şi Taina Nuntii se consideră, în general, indisolubilă, şi Biserica nu aprobă cu plăcere căsătoria a doua şi cu şi mai puţină plăcere pe cea de a treia.
7. Aspectele văzute ale Hirotoniei şi puterea nevăzută acordată prin ea
a. Săvârşitorul şi primitorul Tainei. Săvârşitorul Tainei este episcopul eparhiei sau delegatul lui un arhiereu -pentru preoţii şi diaconii chemaţi să slujească în cadrul ei, iar pentru un episcop, trei sau cel puţin doi episcopi, repre­zentând episcopatul Bisericii autocefale respective. Prin aceasta se menţine unitatea preoţilor din eparhie şi a cre­dincioşilor care primesc Tainele de la ei, în unicul Hristos, reprezentat de episcop, şi unitatea episcopilor între ei în arhieria primită din arhieria şi din Duhul aceluiaşi Hristos, asemenea celei a Apostolilor.

După tradiţia Bisericii Ortodoxe, nu pot fi hirotoniţi decât membrii de sex bărbătesc ai Bisericii, care mărturisesc credinţa ei şi vor să-şi împlinească faţă de Biserică înda­toririle ce ţin de treapta ierarhică în care sunt introduşi. în acest scop Biserica a cerut ca ei să fie întregi la minte şi la trup şi să aibă o pregătire teologică şi un nume necompromis. La treapta episcopală nu pot ajunge, după hotărârea Sinodului V-VI ecumenic, decât cei neînsuraţi sau văduvi prin decesul soţiei, deveniţi în prealabil ieromonahi. Pentru preoţi şi diaconi nunta este oprită după hirotonie. Sunt derogante pentru autoritatea unui preot unele situaţii.

Condiţiile acestea cerute primitorilor Tainei au semnifi­caţia lor spirituală. Membrii ierarhiei nu pot fi decât bărbaţi, pentru că sunt chemaţi să fie organele văzute ale lui Hristos, unicul săvârşitor nevăzut al Tainei; iar Hristos a fost bărbat. Femeile îi nasc şi îi pot creşte pentru preoţie pe copiii lor asemenea Maicii Domnului. Ele sunt mamele preoţilor şi episcopilor, Dumnezeu exercitând prin ele cea mai mare autoritate spirituală asupra lor. "Raportul atât de misterios între mamă şi copil face ca femeia, Eva - sursa vieţii - , să vegheze asupra a toată fiinţa, să ocrotească viaţa şi lumea. A şti dacă femeia va fi soţie, mamă sau sponsa Christi (mireasa lui Hristos) e o problemă accesorie. Harisma ei, care este cea a "maternităţii" interiorizate şi universale, poartă pe orice femeie spre cel flămând şi lipsit şi preci­zează admirabil esenţa feminină; fecioară sau soţie, orice femeie este mamă in aeternum. Componentele sufletului ei o predispun să încălzească tot ce înaintează pe drumul său, să descopere în flinta cea mai virilă şi mai tare un copil slab şi fără apărare".

Femeia are în liniştea ei o siguranţă şi o capacitate de a da încredere bărbatului, care, dincolo de demonstraţia de putere, simte nevoia susţinerii unei mame. loan, Apos­tolul, e încredinţat de Iisus Sfintei Sale Mame, ca Mamei lui. "Femeie, iată fiul tău". Episcopii au şi ei mamele lor, care-i îndrumă cu înţelepciunea lor şi cu tăria lor de credinţă. Ast­fel, se poate spune că în preoţia bărbatului e implicat un suport feminin. în catacomba Sfântului Calist, un băr­bat, episcopul, întinde mâna asupra pâinii euharistice, dar înapoia lui stă o orantă, o femeie în rugăciune. Bărba­tul fără femeie se pierde în abstracţiuni; femeia îl tine legat de viafă, care-şi are baza în viata dumnezeiască, în Duhul Sfânt. Rolurile nu pot fi amestecate.

Episcopul trebuie să fie necăsătorit, pentru că slujirea lui constă nu numai în săvârşirea personală a Tainelor şi în învăţarea personală a creştinilor în cele ale credinţei, ci şi în supravegherea acestor slujiri din partea preoţilor ca ajutători ai lui. Fiinţa lui trebuie să fie ocupată în întregime de grija Bisericii, să uite de orice interes al lui sau al fami­liei, asemenea lui Hristos, al Cărui reprezentant deplin este.

Dacă prin celelalte Taine se pune o bază de viată nouă personală, sau se promovează această viată, slujirea preo­ţească şi arhierească se acordă celor ce au deja această viată şi au dat dovadă că au colaborat cu adevărat cu harul la întărirea ei în flinta lor. Slujirea celor trei trepte ierarhice este legată de Litur­ghie, pentru că îndatorirea membrilor lor constă în mod principal în săvârşirea Tainelor şi în învăţarea poporului, iar Taina culminantă este Euharistia, care se săvârşeşte la Sfânta Liturghie; şi tot în cursul acesteia se dă în mod prin­cipal învăţătura.

Nu poate ajunge cineva la o treaptă superioară în ierar­hie fără să fi trecut prin cele inferioare, începând cu cea mai de jos, a diaconatului; nici nu poate trece în cursul aceleiaşi Liturghii de la o treaptă inferioară la cea supe­rioară. Căci dacă s-ar da treapta arhieriei de la început, preoţia şi diaconia s-ar confunda cu ea şi nu s-ar mai putea da în mod deosebit. Iar dacă s-ar da de la începutul Litur­ghiei diaconia, apoi mai târziu preoţia şi apoi arhieria, ar­hiereul n-ar mai putea săvârşi îndată întreaga Liturghie. De aceea hirotonia diaconului se săvârşeşte după pre­facerea Sfintelor Daruri, ca să nu mai aibă rost să devină preot în cursul aceleiaşi Liturghii, nemaiavând putinţa să oficieze prefacerea Sfintelor Daruri, care e punctul esenţial al Sfintelor Liturghii şi să pună în practică la aceeaşi Litur­ghie slujirea principală a diaconului, care este aceea de a ajuta pe preot la împărtăşirea credincioşilor. Tot de aceea hirotonia preotului are loc după intrarea cu Sfintele Daruri, pentru a împlini imediat la aceeaşi Liturghie slujirea pre­facerii lor - actul esenţial al Liturghiei şi al slujirii preoţeşti în cadrul Liturghiei. Iar după aceea, nu mai are rost să fie înaintat Ia treapta arhieriei, nemaiavând ce face, ca arhie­reu, Ia aceeaşi Liturghie. Şi din acelaşi motiv, arhiereul e hi­rotonit după cântarea trisaghionului, ca să supravegheze imediat, la aceeaşi Liturghie, citirea Apostolului şi a Evan­gheliei, care reprezintă slujirea învăţătorească, esenţială pentru episcop, iar apoi să oficieze prefacerea Sfintelor Daruri.