Subiectul 12: Taina Mirungerii

TTDE, pag. 187 - 188
Taina Preoţiei sau a Hirotoniei (instituire: II Tim. 1, 6; I Tim. 3, 1; Tit 1,5) este Taina introducerii în succesiunea apos­tolică, prin consacrare sacramentală, a slujitorilor bisericeşti, consacraţi acelor slujiri pe care Apostolii le-au recunoscut ca fiind după porunca lui Hristos şi fără de care identitatea şi unita­tea Bisericii văzute nu pot fi garantate. Hirotonia nu conferă harisma şi demnitatea Apostolilor, unice şi netransmisibile, ca membri ai grupului „ Celor Doisprezece". Apostolii - simbolul poporului lui Dumnezeu - au un rol unic, netransferabil, de ace­ea, în această poziţie ei nu au succesori. Primind de la Hristos autoritatea să lucreze în numele Lui (Lc. 10, 16) şi să transmită mai departe ceea ce au primit, Apostolii au instituit slujiri care au un caracter şi o funcţie apostolică. Aceste slujiri au forme diverse, dar ele au fost introduse sub supravegherea Apostolilor şi prin punerea mâinilor lor, ritual prin care se dă autoritatea slujirilor (cf. F.A. 13, 3; 20, 28).

În ritualul Hirotoniei, cele două elemente sunt insepara­bile: punerea mâinilor episcopului cu rugăciunea de invocare a Duhului Sfânt, Care împarte un har special pentru o misiune specifică în Biserică, şi trimiterea de a sluji în numele lui Hris­tos după voia Sa. Slujitorii bisericeşti (episcopi, preoţi şi dia­coni) nu lucrează în locul lui Hristos, ca şi când Acesta ar fi ab­sent. Ei nu sunt propriu-zis vicari, reprezentanţi sau înlocuitori, ci au darul de a manifesta văzut, de a da garanţie obiectivă des­pre prezenţa continuă şi activă a lui Hristos cu poporul Său. Tocmai de aceea, numai episcopii şi preoţii hirotoniţi în conti­nuitate cu Apostolii pot sluji cu puterea Duhului Sfânt, spre pre-dicarea Evangheliei, spre iertarea păcatelor, spre celebrarea Tai­nelor. Numai ei sunt trimişi prin actul hirotoniei, să dea un semn eficient de lucrarea lui Hristos în mijlocul poporului.

„Dăruirea Sfântului Duh se face prin atingerea mâinilor trupeşti (F.A. 8, 17), care transmite, celui care se apropie cu sinceritate şi cu adevărat, lucrarea dumnezeiască şi harul dum­nezeiesc, care la rândul ei se transmite prin acesta fărăşi altuia şi prin el fărăşi altuia şi trece prin succesiune, întinzăndu-se împreună cu tot timpul" (Grigorie Palama, „Despre împărtăşirea dumnezeiască", 20, Filocalia VII, p. 398).

De altfel, în actul Hirotoniei, pe care episcopul o săvârşeşte în virtutea succesiunii apostolice: „Darul pe care l-ai vărsat peste Sfinţii Apostoli ai binevoit să se întindă pană la noi", Hristos este Cel Care pune mâna. La Hirotonia preotului, epis­copul se roagă: „ Tu însuţi Stăpâne al tuturor, pe acesta pe care ai binevoit să pui mâinile prin mine, binevoieşte să primească acest mare har al Duhului Sfânt... ca să aibă viaţă vrednică de această mare cinste de preot, dăruită lui prin providenţa Ta atotputernică" (Hirotonia preotului, Arhieraticon, p. 80). In orice act sacramental, Arhiereul bisericesc este slujitorul Mare­lui Arhiereu ceresc: „ Căci nu prin punerea mâinilor mele peste el, ci prin trimiterea îndurărilor Tale celor multe se dă celor vrednici ai Tăi harul" (Hirotonia diaconului, Molitfelnic, p. 76). Hirotonia episcopului se face numai Duminica în cadrul Litur­ghiei euharistice.

Faptele Apostolilor (Cap. 6; 20,28; 11,29-30; 14, 23; 15, 2, 4, 23; 21,8), ca şi epistolele pauline (I Tim. 3, 1-13; 5, 17), atestă existenţa distinctă şi complementară a celor trei slujiri sacerdotale, instituite prin Hirotonie. în secolul următor, Sfântul Ignatie al Antiohiei, el însuşi episcop, va explica pe larg şi simbolismul episcopului, preotului şi diaconului, (Către Filad. 4; Către Magn. 6, 1; 3, 1-2; Către Trai. 3). Ca succesori ai Apostolilor, episcopii au o răspundere şi o misiune apostolică. Episcopul este conducătorul unei Biserici locale, în calitate de membru al colegiului episcopal, colegiu care reprezintă grupul „ Celor doisprezece ". Episcopul reprezintă Biserica universală şi de aceea are autoritate în Biserica locală. E singurul care conferă Taina în cele trei trepte sau slujiri. Prezbiterii (preoţii) exercită funcţiile sacerdotale în unitate deplină cu episcopii. împreună formează preoţimea sau cinul preoţesc care are răspundere de Biserica locală. Preotul primeşte de la episcop răspunderea pas­torală pentru o parohie. Diaconii se află în serviciul episcopului. Deşi n-au preoţia necesară săvârşirii Tainelor, ei au diverse funcţii în Biserică: predicarea Evangheliei, diaconic

Preoţia - harismă şi slujire recunoscute şi consacrate prin hirotonie - se exercită în mai multe direcţii:

Predicarea Evangheliei (Efes. 3, 6-9) sau „slujirea cuvân­tului" (F.A. 6, 4), şi nu numai simpla citire şi interpretare a Sfintei Scripturi (Rom. 10, 14-15), care erau obligatorii şi pentru sinagogă (Rom. 15, 4). Predicarea Evangheliei înseamnă, pe lângă vestirea istorică a lui Iisus Hristos şi a învăţăturii Lui, propovăduirea într-o perspectivă eshatologică (Mt. 24, 31). De­sigur că slujirea kerigmatică şi misionară nu era privilegiul ex­clusiv al celor hirotoniţi. Didahia menţionează profeţi şi didascali itineranţi.

Săvârşirea Sfintelor Taine şi, în primul rând, a Euharistiei (I Cor. 14, 16-17; I Tim. 2, 1). Prezbiterii nu sunt altceva decât „iconomi ai harului". (I Pt. 4, 10). Adevărata Euharistie este cea celebrată de „ episcop " sau de cel căruia episcopul i-a îngă­duit (Către Smirneni, 8, 1).

Slujirea pastorală (I Cor. 12, 18) care nu înseamnă doar a conduce şi a oficia, ci, mai ales, a păstori, adică a apăra, a oferi o hrană, a întreţine prin jertfa. Iisus Hristos Se numeşte pe Sine „Păstorul cel bun", întrucât îşi pune viaţa pentru oile Sale (In. 10, 11). Prin porunca „Paşte oile Mele" (In. 21, 16-18), Petru şi ceilalţi Apostoli, ca şi urmaşii lor, sunt chemaţi să actualizeze pentru fiecare generaţie, loc şi timp, actul în care Hristos însuşi pe Sine S-a dat pentru viaţa lumii.

Ierarhia în Biserică nu este o instituţie clericală, de sine stătătoare, deoarece şi mirenii participă la preoţia lui Hristos. Nicolae Cabasila (Viaţa în Hristos, III, 1 -3) face o analogie între Hirotonia preoţilor şi Mirungerea celor botezaţi, deoarece ambe­le se fac prin punerea mâinilor şi invocarea Duhului Sfânt: „Dumnezeiescul har Care vindecă orice slăbiciune şi împlineşte orice lipsă", „Pecetea darului Duhului Sfânt... ".

Subiectul 5: Taina Nunţii
TDO 3, pag. 183 – 211

Taina Nuntii este un act sfânt, de origine dumneze­iască, în care, prin preot, se împărtăşeşte harul Sfântului Duh, unui bărbat şi unei femei ce se unesc liber în căsă­torie, care sfinţeşte şi înaltă legătura naturală a căsătoriei la demnitatea reprezentării unirii duhovniceşti dintre Hristos şi Biserică.
1. Locul Nunţii între celelalte Taine
O primă întrebare care s-ar putea naşte în legătură cu această Taină este cea referitoare la locul care i se acordă ei în înşirarea Tainelor. Această întrebare implică şi pe cea referitoare la locul Hirotoniei. Dacă săvârşitorul tuturor Tainelor este preotul, de ce nu se pune Hirotonia fie la înce­putul, fie la sfârşitul tuturor Tainelor? De ce aşază tradiţia Bisericii Hirotonia după Botez, Mirungere, Euharistie şi Pocăinţă, şi înainte de nuntă şi Maslu? Un prim răspuns ar putea fi acela că prin cele patru Taine anterioare omul este pus într-o relaţie directă cu Hristos şi numai indirect este pus într-o relaţie de slujire şi cu ceilalţi oameni, pe când prin Taina Nuntii omul e pus în primul rând într-o relaţie strânsă cu un semen al său, iar prin Maslu i se dă un ajutor pentru trupul său, şi numai prin ele e pus în relaţie cu Hristos. Deci aceasta ar justifica şi aşezarea Hirotoniei după cele patru Taine care pun pe om în relaţie directă cu Hristos, întrucât de acestea depinde mântuirea lui, iar rolul principal al preotului e să-i ajute, prin Hristos, pe oameni să-şi dobân­dească mântuirea.

Acest răspuns poate avea şi forma următoare: cele pa­tru Taine aşezate înaintea Hirotoniei dau omului harul cu care, conlucrând, el îşi dobândeşte mântuirea, dar fructifi­carea acestui har se face în mod deplin prin preoţie şi că­sătorie. Majoritatea oamenilor trăiesc plinătatea relaţiei de căsătorie prin realizarea virtuţilor ca roade ale colaborării lor cu harul, sau ca forme ale sfinţirii lor în această relaţie neîntreruptă şi intensă. Iar odată intrat în această relaţie, calitatea ei de o anumită înălţime determină în sens bun toate celelalte relaţii ale omului în societate, pe care căsă­toria le multiplică. Cu atât mai mult se întâmplă aceasta cu preoţia. Deci Taina Nuntii şi Taina Preoţiei ajută pe credin­cioşi, prin harul ce Ii—1 dau, să pună într-o aplicare cuvenită harurile celorlalte Taine, în situaţia concretă familială şi so­cială în care trăieşte, prin natură, marea lor majoritate, sau în rolul bisericesc asumat de către unii dintre ei; îi ajută ca în relaţia cu semenii lor, în căsătorie şi în preoţie şi în multiplele probleme şi relaţii ce li le impun acestea, să se întâlnească cu Dumnezeu, sau să dezvolte relaţia cu Hristos mai ales printr-un semen cu care se unesc pe viaţă, sau cu credincioşii pentru care sunt răspunzători. Nunta şi Preoţia ca Taine fac vădit faptul că persoana nu se reali­zează decât în comuniune, că persoana şi comuniunea sunt doi poli inseparabili; fac vădit faptul că Tainele îşi au rodirea lor în răspunderea oamenilor unii faţă de alţii. Din acest punct de vedere, Preoţia e un rod mai bogat al celor­lalte Taine şi deci e justificată aşezarea după ele şi înainte de celelalte în care acelea rodesc.

Poate faptul că monahii, printr-o harismă care biruieşte natura,reuşesc să se menţină printr-un efort în afara relaţiei de căsătorie şi a complexului de relaţii necesare şi de pro­bleme impuse de ea, menţinându-se într-o relaţie directă şi oarecum strict personală cu Hristos, explică de ce Biserica nu consacră printr-o Taină intrarea în monahism, ci numai printr-o ierurgie. Paul Evdokimov observă: "Prin harul Tainei (Nunţii) eşecurile nu sunt răni mortale, nici infidelităţile - condam­nări fără recurs. Ceea ce monahii realizează nemijlocit, cei căsătoriţi o fac mijlocit, şi mijlocul prin care o fac este locul sacramental al harului. Cei doi privesc pe Hristos, privindu-se unul pe altul, şi acest "altul" e iubirea Lui, care e darul harului".

Faptul că putem vedea pe Dumnezeu prin altul, că iu­birea faţă de altul ni-1 face pe acela transparent al lui Dum­nezeu, e un dar al întrupării Cuvântului. Prin aceasta Cuvân­tul lui Dumnezeu ne-a dat putinţa să-L vedem prin faţa omenească, mai întâi în El însuşi, apoi în toţi cei în care Hristos Se sălăşluieşte, sau continuă să Se întrupeze prin Taine. Numai pentru că Hristos ca Dumnezeu e transparent în altul şi înfrumuseţează pe altul, acest altul ni se arată vrednic de o iubire nesfârşită; iubirea fată de acest altul nu se epuizează niciodată. în afară de Hristos, iubirea perma­nentă fată de un om concret ar fi fost imposibilă. "Pentru cine se plasează în afara întrupării, diferenţa infinită, cali­tativă, de netrecut, între Dumnezeu şi om, alteritatea lui ab­solută, face iubirea nenorocită şi toată comuniunea, chiar co­municarea, indirectă şi voalată. Proiectată în raporturile celor căsătoriţi, această alteritate radicală a altuia face în mod con­cret iubirea nenorocită şi imposibilă". Monahul, deşi necă­sătorit, stă totuşi în relaţie cu Dumnezeu ca persoană, deci într-o stare de acută responsabilitate. De aceea literatura patristică numeşte monahismul "adevărata filosofie".

Faptul că în căsătorie Dumnezeu e cunoscut prin ce­lălalt, iar în Maslu - prin mângâierea primită de la El în stare de boală (prin trup), face ca aceste două Taine să fie aşe­zate la urmă, după ce preotul a pus pe om în legătură di­rectă cu Hristos prin celelalte patru Taine. Dar faptul că for­ma mijlocită în care se cunoaşte Hristos prin cele două Taine din urmă e totuşi o cunoaştere directă a Lui prin trans­parenta celuilalt sau a trupului slăbit, deci nu e o simplă cunoaştere deductivă sau posterioară cunoaşterii semenu­lui sau trupului bolnav, precum şi faptul că atât căsătoria cât şi boala sunt forme de situaţii concrete în care se fruc­tifică harurile celorlalte Taine, leagă aceste două Taine cu cele patru dinainte. Dar Preoţia e legată şi mai mult atât cu cele patru Taine anterioare prin care e primit Hristos ca Mântuitor personal, cât şi cu cele două din urmă, prin rela­ţiile mai responsabile cu oamenii în care trebuie să se ma­nifeste rodirea harului primit.
2. Căsătoria ca legătură naturală pe viată între un bărbat şi o femeie
Căsătoria ca legătură naturală pe viată între un bărbat şi o femeie se întemeiază pe faptul că bărbatul şi femeia numai împreună alcătuiesc umanitatea completă. "Nu e decât o suferinţă a fi singur". Nici Dumnezeu nu e o sin­gură persoană. Căci în acest caz n-ar fi iubire, ba n-ar fi în întregime persoană, deci Dumnezeu. De aceea, nici omul n-ar fi chipul lui Dumnezeu, dacă ar fi o monadă închisă. în acest caz existenţa lui ar fi un chin, dacă ar mai exista peste tot. Facerea spune că Dumnezeu a făcut pe Eva pen­tru că a văzut că "nu e bine să fie omul singur" (2, 18). Nu numai ca să-1 ajute pe Adam crease Dumnezeu şi pe Eva, ci şi pentru ca să-1 ferească de singurătate, căci numai pen­tru că se completează reciproc ei sunt omul deplin. "Bărbat şi femeie i-a făcut pe ei şi i-a binecuvântat; şi a chemat numele Iui om (Adam), în ziua în care i-a făcut pe ei" (Fac. 5, 2). Omul este o unitate completă, deci chip al lui Dum­nezeu, pentru că unitatea sa de om se realizează în duali­tatea personală neuniformă, ci complementară de bărbat şi femeie: "Şi a făcut Dumnezeu pe om, după chipul lui Dumnezeu 1-a făcut pe el, bărbat şi femeie i-a făcut pe ei" (Fac. 1, 27). "Vorbind de doi, Dumnezeu vorbeşte de unul singur", notează Sfântul Ioan Gură de Aur. Iar Sfântul Chi­rii al Alexandriei spune: "Dumnezeu a creat coexistenţa".

Scoaterea Evei din Adam înseamnă că Eva a fost cu­prinsă virtual în Adam şi înainte de aducerea ei distinctă la existenţă. Dar a fost în Adam nu ca ceva identic cu el şi deci ea nu e rezultatul unei simple dezvoltări a lui. Omul e bipolar în sine însuşi. Numai aşa e fiinţă dialogică. Parte­nerii în dialog trebuie să aibă şi ceva comun, dar şi ceva deosebit, mai deosebit decât are un individ de acelaşi sex faţă de alt individ. "Adam a fost totdeauna Adam-Eva". "Se poate spune că aceste două aspecte (masculin şi feminin) ale omului sunt în aşa măsură inseparabile în iubirea lui Dumnezeu, că o fiinţă umană, luată izolat şi considerată în sine, nu e deplin om. Nu e, aşa zicând, decât o jumătate de om, într-o existentă izolată de complementarul său". Nu e decât o jumătate neuniformă cu cealaltă jumătate.

Deosebirea complementară trupească redă şi condiţio­nează o diferenţă complementară sufletească. Aceasta nu face pe fiecare mai puţin om. Dar umanitatea este trăită de fiecare în alt mod şi într-o completare reciprocă. Fiecare e la fel de om, dar integritatea umană şi-o trăiesc numai îm­preună, în completarea reciprocă. Cu alte cuvinte, această unitate umană diferenţiată şi complementară este o unitate conjugală. "Fiinţa umană este o fiinţă conjugală". Pere­chea umană din rai era o pereche conjugală. "Aceasta era căsătoria paradisiacă, avându-şi baza în natura umană duală". Dar ea avea şi un har.

Pentru a fi o unire desăvârşită, căsătoria comportă o iu­bire desăvârşită. De aceea ea trebuie să fie indisolubilă. Astfel, căsătoria avea de la început atributele unităţii şi indisolubilităţii. Bărbatul avea, în mod deplin, în unirea de­săvârşită cu o femeie, tot ce-1 completa esenţial; şi femeia la fel. Trecerea de la legătura cu o femeie la legătura cu alta, sau de la un bărbat la altul, nu procură nici unuia com­pletarea deplină printr-o unire desăvârşită. Femeiescul e mereu căutat fără să fie găsit deplin, în acea dăruire a lui deplină şi pentru toată viata; şi bărbătescul la fel. Fiecare jumătate rămâne mai mult sau mai puţin un individ necom­plet ca om, mai mult sau mai puţin într-o singurătate. Unirea deplină între un bărbat şi o femeie, corespun­zând unei iubiri desăvârşite, e netrecătoare. Căci fiecare a găsit în celălalt nu un obiect, ale cărui posibilităţi de satis­facere sunt limitate şi care se ascunde ca persoană atunci când e tratat ca obiect, ci o persoană inepuizabilă şi veşnic nouă în capacitatea şi imaginaţia ei de autodăruire.

Cei doi se iubesc pentru că se completează, pentru că nu-şi sunt uniformi. Iubirea nu se naşte între două suflete care sună la fel, ci care sună "armonic", spune Schiller. Iubirea este un schimb de flintă, o întregire reciprocă. Iu­birea îmbogăţeşte pe fiecare pentru că primeşte şi dăru­ieşte la nesfârşit, pe când ura sărăceşte, pentru că nu dă şi nu primeşte nimic. Bărbatul găseşte în femeie o taină indefinită. Ea îşi cu­noaşte nişte insuficiente care se cer după o întregire prin bărbat, de aceea îl iubeşte pe bărbat; şi bărbatul, la fel. Că­sătoria e în acelaşi timp dragoste şi ajutor, bucurie de ce­lălalt şi răbdare a lui. Pentru toate acestea se dă celor doi ce se căsătoresc harul dumnezeiesc. Iubirea uneşte uimi­rea în fata tainei celuilalt şi răbdarea neputinţelor lui şi aju­torarea lui în ele. în iubire, amândoi devin tari.

Căsătoria ca legătură naturală a fost slăbită şi desfigu­rată în multe forme după cădere, prin egoismul descătuşat şi dezvoltat de cădere. Ea a pierdut prin aceasta harul legat de starea primordială. Totuşi ea n-a fost desfiinţată în esen­ţă. Căci nici natura umană n-a fost distrusă. Bărbatul se întregeşte aşa de mult prin femeie, deoa­rece ea este cealaltă jumătate a speciei şi numai împreună cu ea bărbatul formează omul întreg şi numai în unire cu ea se realizează ca bărbat. Şi femeia la fel. Căci bărbatul e cel ce completează femeia, şi viceversa. Şi dacă bărbatul nu completează de fapt femeia şi nu e completat de ea, nu se realizează ca bărbat, precum nici femeia, ca femeie. în felul acesta, în femeia lui, bărbatul are toată cealaltă jumătate a speciei, şi viceversa, încât nici unul nu are nevoie de alt bărbat sau de altă femeie.

Dar orice bărbat sau femeie e nu numai un exemplar uniform al unei jumătăţi a speciei, ci poartă şi caracterele unice ale unei persoane nerepetate. Vieţuind împreună, cele două persoane se configurează una după cealaltă, încât bărbatul se completează şi ca persoană prin femeie, şi invers. Fiecare devine un fel de co-persoană şi amândoi o unitate co-personală. De aceea, bărbatul care ar trece de la o femeie la alta nu se mai realizează ca persoană, defi­nită prin convieţuirea cu o singură persoană ca femeie. Trăsăturile lui personale vor deveni fluide, nedefinite. Propriu-zis el va deveni mai mult un individ-specie, căci cel ce e lipsit de o adevărată şi permanentă comuniune perso­nală, e mai mult un individ uniform al speciei decât o per­soană, în el se dezvoltă mai mult pasiunile speciei, near­monizate şi neînfrânate în trăsăturile unei persoane cu ca­ractere spirituale reliefate în mod propriu. Prin educaţie ca­racterele lor personale îmbinate le capătă şi copiii lor; sau şi cei doi se resimt cu vremea de trăsăturile personale ale copiilor. Aşa se pregătesc oamenii să devină o universală comunitate co-personală în împărăţia cerurilor. Această re­ciprocă configurare personală n-a lipsit cu totul nici după cădere, ba ea a fost ajutată într-un fel chiar de legea na­turii. Slujba ortodoxă afirmă: "nici păcatul de la început, nici potopul n-au stricat sfinţenia căsătoriei". Sfântul Efrem Şirul adaugă: "De la Adam până la Domnul, iubirea conjugală autentică era Taină desăvârşită". Mai precis vorbeşte Fericitul Augustin, spunând la rândul său: "Hristos a întărit la Cana ceea ce a instituit în rai". Totuşi atributele naturale ale căsătoriei, unitatea şi indi-solubilitatea, erau de multi şi chiar de multe popoare în­tregi nesocotite. Dar conştiinţa că ea e una şi indisolubilă persista între oameni. Din această conştiinţă pun fariseii lui Iisus întrebarea: "Se cade, oare, omului să-şi lase femeia sa pentru orice pricină?" (Mt. 19, 3).
3. Întărirea şi înălţarea căsătoriei de către Hristos
Hristos întăreşte din nou legătura căsătoriei dintre băr­bat şi femeie şi o înaltă, din ordinea naturii, în ordinea ha­rului, învăluind-o, prin participarea Sa la nunta de la Cana, în ambianta harică ce iradia din Persoana Sa. Săvârşind acolo cea dintâi minune, prin puterea Sa mai presus de fire şi dând perechii ce se căsătorea să bea din vinul iubirii en­tuziaste turnate de El prin harul Său, El vrea să arate că în­cepe înălţarea vieţii omeneşti în ordinea harului de la întă­rirea şi înălţarea căsătoriei. El afirmă apoi direct trebuinţa revenirii căsătoriei la uni­tatea şi indisolubilitatea ei de la început. La întrebarea fari­seilor, de ce Moise a permis părăsirea femeii, El răspunde: "Fiindcă Moise, după învârtoşarea inimii voastre, v-a dat vouă voie să vă lăsări femeile voastre, dar la început n-a fost aşa. Ci Eu vă zic vouă: Oricine va lăsa pe femeia sa -nu pentru desfrânare - şi se va însura cu alta, preacurveşte, şi cine s-a însurat cu cea lăsată, preacurveşte" (Mt. 19, 8-9).

Iisus consideră ca adulter pe cel ce-şi Iasă femeia sa şi ia pe alta, sau pe cel ce o ia pe cea părăsită, deoarece socoteşte că legătura căsătoriei nu s-a desfiinţat între cel ce şi-a lăsat soţia sa, prin faptul că a părăsit-o. Aceasta o spune şi direct mai înainte, răspunzând la întrebarea dacă e permis cuiva să-şi lase femeia sa, pentru orice pricină, în afară de cea a adulterului. în acest răspuns, El afirmă uni­tatea celor căsătoriţi, bazat pe faptul că Dumnezeu a făcut pe om ca bărbat şi ca femeie şi deci cel ce se uneşte cu o femeie se completează în mod atât de total cu ea, încât alcătuiesc o unitate. Bărbatul a devenit omul întreg prin această femeie sau viceversa. Dumnezeu însuşi i-a împreu­nat prin faptul că a făcut pe om bărbat şi femeie, deci prin faptul că fiecare devine omul întreg în unirea cu celălalt, iar această unitate pe care şi-a găsit-o fiecare nu se poate de­zintegra şi reface cu alt partener. Nemairespectându-se unul pe altul ca persoană, ci tratându-se ca obiecte de plăcere care nu fine mult, aceştia cad din demnitatea de om, pe care au primit-o prin creaţie: "Răspunzând, El a zis: Oare n-afi citit că Cel ce i-a făcut de la început, bărbat şi femeie i-a făcut? Şi adaugă: Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Aşa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă" (Mt. 19, 4-6).

Bazată pe cuvântul Mântuitorului, Biserica Ortodoxă nu divorţează pe cei căsătoriţi decât în cazul când unul din ei a rupt unitatea dintre ei prin adulter. Dar nu cunună pe ci­neva mai mult decât de trei ori. Pentru a doua căsătorie impune o pocăinţă şi o oprire de la Sfânta împărtăşanie pe timp de doi ani, iar pentru a treia - pe timp de cinci ani. Iar în rugăciunile de la această căsătorie se cere iertarea păca­telor celor ce se cunună: "Stăpâne, Doamne Dumnezeule... iartă fărădelegile robilor Tăi, chemându-i pe dânşii Ia po­căinţă, şi dându-le lor iertarea greşelilor, curăţirea păcate­lor... celor de voie şi celor fără de voie, Cela ce ştii nepu­tinţa firii omeneşti". Dar când unul din soţi a decedat, ce­lălalt e admis la căsătorie fără divorţ bisericesc, căci căsă­toria se consideră stinsă (Rom. 7, 2). Dar unitatea aceasta indisolubilă, alcătuită între bărbat şi femeie, fiind o unitate în planul uman, nu e atât o uni­tate organică, fiziologică, ci o unitate prin iubire. Ea se ba­zează pe iubirea între două existente umane ce se com­pletează nu numai pe planul trupesc, ci şi pe cel spiritual. Pentru aceasta ea primeşte în Biserică un har. Ca atare, el nu trebuie primit pasiv, ci dezvoltat activ de cei doi. Astfel indisolubilitatea implicată în fire şi refăcută prin har e şi o operă a voinţei celor doi.

Dacă o concep numai ca mijloc de satisfacere a poftei trupeşti, cei doi se plictisesc repede unul de altul. Căsă­toria începe cu o iubire în care se sintetizează atracţia tru­pească şi cea spirituală, cu o iubire în care fiecare preţu­ieşte taina celuilalt şi afirmă în iubirea sa disponibilităţi nelimitate de a-1 respecta ca persoană, de a accepta toate jertfele şi oboselile pentru el. Dar sinteza acestei iubiri totale iniţiale e o legătură ce se actualizează în fapte, aspectul spiritual căpătând un loc tot mai important în ea. Fiecare din cei doi înscrie în fiinţa sa tot mai multe semne de atenţie, de înţelegere, de slujire şi de jertfire din partea celuilalt, iar acestea îi leagă tot mai strâns, îi fac să se cunoască şi să se preţuiască tot mai mult, iar această "memorie" spirituală vie, care înaltă pe fie­care din cei doi ca persoană, înălţându-1 pe unul prin celă­lalt, face să se penetreze de tot mai multă spiritualitate şi familiaritate actele lor de iubire trupească.

Trupul fiecăruia devine pentru celălalt un transparent al spiritualităţii lui, capătă o adâncime spirituală tot mai mare, devine un loc evident al spiritului lui; fiecare devine pentru celălalt o taină tot mai cunoscută şi tot mai indefinibilă în acelaşi timp. Iar această taină a fiecăruia se vădeşte deplin numai celuilalt, se realizează numai prin el şi pentru el. Taina fiecăruia dintre ei se îmbină cu a celuilalt într-o taină unică, căci fiecare poartă tot mai mult din celălalt în per­soana sa. Astfel .căsătoria este o adevărată taină vie a dua­lităţii sau a unităţii duale, care începe să se simtă şi să se realizeze din momentul unirii celor doi în căsătorie, sau şi de mai înainte, dar îşi actualizează virtualităţile în tot cursul vieţii lor, fără să se plictisească unul de altul. Un rol important în această spiritualizare treptată a le­găturii dintre ei îl are exerciţiul şi creşterea responsabilităţii unuia pentru altul. Iubirea creşte din exerciţiul responsa­bilităţii reciproce, şi responsabilitatea creşte din iubire. Iu­birea între flintele condiţionate de atâtea nevoi ale vieţii în trup nu e numai o fericită contemplare a frumuseţii trupeşti şi apoi o tot mai trăită contemplare şi a celei sufleteşti a celuilalt, deşi este şi aceasta; ci ea e motorul unor nesfâr­şite acte de responsabilitate pentru acela. Iar aceasta se imprimă ca un important factor de spiritualizare în actele de iubire trupească.