Subiectul 12: Taina Mirungerii


b. Rânduială hirotoniei în cele trei trepte şi săvârşitorul ei nevăzut



Yüklə 1,82 Mb.
səhifə13/35
tarix11.09.2018
ölçüsü1,82 Mb.
#80915
1   ...   9   10   11   12   13   14   15   16   ...   35

b. Rânduială hirotoniei în cele trei trepte şi săvârşitorul ei nevăzut. Candidaţii celor două trepte inferioare sunt in­troduşi în altar, adică la slujirea jertfei Iui Hristos, viitorul diacon de către doi diaconi, iar viitorul preot de către doi preoţi. Aceştia îi conduc şi în jurul Sfintei Mese de trei ori. în timpul acestei înconjurări candidaţii sărută de fiecare dată cele patru colţuri ale ei şi mâna arhiereului hirotonisi-tor, care şade pe scaun în partea dinspre miazănoapte a Sfintei Mese. O dată cu mâna sărută şi omoforul şi epigo-natul, făcând trei metanii înaintea lui. în jurul Sfintei Mese viitorul diacon e condus de doi diaconi, ceea ce semnifică o iniţiere a viitorului diacon în diaconie şi o anumită pri­mire a noului diacon în rândul cetei lor. Un lucru analog semnifică şi conducerea candidatului Ia preoţie de doi preoţi.

Prin înconjurarea Sfintei Mese de trei ori şi sărutarea colţurilor ei, viitorul diacon şi preot arată că preocuparea şi iubirea lui se va mişca toată viaţa în mod neîntrerupt în jurul lui Hristos, prezent nevăzut pe Sfânta Masă şi văzut în persoana episcopului de lângă ea. Prin cele trei metanii făcute de fiecare dată în faţa ar­hiereului şi prin sărutarea omoforului, epigonatului şi mâi­nii lui drepte, candidatul Ia diaconie şi preoţie îşi arată voinţa de a asculta pe arhiereul său, care reprezintă în mod văzut pe Hristos, omoforul fiind semnul grijii Iui pentru po­porul păstorit, epigonatul - semnul puterii lui duhovniceşti, iar mâna lui dreaptă - organul prin care Hristos însuşi trans­mite lucrarea Sa în Tainele pe care le săvârşeşte.

Diaconul îngenunchează apoi cu piciorul drept în fata Sfintei Mese, pune mâinile una peste alta pe ea, iar capul şi-1 reazemă pe ele. El arată prin aceasta că se predă acum ca jertfă vie lui Hristos, căci pe Sfânta Masă Se află tot­deauna Hristos ca jertfă. Arhiereul îşi scoate mitra, ca să arate că nu el ca om va învesti cu puterea diaconiei pe candidat, ci Hristos însuşi. Pune mâna dreaptă peste capul aceluia, ca organ ("mate­rie") prin care se transmite harul lui Hristos, şi rosteşte cu­vintele: "Dumnezeiescul har, cela ce totdeauna pe cele ne­putincioase le vindecă şi pe cele cu lipsă le împlineşte, pro-hiriseşte pe cucernicul ipodiacon (N), în diacon. Să ne ru­găm dar pentru dânsul ca să vină peste el harul întru tot Sfântului Duh". Deşi harul diaconiei se transmite prin mâna episcopului, el declară cu smerenie că harul însuşi îl ridică pe primitor în treapta diaconiei. Dar aceste cuvinte sunt nu­mai introducerea la rugăciunea care urmează şi pe care o rosteşte episcopul, dar la care cere să se asocieze toţi cei din altar. în săvârşirea Tainei, arhiereul nu se singularizea­ză, ci se află în comuniunea Bisericii. în prima rugăciune cere lui Hristos, ca însuşi El "să dăruiască harul Lui" celui prohirisit întru diacon. într-o a doua rugăciune arhiereul cere tot lui Hristos ca El însuşi "să umple, pe cel ce 1-a în­vrednicit de a intra în slujba diaconiei, de toată credinţa, dragostea, puterea, sfinţenia, prin venirea Sfântului şi de-viaţă-făcătorului Duh asupra lui". "Căci nu prin punerea mâi­nilor mele peste dânsul, ci prin puterea îndurărilor Tale celor multe se dă celor vrednici ai Tăi harul."

Conştiinţa că Hristos însuşi e de faţă şi lucrează în această Taină uneşte într-o adâncă cutremurare şi respon­sabilitate pe săvârşitorul Tainei cu cei ce-1 asistă pe de o parte şi cu primitorul ei pe de alta. în această întâlnire de suflete, pătrunse de conştiinţa prezentei şi lucrării aceluiaşi Hristos, se săvârşeşte trecerea puterii lui Hristos de la slu­jitorii de mai înainte, la slujitorul cel nou. Semnele capacităţii slujirii diaconeşti i le încredinţează arhiereul înmânându-i orarul şi mânecutele înaintea uşilor împărăteşti, după ce le arată credincioşilor şi declară de trei ori: "Vrednic este", iar poporul răspunde tot de trei ori, confirmând: "Vrednic este". La evenimentul consacrării unui nou slujitor al lui Dumnezeu şi al Bisericii participă cu asentimentul lui şi poporul credincios. În momentele văzute ale hirotoniei preotului se cuprind câteva deosebiri, care punctează ceea ce este propriu slu­jirii preoţeşti. Candidatul la preoţie îngenunchează în fata Sfintei Mese cu amândouă picioarele, arătând că se predă mai accentuat lui Hristos. în prima rugăciune, arhiereul cere lui Hristos să-i dăruiască "acest mare har" al preoţiei, iar în rugăciunea a doua se specifică slujirile preotului, de săvârşitor al Tainelor şi de propovăduitor al cuvântului dumnezeiesc: "Să se facă vrednic a sta fără prihană înain­tea jertfelnicului Tău, a propovădui Evanghelia împărăţiei Tale, a lucra cu sfinţenie cuvântul adevărului Tău, a aduce Ţie jertfe şi daruri duhovniceşti, a înnoi pe poporul Tău prin baia naşterii de a doua".

Apoi,în fata poporului, pe lângă veşmintele care repre­zintă capacitatea lui de săvârşitor al Tainelor, i se înmâ­nează şi Liturghierul care reprezintă slujirea lui principală de săvârşitor al Sfintei Liturghii. Iar după prefacerea Sfin­telor Daruri, arhiereul îi încredinţează sfântul trup al Dom­nului pe burete ca să-1 ţină pe mâna dreaptă, aşezată cruciş peste cea stângă, cu cuvintele: "Primeşte odorul acesta şi-1 păzeşte pe el până la a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos, când El are să-1 ceară de la tine". Apoi preotul se retrage în partea de răsărit a Sfintei Mese, ţinând sfântul trup în mâinile sale aşezate deasupra ei, oarecum identifi­cate cu ea. Preotul va tine trupul Domnului jertfit pe seama credincioşilor până la sfârşitul lumii atât ca reprezentant al tuturor preoţilor Bisericii, cât şi ca preot singular, care tre­buie să ţină la dispoziţia credincioşilor acest trup până la sfârşitul vieţii Iui, care, pentru el, coincide cu sfârşitul lumii, căci cum va încheia viaţa lui aşa se va scula în faţa Domnului la înviere, sau se va prezenta după moarte.

Răspunderea arhiereului de a preda preotului trupul Domnului şi răspunderea acestuia de a-1 primi se întâlnesc şi se întregesc într-o răspundere comună în faţa lui Hristos, dar şi în faţa poporului căruia trebuie să i se pună şi ţină la dispoziţie trupul lui Hristos, adică pe Hristos însuşi în toată viaţa Iui, pentru a fi predat altor episcopi şi altor preoţi până la sfârşitul lumii. Deschiderea eshatologică a Preoţiei şi a Euharistiei iese prin aceasta puternic în relief. Preotul priveşte, ţinând trupul Domnului pe mâini, spre viaţa veş­nică, atunci când se va cere de la el trupul tainic. În această unire realizată prin vibraţia comună a celei mai adânci răspunderi faţă de Hristos, faţă de Biserica pre­zentă şi faţă de viitorul ei eshatologic, şi de tot drumul ei până atunci, răspundere a cărei scadenţă va avea loc în eternitate, Hristos îşi procură prin mijlocirea episcopului un nou organ văzut al Său, un nou organ al lucrării Sale, în Tainele ce le va săvârşi. în răspunderea aceasta comună, cel ce hirotoneşte şi cel ce e hirotonit devin complet stră­vezii pentru lucrarea lui Hristos însuşi, pentru că de fapt Hristos este cel ce lucrează prin Duhul Său. "Dacă n-ar fi Duhul Sfânt, n-ar fi păstori şi învăţători în Biserică. Căci aceştia se fac prin Duhul, cum zice şi Pavel: "întru care Du­hul Sfânt v-a pus episcopi". Căci aceasta este hirotonia: se pune mâna bărbatului, dar Dumnezeu lucrează totul şi mâna Lui e aceea care se atinge de capul celui ce se hiro­toneşte, dacă se hirotoneşte cum trebuie... Căci dacă n-ar fi arvuna Duhului... nu am avea preoţi, nici n-ar putea fi aceste hirotonii fără acea venire (a Duhului)".

La hirotonia arhiereului, se pune pe capul candidatului nu numai mâna unuia din episcopi, ci şi Sfânta Evanghelie, indicându-se pe de o parte sarcina principală ce o primeşte noul arhiereu, pe de alta, accentuându-se credinţa că Hristos însuşi şi-1 face organul deplin al Său. în prima rugăciune se vorbeşte de "jugul Evangheliei" pe care îl primeşte noul arhiereu, iar în a doua, după ce se aminteşte de îndatorirea lui de a "aduce jertfă şi prinos pentru tot poporul", e numit "iconom al harului"; apoi e pus într-o legătură specială cu Hristos, adevăratul Păstor, ca să-şi pună şi el sufletul pen­tru credincioşi, cum Şi 1-a pus Hristos, desăvârşindu-1 prin pilda, învăţătura şi toată lucrarea Sa: "Fă-1 următor Ţie, ade­văratul Păstor, punându-şi sufletul pentru oile Tale, povă-tuitor orbilor, lumină celor dintru întuneric, certător celor neînţelepti, ajutător pruncilor, luminător în lume, ca, desă­vârşind sufletele cele ce i s-au încredinţat lui în viaţa aceas­ta, să stea ne-ruşinat înaintea judecăţii Tale."

După aceea, el primeşte ca veşminte, peste cele preo­ţeşti, sacosul, omoforul şi mitra. Păstrând veşmintele preo­ţeşti şi întărindu-le prin sacos, el va păstra şi completa slu­jirea de preot săvârşitor al Tainelor, nedespărtindu-se de comunităţile euharistice şi duhovniceşti restrânse şi de cre­dincioşii concreţi, prin faptul că menţine şi treapta unei preoţii cu o mai extinsă lucrare unificatoare. Primind omo­forul, el asumă răspunderea pastorală pentru toată obştea credincioşilor, asemenea lui Hristos, Care Şi-a pus sufletul pentru mântuirea fiecăruia din noi, ca Păstorul care lasă pe cele nouăzeci şi nouă de oi şi pleacă în căutarea celei pri­mejduite; aceasta dă o semnificaţie duhovnicească puterii sale împărăteşti, simbolizată prin mitră. Ea e putere duhovnicească, responsabilitate pentru mântuirea tuturor credin­cioşilor. Ca organ al lui Hristos, arhiereul are cea mai cutremu­rătoare răspundere pentru mântuirea sufletelor, având să imite pe Hristos în smerenie, pildă de curăţie, de dezinte­resare, de blândeţe, de jertfire de sine. Dacă îşi înţelege rolul de reprezentant al lui Hristos ca un temei pentru o putere în spirit lumesc, el s-a depărtat interior de Hristos şi prin el nu se mai înfăptuieşte cu toată eficienta lucrarea lui Hristos cel blând, smerit, curat şi în stare de continuă jert­fă. Ca organ al lui Hristos, el trebuie să fie un slujitor model al lui Hristos şi va avea să dea seama la judecata lui Hristos de felul cum şi-a împlinit slujirea lui: dacă şi-a împlinit-o bine, va avea plată mai mare, dacă şi-a împlinit-o rău, va avea parte de osândă mai mare.

TDS 2, pag. 255 – 259

1. Definiţie
Hirotonia este Taina în care, prin punerea mâinilor arhiereului şi prin rugăciune, se împărtăşeşte persoanei anume pregătite, Harul, care dă puterea de a învăţa cuvântul lui Dumnezeu, a săvârşi Sfintele Taine şi a conduce pe credincioşi la mântuire. Hirotonia înseamnă atât intrarea în cler, cât şi primirea unei puteri spirituale sau a unei trepte din acea putere.
2. Numirile
Taina aceasta, săvârşindu-se prin punerea mâinilor - ceea ce în greceşte se cheamă χειροτνία sau χειροθεσία - a primit şi numele de Hirotonie sau Hirotesie. Cu timpul însă a rămas pentru ea numai cuvântul hirotonie, iar cel de hirotesie exprimă altceva decât ideea de Taină a preoţiei, deşi ea are oarecare legătură cu această Taină. Azi, hirotesia este o ierurgie prin care se instituie gradele inferioare ale ierarhiei bisericeşti (citeţ, ipodiacon) şi ranguri sau demnităţi bisericeşti (arhidiacon, protopop). Alte numiri ale Tainei sunt: hirotonie mistică, sfinţire, desăvârşire preoţească, binecuvântare preoţească, servirea lui Dumnezeu, slujirea Noului Testament etc.

Apusenii o numesc: ordinatio, benedictio, presbiterii ministerium, ordo sacerdotalis etc.


3. Instituirea
Protestanţii contestă Hirotoniei caracterul de Taină, deci de lucrare sfântă instituită de Domnul. Pentru ei, ea nu e decât o autorizaţie pe care o dau credincioşii unuia din ei de a învăţa. Sau e investirea rituală în oficiul de predicator, fără caracter tainic.

Ideea aceasta e contrazisă atât de Sf. Scriptură cât şi de învăţătura Bisericii de totdeauna. Sf. Scriptură ne arată că Domnul, dorind ca opera Sa de mântuire să se continue peste veacuri şi să fie folositoare tuturor oamenilor, şi-a ales Apostoli, pe care i-a luat din mulţimea celor ce-L crezuseră (Lc 6,13). Pe aceştia i-a ţinut în jurul Său şi timp de 3 ani i-a învăţat tainele împărăţiei lui Dumnezeu. Apoi le-a dat puterea de a-I continua opera. Aceasta se vede din cuvintele pe care le rosteşte către ei, după învierea Sa: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi grăind aceasta a suflat şi le-a zis: luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele le vor fi iertate; cărora le veţi ţine, vor fi ţinute" (In 20, 21-23).

E foarte probabil ca ritualul punerii mâinilor să fi fost prescris chiar de Mântuitorul. El a fost aplicat totdeauna în Biserică. Prin acest ritual li se împărtăşeşte celor şapte diaconi, Harul de a fi ajutătorii Sf. Apostoli. în Faptele Apostolilor citim că, alegând credincioşii 7 bărbaţi de vază, „i-au înfăţişat înaintea Apostolilor, care, după ce s-au rugat, şi-au pus mâinile peste ei" (FA 6, 6).

Harul slujirii lui Dumnezeu îi primesc, tot prin punerea mâinilor, şi episcopii. Acest har a fost transmis prin Sf. Ap. Pavel, episcopilor Tit şi Timotei. Sf. Ap. Pavel scrie lui Timotei, despre care se ştie că era episcop: „Te îndemn să ţii aprins darul lui Dumnezeu, cel ce este în tine, prin punerea mâinilor mele" (2 Tim 1, 6). Harul Hirotoniei se transmite prin punerea mâinilor, dar el nu-şi are izvorul în cel ce pune mâinile, ci în Dumnezeu. Sf. Ioan Hrisostom scrie: „Se pune mâna peste om, dar toate le face Dumnezeu şi mâna Lui se atinge de capul celui ce se hirotoneşte, dacă hirotonia se face cum se cuvine" (Omilia 14 la Faptele Apostolilor).

Canoanele sinoadelor ecumenice (2, IV; 5, VII) arată că acest Har nu e permis să fie mijlocit pe bani.
4. Partea văzută
Partea văzută a Hirotoniei constă în punerea mâinilor arhiereului pe capui celui ce se hirotoneşte. Sf. Ap. Pavel ne arată că de această punere a mâinilor depinde Harul preoţiei (2 Tim î, 6). Fără ea nu este preoţie. Acest ritual a fost practicat de Sfinţii Apostoli pentru toate cele trei trepte ierarhice şi ei au prescris ca şi urmaşii lor să facă la fel (1 Tim 5, 22). Şi în Biserica romano-catolică, Hirotonia se face tot prin punerea mâinilor.

Punerea mâinilor la Hirotonie este însoţită de rugăciunea următoare: „Dumnezeiescul dar, care pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele ce lipsesc le împlineşte, hirotoneşte pe cucernicul ipodiacon (N.) în diacon (sau diacon, în preot, sau preot în episcop). Să ne rugăm dar pentru el, ca să vină asupră-i Harul Sfântului Duh". Această rugăciune nu o aflăm în Sf. Scriptură, ci ea e alcătuită de Biserică pe baza ideii din Sf. Scriptură, în care ni se spune că Sfinţii Apostoli când hirotoneau, îşi puneau mâinile pe cei desemnaţi şi se rugau (FA 6, 6; 14, 23). Se înţelege că, întrucât rugăciunea lor nu putea avea alt conţinut decât invocarea lui Dumnezeu ca să dea Harul preoţiei persoanei ce se hirotoneşte, Biserica a moştenit această idee şi pe baza ei a alcătuit rugăciunea ce o avem azi.


5. Efectele
Prin Hirotonie şe împărtăşeşte primitorului Harul, care ajută şi îndreptăţeşte la împlinirea atribuţiilor ce revin treptei ierarhice pentru care se face hirotonia. Acest efect îl evidenţiază Sf. Ap. Pavel când spune lui Timotei: „Te îndemn să ţii aprins darul lui Dumnezeu, cel ce este în tine, prin punerea mâinilor mele" (2 Tim 1, 6).

Precum Hirotonia este una, aşa şi Harul este unul, dar el se împarte în mod gradat celor trei trepte ierarhice. Diaconul îl primeşte într-o măsură mai mică, preotul în una mai mare, iar episcopul îl primeşte în plenitudinea lui. Caracterul unitar de Taină al Hirotoniei nu e desfiinţat prin existenţa celor trei trepte ierarhice.

Hirotonia nu se repetă. Harul acestei Taine se împărtăşeşte unei persoane, pentru aceeaşi treaptă, o singură dată şi el rămâne în ea pentru totdeauna. Canoanele pedepsesc cu depunerea atât pe cel ce primeşte Hirotonia a doua, cât şi pe cel ce hirotoneşte o persoană care a fost odată hirotonită în mod valid (68 ap.).

Harul Hirotoniei rămânând pentru totdeauna în cel hirotonit (1 Tim 4,14), unul ca acesta nu mai poate deveni mirean. El rămâne în starea de cleric pentru toată viaţa. Cel ce face însă unele abateri de la îndatoririle clericale, poate fi oprit de la exercitarea funcţiunilor preoţeşti, dar Harul Hirotoniei nu-i poate fi luat.

Principiul nerepetării Hirotoniei a fost respectat de Biserică chiar şi când e vorba de hirotoniile săvârşite de eretici sau schismatici. Biserica recunoaşte Hirotoniile acestora, în cazul când după învăţătura lor, Hirotonia e socotită ca Taină şi e săvârşită după normele canonice.
6. Săvârşitorul
Săvârşitorul Hirotoniei e numai episcopul. Hirotonia e singura Taină pe care e îndreptăţit să o săvârşească numai episcopul. Aceasta se vede din Sf. Scriptură, care ne arată că în Biserica primară hirotoneau numai Sfinţii Apostoli, care, la rândul lor, au încredinţat această misiune numai episcopilor. Sf. Apostol Pavel scrie lui Tit ca să instituie preoţi prin cetăţi (Tit 1,5), iar lui Timotei ca să fie cu băgare de seamă pe cine hirotoneşte (1 Tim 5, 22).
7. Primitorul
Primitorul Hirotoniei este creştinul ortodox liber, major, de sex masculin, sănătos trupeşte şi sufleteşte şi pregătit spre acest scop, din punct de vedere intelectual şi moral. Diaconii şi preoţii pot fi căsătoriţi, însă trebuie să fie cununaţi înainte de Hirotonie, căci după Hirotonie nu mai e permis să se cunune. Episcopii nu au voie să fie căsătoriţi. Dispoziţia aceasta, referitoare la episcop, datează de la sinodul Trulan încoace. Ea e de ordin canonic, nu dogmatic. Biserica romano-catolică impune celibatul tuturor clericilor.

Femeile nu pot primi Taina Hirotoniei. Aceasta li se interzice atât de Sf. Scriptură (1 Co 14, 34) cât şi de dispoziţiile bisericeşti ulterioare. Montaniştii însă hirotoneau şi femei, iar unele secte protestante admit femeile în rândurile pastorilor, cu drepturile de a îndeplini toate funcţiunile pe care le îndeplinesc bărbaţii pastori. Diaconiţele, care existau în Biserica veche, până în sec. XII, nu aveau Hirotonia de diacon. Ele primeau, numai o binecuvântare care era o ierurgie şi prin care li se încredinţa o misiune în cadrul vieţii bisericeşti. Slujba lor era: să instruiască pe catehumene asupra ceremoniilor Botezului şi să ajute la Botezul femeilor, să poarte grijă de văduve, să supravegheze, în timpul serviciului divin, uşile femeilor în biserică şi alte câteva servicii similare. în altar însă nu făceau nici un serviciu, nu binecuvântau şi nu îndeplineau slujbe din cele ce fac preoţii sau diaconii.



TTDE, pag. 187 - 188
Taina Preoţiei sau a Hirotoniei (instituire: II Tim. 1, 6; I Tim. 3, 1; Tit 1,5) este Taina introducerii în succesiunea apos­tolică, prin consacrare sacramentală, a slujitorilor bisericeşti, consacraţi acelor slujiri pe care Apostolii le-au recunoscut ca fiind după porunca lui Hristos şi fără de care identitatea şi unita­tea Bisericii văzute nu pot fi garantate. Hirotonia nu conferă harisma şi demnitatea Apostolilor, unice şi netransmisibile, ca membri ai grupului „ Celor Doisprezece". Apostolii - simbolul poporului lui Dumnezeu - au un rol unic, netransferabil, de ace­ea, în această poziţie ei nu au succesori. Primind de la Hristos autoritatea să lucreze în numele Lui (Lc. 10, 16) şi să transmită mai departe ceea ce au primit, Apostolii au instituit slujiri care au un caracter şi o funcţie apostolică. Aceste slujiri au forme diverse, dar ele au fost introduse sub supravegherea Apostolilor şi prin punerea mâinilor lor, ritual prin care se dă autoritatea slujirilor (cf. F.A. 13, 3; 20, 28).

În ritualul Hirotoniei, cele două elemente sunt insepara­bile: punerea mâinilor episcopului cu rugăciunea de invocare a Duhului Sfânt, Care împarte un har special pentru o misiune specifică în Biserică, şi trimiterea de a sluji în numele lui Hris­tos după voia Sa. Slujitorii bisericeşti (episcopi, preoţi şi dia­coni) nu lucrează în locul lui Hristos, ca şi când Acesta ar fi ab­sent. Ei nu sunt propriu-zis vicari, reprezentanţi sau înlocuitori, ci au darul de a manifesta văzut, de a da garanţie obiectivă des­pre prezenţa continuă şi activă a lui Hristos cu poporul Său. Tocmai de aceea, numai episcopii şi preoţii hirotoniţi în conti­nuitate cu Apostolii pot sluji cu puterea Duhului Sfânt, spre pre-dicarea Evangheliei, spre iertarea păcatelor, spre celebrarea Tai­nelor. Numai ei sunt trimişi prin actul hirotoniei, să dea un semn eficient de lucrarea lui Hristos în mijlocul poporului.

„Dăruirea Sfântului Duh se face prin atingerea mâinilor trupeşti (F.A. 8, 17), care transmite, celui care se apropie cu sinceritate şi cu adevărat, lucrarea dumnezeiască şi harul dum­nezeiesc, care la rândul ei se transmite prin acesta fărăşi altuia şi prin el fărăşi altuia şi trece prin succesiune, întinzăndu-se împreună cu tot timpul" (Grigorie Palama, „Despre împărtăşirea dumnezeiască", 20, Filocalia VII, p. 398).

De altfel, în actul Hirotoniei, pe care episcopul o săvârşeşte în virtutea succesiunii apostolice: „Darul pe care l-ai vărsat peste Sfinţii Apostoli ai binevoit să se întindă pană la noi", Hristos este Cel Care pune mâna. La Hirotonia preotului, epis­copul se roagă: „ Tu însuţi Stăpâne al tuturor, pe acesta pe care ai binevoit să pui mâinile prin mine, binevoieşte să primească acest mare har al Duhului Sfânt... ca să aibă viaţă vrednică de această mare cinste de preot, dăruită lui prin providenţa Ta atotputernică" (Hirotonia preotului, Arhieraticon, p. 80). In orice act sacramental, Arhiereul bisericesc este slujitorul Mare­lui Arhiereu ceresc: „ Căci nu prin punerea mâinilor mele peste el, ci prin trimiterea îndurărilor Tale celor multe se dă celor vrednici ai Tăi harul" (Hirotonia diaconului, Molitfelnic, p. 76). Hirotonia episcopului se face numai Duminica în cadrul Litur­ghiei euharistice.

Faptele Apostolilor (Cap. 6; 20,28; 11,29-30; 14, 23; 15, 2, 4, 23; 21,8), ca şi epistolele pauline (I Tim. 3, 1-13; 5, 17), atestă existenţa distinctă şi complementară a celor trei slujiri sacerdotale, instituite prin Hirotonie. în secolul următor, Sfântul Ignatie al Antiohiei, el însuşi episcop, va explica pe larg şi simbolismul episcopului, preotului şi diaconului, (Către Filad. 4; Către Magn. 6, 1; 3, 1-2; Către Trai. 3). Ca succesori ai Apostolilor, episcopii au o răspundere şi o misiune apostolică. Episcopul este conducătorul unei Biserici locale, în calitate de membru al colegiului episcopal, colegiu care reprezintă grupul „ Celor doisprezece ". Episcopul reprezintă Biserica universală şi de aceea are autoritate în Biserica locală. E singurul care conferă Taina în cele trei trepte sau slujiri. Prezbiterii (preoţii) exercită funcţiile sacerdotale în unitate deplină cu episcopii. împreună formează preoţimea sau cinul preoţesc care are răspundere de Biserica locală. Preotul primeşte de la episcop răspunderea pas­torală pentru o parohie. Diaconii se află în serviciul episcopului. Deşi n-au preoţia necesară săvârşirii Tainelor, ei au diverse funcţii în Biserică: predicarea Evangheliei, diaconic

Preoţia - harismă şi slujire recunoscute şi consacrate prin hirotonie - se exercită în mai multe direcţii:

Predicarea Evangheliei (Efes. 3, 6-9) sau „slujirea cuvân­tului" (F.A. 6, 4), şi nu numai simpla citire şi interpretare a Sfintei Scripturi (Rom. 10, 14-15), care erau obligatorii şi pentru sinagogă (Rom. 15, 4). Predicarea Evangheliei înseamnă, pe lângă vestirea istorică a lui Iisus Hristos şi a învăţăturii Lui, propovăduirea într-o perspectivă eshatologică (Mt. 24, 31). De­sigur că slujirea kerigmatică şi misionară nu era privilegiul ex­clusiv al celor hirotoniţi. Didahia menţionează profeţi şi didascali itineranţi.

Săvârşirea Sfintelor Taine şi, în primul rând, a Euharistiei (I Cor. 14, 16-17; I Tim. 2, 1). Prezbiterii nu sunt altceva decât „iconomi ai harului". (I Pt. 4, 10). Adevărata Euharistie este cea celebrată de „ episcop " sau de cel căruia episcopul i-a îngă­duit (Către Smirneni, 8, 1).

Slujirea pastorală (I Cor. 12, 18) care nu înseamnă doar a conduce şi a oficia, ci, mai ales, a păstori, adică a apăra, a oferi o hrană, a întreţine prin jertfa. Iisus Hristos Se numeşte pe Sine „Păstorul cel bun", întrucât îşi pune viaţa pentru oile Sale (In. 10, 11). Prin porunca „Paşte oile Mele" (In. 21, 16-18), Petru şi ceilalţi Apostoli, ca şi urmaşii lor, sunt chemaţi să actualizeze pentru fiecare generaţie, loc şi timp, actul în care Hristos însuşi pe Sine S-a dat pentru viaţa lumii.

Ierarhia în Biserică nu este o instituţie clericală, de sine stătătoare, deoarece şi mirenii participă la preoţia lui Hristos. Nicolae Cabasila (Viaţa în Hristos, III, 1 -3) face o analogie între Hirotonia preoţilor şi Mirungerea celor botezaţi, deoarece ambe­le se fac prin punerea mâinilor şi invocarea Duhului Sfânt: „Dumnezeiescul har Care vindecă orice slăbiciune şi împlineşte orice lipsă", „Pecetea darului Duhului Sfânt... ".



Yüklə 1,82 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   9   10   11   12   13   14   15   16   ...   35




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin