Subiectul 12: Taina Mirungerii

Subiectul 13: Teze eclesiologice cu implicaţii ecumenice.
TTDE, 250-257:
XXIX. Teze eclezioiogice cu implicaţii ecumenice

Ecumenismul, căutând să identifice în mod conciliai calea şi modelul unităţii văzute, istorice, a creştinilor separaţi din raţiuni teologice şi din motive netcologice, este. în fond. o problemă ccle-ziologică. Logica ecumcnismului stă in restau­rarea unităţii vizibile a tuturor creştinilor într-o „comunitate conciliară”, reclamată de viziunea Noului Testament despre Hristos cosmic şi despre catolicitatea Bisericii Lui.

1. Viziunea unităţii văzute, istorice: Pentru ortodocşi, unitatea creştină este concepută ca o comuniune (koinonia) concretă, de Biserici locale, unite prin mărturisirile credinţei apostolice transmise în Tradiţie, în Biserici, în celebrarea Euharistiei în amintirea lui Iisus Hristos, care slujesc împreună simţirea şi transformarea lumii.

Ortodoxia crede că Biserica nedespărţită a primului mileniu constituie un punct de referinţă crucial al refacerii unităţii creştinilor separaţi de istorie. Desigur, va trebui să se ţină seama şi de experienţa particulară a Bisericilor de-a lungul secolelor de separare; experienţă care nu este totdeauna unilaterală, antiecumenică. Chiar in stare de diviziune, Bisericile au dat multe semne de universalitate. De pildă, Biserica Romei, venerată ca fiind de origine apostolică, a fost recunoscută ca având un primat dc onoare în rândul celorlalte Biserici. Marile centre patriarhale, inclusiv Ro­ma, au promovat practica Sinoadelor ecumenice, încercând a rezolva problemele de credinţă, deşi fiecare provincie avea libertate în ce priveşte tradiţiile liturgice şi regulile canonice. Împotriva acestei practici, şi fară consensul Bisericii Răsăritene, Conciliul episcopilor romano-catolici de la Vatican, din 1870, a atribuit episcopului de Ro­ma dreptul de jurisdicţie universală şi facultatea de a nu greşi în materie de credinţă.

În rândul Bisericilor Ortodoxe, după separarea Orientului de Occident, în 1054, Patriarhia de Constantinopol are un rol ecumenic onorific, dar, ea este o Biserică locală deci Iară drept de jurisdicţie asupra altor Biserici locale, care sunt autonome, autocefale şi interdependente. De altfel, patriarhul ecumenic este ales dc un sinod local, nu de un sinod panortodox. Rolul lui dc etnarh, adică de responsabil pentru naţiunile creştine din Imperiul otoman, a încetat o dată cu destrămarea imperiului şi cu formarea statelor naţionale. Într-un document teologic despre unitatea văzută a Bisericii, poziţia ortodoxă a fost expri­mată astfel: „Unitatea Bisericii este unitatea in Hristos, prin Duhul, cu Dumnezeu Treimea, Bi­serica este Trupul lui Hristos şi, după cum nu există decăt un singur trup. Biserica este deci această mare taină în care Hristos îi uneşte cu Sute prin Sfântul Duh pe toţi aceia pe care i-a ales Dumnezeu. Toate generaţiile care s-au suc­cedat de la Adam şi Eva până azi şi până la creştinătatea care trăieşte astăzi nu formează decăt o mică parte a acestei realităţi, care îm­brăţişează toate epocile şi uneşte cerul cu pămân­tul. Astfel, unitatea Bisericii înseamnă a fi unit cu această mare şi tainică realitate transcendenţiei. Aceasta este Biserica ce se manifestă in pleni­tudinea ei universală (catolică) în fiecare Biserică locală. Nu trebuie să vedem în Biserica locală un element al acestei alte realităţi care se numeşte Biserica universală care indică adesea adunarea tuturor Bisericilor locale.

Unitatea Bisericilor nu este deci doar un arti­col de credinţă pe care îl mărturisim in Simbol; ci, o cunoaştem şi în Biserica focală, sub forma co­munităţii euhuristice conduse de episcop, cu pre­oţii şi diaconii săi. Făgăduinţele şi asigurările din cuvântarea şi rugăciunea lui Hristos, reproduse de Sfântul Ioan (13. 31-17, 27j_r inclusiv făgă­duinţa că «atunci când va veni Duhul adevărului vă va descoperi adevărul întreg» (16. 13). S-au împlinit la Cincizecime. Hristos a venit in Duhul şt i-a adunat pe toţi care credeau în Ei pentru a forma Trupul Lui_r Biserica. Astfel, Cincizecimea este totodată ziua naşterii Bisericii şi experienţa permanentă de-a lungul istoriei, pe care au fii-cut-o cei care de atunci se alătură comuniunii acelora care sunt iluminaţi şi preamăriţi în Hris­tos. Astfel, rugăciunea lui Hristos pentru unitate (In. cap 17) s-a împlinit şi este pe cale de a se îm­plini, iar adevărul este gata să se descopere.Este_r de asemenea, o unitate care se va îm­plini şi se va manifesta atunci când Hristos va apărea in toată mărirea Sa. Biserica va fi atunci fară pată. fară păcat, complet unită cu capul tru­pului. Hristos. şi va avea parte de viaţa lui Dum­nezeu - Treime. «Pentru ca să fie una, precum Noi suntem una» (In. 17, 2). Această unitate în Dumnezeu Treime, cu Hristos în noi şi noi in Hris­tos, Hristos în Tatăl şi Tatăl in Fiul prin Duhul este, ca realitate eshatologică, criteriul şi norma Bisericii de astăzi.
2. VESTIGIA ECCLESIA: Sunt semne tangibile ale apostolici taţii şi ale catolicităţti, păstrate in forme variate şi în structuri particulare. De pildă» recunoaşterea Sinoadelor ecumenice sau păstrarea unor crezuri de origine apostolică sau patristica. Crezul atanasian Quicumque Vuit. care apare în Occident in sec. V-VI. firi să aibă vreo legătură cu Stantul Ala-naşte, devine, din secolul XIII, al treilea Simbol de credinţă creştină, iniţial acceptat şi de luterani (Car­ica de Concordie, 15X0) şi de anglicani.

Pentru Bisericile ieşite din Reforma protes­tantă, autoritatea suverană în materie de credinţă, doctrină fi morală, este Biblia, cuvântul unic al lui Dumnezeu: Sola Scriptura. Solus Christus (există o poziţie radicală (reformaţi radicali), după care cuvântul scris (Biblia) are un sens unilateral deci e opus Tradiţiei. Poziţia moderată acceptă Tradiţia nescrisă doar ca un criteriu auxiliar al cre­dinţei apostolice, împreună cu Scriptura, dar nu ca un criteriu indispensabil. Pentru grupurile fundamentaliste. Biblia este singura autoritate, în sensul de respectare a textului literal, în timp ce grupurile pietiste pun accent pe mărturia interioară a Duhu­lui Sfânt în inima şi în conştiinţa creştinului.

Unitatea de credinţă înseamnă, pentru Biseri­cile protestante, păstrarea identităţii confesionale cât mai aproape de originea ei istorică. Consensul universal în credinţă ar fi o abstracţie, nu o reali­tate istorică. Ideea de consens nu s-ar găsi nici în Noul Testament, nici în istoria Bisericii, care dă mărturie de o „diversitate reconciliată". Când e vorba de poziţii filozofice şi de decizii politice (“status confessionts"). Biserica continuă să se bazeze numai pe mesajul Scripturii (Exemplu Biserica mărturisitoare din Germania, Declaraţia de la Barmen).

După al II-lea Conciliu de la Vatican (Encicli­ca Dvt Verhum, noiembrie, 1962), teologia cato­lică afirmă că Tradiţia nu e un alt izvor al Re­velaţiei, independent de Scriptură, Tradiţia orală precede scrierile Noului Testament. Depozitul apostolic include atât Biblia creştină, cât şi Tra­diţia nescrisă, căci ambele provin dintr-o sursă unică: Iius Hristos. Tradiţia care preexista Noului Testa­ment este asumată. înglobată şi transmisa prin Tradiţia Bisericii (constitutiva) şi prin tradiţiile bisericeşti.

De asemenea, Consiliul foloseşte noţiunea de „ierarhia adevărurilor” şi repetă decizia Conciliu­lui Vatican I: suveranul pontif, când se ex­primă „ex cathedra”, exercităţii personale, de aceea interpretările oficiale ale Scripturii şi ale Tradiţiei devin obligatorii prin credinţă. Se ştie că Biserica Vechi-catolicilor s-a constituit în 1889 din cauza refuzului acestei dogme. Ortodocşii au respectat totdeauna autoritatea conciliară a episcopilor.

Papa Ioan-Paul al II-lea, în scopul de a apăra credinţa Bisericii catolice contra erorilor formulate de teologi, a adăugat la canonul 750 din Dreptul canonic (respectiv canonul 51K din Codul canoanelor Bisericilor orientale), un paragraf cu privire la punctele de doctrină, de credinţă sau de morală pe care magisterul Bisericii le propune definiţie: „Cel care respinge aceste puncte, el trebuie să fie ţinute ca definiţie se opune deci doctrinei Bisericii Catolice.

3. „Limitele” Bisericii: În ceea ce priveşte problema „limitelor Bisericii” ecleziologia:

- ortodoxă: are drept criteriu limitele canonice stricte ale corpului eclezial ortodox, adică identifică Biserica universală cu Biserica Ortodoxă; ar fi deci, exclusivă. Totuşi, unii teologi acceptă ideea despre limitele harismatice ale Bisericii şi cred că există o eclezialitate în afară de Biserica Ortodoxă.

- romano-catolică: au un criteriu flexibil despre limitele canonice ale Bisericii: catolicii recunosc eclezialitatea Bisericilor neromane. Acolo unde e Duhul acolo e Biserica şi invers. Biserica universală e mai largă decât cea romană, nu-i exclusivă.

- protestantă: poate fi socotită ca deschisă, concepând o Biserică fără limite canonice, ar fi deci arbitrară, indiferentă. În ceea ce priveşte recunoaşterea reciprocă a validităţii Tainelor:

Protestanţii - nu au nici un obstacol in a recunoaşte Tainele în afară de Biserică;

- după ortodocşi, Hristos prin opera Sa de răscumpărare este sursa, izvorul harului, iar Duhul Sfânt este Cel Care dăruieşte şi introduce harul în viaţa credinciosului.

- după teologia scolastică, de origine augustiniană, Hristos este şi sursa şi dătătorul harului, Duhul Sfânt fiind socotit numai ca Cel Care activează harul dat deja în credincios. Din cauza universalităţii operei lui Hristos, înseamnă că harul e în mod automat acordat tuturor, indiferent de legătura lor cu Biserica, în care devine activ prin har. Adică e acordat şi celor în afară de Biserica romano-catolică, chiar ereticilor şi schismaticilor. De aceea Tainele săvârşite în afară de Biserică sunt nu numai reale, ci şi valide, deoarece le lipseşte numai eficacitatea harului divin, care e acordat de Duhul Sfânt pentru zidirea credinciosului.

Ortodocşii nu neagă universalitatea operei răscumpărătoare a lui Hristos, dar susţin că harul e împărtăşit de Duhul Sfânt numai în trupul istoric al Bisericii. Hristos devine Trup în Biserică prin Du­hul Sfânt. Biserica Ortodoxă recunoaşte, în anumite cazuri, existenţa tainelor în afară de Biserică. Iar nu le conferă validitate şi eficacitate. Prin iconomie, recunoaşte, chiar validitatea Tainelor făcute în afară de alte Biserici, ale celor care se unesc cu Biserica Ortodoxă, dar menţine totuşi ca regulă acrivia.

O nouă interpretare a concepţiei patristice des­pre lucrarea Duhului Sfânt în relaţie cu limitele Bisericii ar putea să ducă la o concepţie mai flexibilă a noţiunii de „limitele Bisericii” şi la o poziţie mai deschisă despre recunoaşterea Tainelor. Canonul 66 Cartagina vorbeşte de restaurarea comuniunii cu cei din afară de Biserică, cu scopul de a sluji Biserica, precum şi de a contribui la pocăinţa şi la mântuirea celor din afară. „Agnosticismul ecleziologic” impus de teologii ruşi în discuţiile ecumenice din trecut, este azi criticat (Mitropolitul John of Pergamon).
4. Iconomia ca tipologie ecumenică: Sinodul VI ecumenic (can. 102) recomandă două metode de exercitare a autorităţii canonice: metoda tradiţională, a observării stricte a canoa­nelor, a practicii, a dispensei (oikonomia): „Dacă ne­voia timpului împiedică stricta observare a legii -akribeia, ea nu restrânge deloc limitele condesciadenţei-olkononiia" (Sinodul VI, can. 37). Patriarhul Fotie consideră iconomia con­sistentă cu spiritul Ortodoxiei, mai ales pentru raţiuni de circumstanţă şi în cazuri concrete, per­sonale, în care este în joc nu numai binele general al Bisericii, ci şi mântuirea persoanei, în rândul celor care s-au despărţit de Biserică, Vasile cel Mare face deosebire între „erezie”, „schismă” şi „adunări ilegale”, de aceea şi modul de reprimire în Biserică e diferit. Pentru eretici, să se urmeze exact prevederea canoanelor - rebotezarea. pentru ceilalţi se pot face „concesiuni” la primirea Bote­zului. Există cazuri extreme care admit indulgenţă: ereticii care se pocăiesc înainte de a pleca din viaţă trebuie să fie primiţi, dacă arată căinţă adevărată.

În cursul istoriei, s-au ivit situaţii în care au­toritatea bisericească a fost nevoită să apere doc­trina de credinţă şi drepturile Bisericii, fapt care a dus la excluderea membrilor căzuţi în erezie, prin excomunicare. Dar pentru raţiuni utile Bisericii, mai ales când austeritatea punea în pericol mân­tuirea însăşi în cazuri personale sau deschiderea misionară şi compasiunea pastorală, atunci acrivia a alternat cu iconomia. În conversaţiile ecume­nice, acrivia şi iconomia au fost sugerate ca două atitudini posibile faţă de validitatea Tainelor, în special, a Hirotoniei, în afară de limitele canonice ale Bisericii.

Canonul 7 al Sinodului II ecumenic, reluat şi completat de canonul 95 al Sinodului VI ecumenic, menţionează două categorii de eretici şi de schis­matici, faţă de care Biserica procedează diferit, când este vorba de primirea lor la Ortodoxie: unii sunt acceptaţi ca botezaţi valid, prin repudierea în scris a ereziei lor şi prin săvârşirea tainei Mirungerii (arieni, macedoneni, sabatieni, novaţieni, letradiţi, apolinarieni, culihieni, dioscoriţi, severieni); alţii sunt primiţi ca nebotezaţi, urmând să fie apoi catehizaţi, exorcizaţi şi, în fine, luminaţi (eunomieni, manihei, valentinieni, marcioniţi, etc). Criteriul acestei analize a fost regula de credinţă apostolică, de la care nu există dispensă. Sfântul Vasile cel Mare recoman­dă să fie primiţi ereticii care se pocăiesc în momentul morţii, nu fără discernământ, ci examinând dacă ei arată o convertire adevărată (Can. 5). Papa Ştefan confirmă tradiţia romană de a nu repeta Botezul săvârşit de eretici, aceasta îm­potriva opiniei episcopului Ciprian de Cartagina; iar, în anul 314, Conciliul din Arles. contra donatiştilor, recunoaşte validitatea Botezului con­ferit, în numele Sfintei Treimi, de un eretic.

A 4-a Conferinţă Panortodoxă (Chambesy) fixase, printre temele pentru viitorul Sinod ortodox. „Iconomahi in Biserica Ortodoxă, dar propunerea a fost abandonată dc către cea conferinţă preconciliară (1976). Problema primirii la Ortodoxie a celor de alte religii şi conicul rămâne ambiguă.

Receptarea Tradiţiei este o operaţie conci­liară, episcopală şi eclezială în acelaşi timp. De­sigur, există o distincţie canonică între partici­parea episcopatului şi cea a laicilor Fpiscopul are datoria să „inveţe cu credincioşii: cuvântul ade­vărului" (11 Tini. 2, 15). Episcopul este chemat, prin hirotonia sa. să dea mărturie de tradiţia apos­tolică, din perioada de zidire a Bisericii, care constitue elementul de continuitate şi de unitate în Biserica istorică, el face aceasta deoarece, în vir­tutea succesiunii apostolice în care a fost hiro­tonit, deţine „o anumită harismă a adevărului". Autoritatea de a în­văţa ţine deci de răspunderea sa episcopală.

Episcopul nu învaţă însă în gol şi în mod izo­lat, ca şi când credinţa şi viaţa Bisericii n-ar avea criteriile şi principiile ei. Mai intâi, fiecare episcop exercită autoritatea sa in solidum (Ciprian, Dc Eccl. Cath. Unit., 5), în mod colegial. Apoi, laicii, prin mărturisirea lor, prin cultul şi prin experienţa lor actuală, sunt implicaţi în istoria acceptării Tra­diţiei în succesiunea apostolică. Nu numai conţi­nutul mărturisirii de credinţă, ci şi fidelitatea cor­pului Bisericii este un element component al succesiunii apostolice. Nu numai episcopii, ci şi martirii, în chip special, mărturi­sitorii, sunt cei care asigură continuitatea Bisericii în succesiunea Apostolilor, Iar aceasta participare a laicilor la formarea unui consens în materie de credinţa nu este o simplă chestiune sociologică, la care este reclamată de principiul sacramental şi pnevmatologic. Căci Duhul Slant este Cel Care antre­nează Biserica în ascultare liberă faţă de Iisus Hristos şi lucrează în trupul acesteia.

Problema principală este aceea deci dacă această comunitate de laici există şi dacă ea este acceptat sau negată să participe la acest dialog. În prac­tică, participarea comunităţii laicilor la receptarea Tradiţiei nu este deloc uşoară. Recent, Bisericile Ortodoxe au încercat să considere cu mat mult spirit critic unele aspecte ale tradiţiei canonice, şi anume, acelea care nu mai au o semnificaţie ma­joră pentru spiritualitatea de azi. Argumentul negativ folosit a fost acesta: poporul credincios nu este suficient pregătit penttru o operaţie de acest gen. Din prudenţă pastorală exagerată se atribuie poporului un rol exclusiv conservator, confundat cu tradiţionalismul. Un model de dialog între autoritate şi comuni­tate este I.iturghia. În cultul liturgic nu există parte care dă şi parte care primeşte, parte care decide şi parte care ascultă, ci toţi concelebrează. fiecare aducând. în această concelebrare, un dar particular, după starea şi vocaţia proprii.
5. Uniatismul: Uniatismul sau chemarea Bisericilor Ortodoxe la întoarcerea la Roma şi la supunerea faţă de episcopul de Roma rămăne şi astăzi un obstacol important pentru ecumenism. Sinoadele din Lyon (1274) şi Florenţa (1438), care au promovat aceas­tă metodă, au eşuat. Şi aici e o problemă de metodă: Dacă papa dezgroapă apelurile unioniste, pe care le îmbracă într-un limbaj nou, de ce, atunci, ortdocşii n-ar relua „răspunsurile" din trecut? este o soluţie: aceea de a accepta rezultatele dialogurilor bilaterale, ca, de pildă, Documentul de la Balamand din 1993, în care se arată că e posibilă o unitate fără uniatism.

6. Folosirea ritului bizantin: Această interpretare ritualistă a Ortodoxiei, re­dusă la ritul oriental (deşi sunt recunoscute valorile ei specifice: liturghia bizantină, spiritualitatea, monahismul, concilianta tea locală), se găseşte în toate documentele recente ale papei Ioan-Paul al II-lea. Pa­pa îi invită pe creştinii orientali uniţi cu Roma să rămână fideli acestei tradiţii. Or, tradiţia răsăriteană este o tradiţie eclezială în care ritualul, cultul, lex orandi. nu se pot separa de doctrina şi de structura unei Biserici, Ortodoxia nu poate ti limitată la un rit liturgic. Cine recu­noaşte tradiţia răsăriteană trebuie să recunoască şi autoritatea eclezială care o garantează. Apoi. Biserica Ortodoxă a existat înainte de tradiţia litur­gică şi canonică bizantină şi nu se poate confunda eu ca. Prin validarea exclusivă a ritului, luat în mod independent de doctrina şi dc autoritatea Bi­sericii, sc deschide calea prozelitismului.

O conferinţă ortodoxă despre înnoirea în cult se exprima astfel: „Una din consecinţele căderii marxismului aleist a fost ocazia ce s-a oferit diferitelor comu­nităţi religioase să facă prozelitism în mod des­chis. Această libertate este uneori, folosită îm potriva ortodocşilor în cadrul «noii evanghelizări a Europei». Un exemplu este folosirea «ritului bizantin» în scopul de a face prozelitism. Oamenii sunt conduşi să creadă că. din moment ce ritul liturgic rămâne ace/aşi. recunoaşterea tutei alte autorităţi bisericeşti este secundară. Poporul este ispitit de avantajele materiale ale legăturilor cu Occidentul, ca sa creadă că esenţa Ortodoxiei este păstrată in rit. Trebuie să se ştie că Ortodoxia nu se identifi­că cu un ”rit", fie acesta bizantin sau răsă­ritean. Ortodoxia există mult mat înainte ca aceste rituri sa fi luat fiinţă, a supravieţuit în ca­tacombe fără preoţi şi fără rituri şi va continua sà existe după dispariţia ritului bizantin. Ortodoxia este o realitate mult mai profundă şi integrală, din care nu se poate detaşa Liturghia. in timp ce e respinsă viaţa pe care aceasta e bazată Ortodocşii trebuie să adâncească semnificaţia existenţială a rugăciunii ti a comunităţii, aşa înaintaţii lor au fost forţaţi să facă atunci fiind părăsiţi de ierarhi după unirea de la Br Litovsk. ei au format fraternităţi intemeiali spiritul de conciliaritate ".

Subiectul 14: „ SOBORNICITATEA DESCHISĂ” CA TIPOLOGIE ECUMENICĂ

Viziunea creatoare a Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae
În multe cercuri bisericeşti, ortodoxe cât şi ne-ortodoxe, este răspândită ideea că mişcarea ecumenică s-ar fi născut din interiorul lumii protestante, ca un rezultat al situaţiei sale interne şi în urma unui efort de a găsi soluţii la problemele existenţiale la care trebuiau să facă faţă, cu privire la viaţa cotidiană şi la mărturie. Din această cauză mulţi ortodocşi sunt surprinşi de prezenţa ortodoxă în mişcarea ecumenică, şi de participarea activă a Bisericii Ortodoxe la Consiliul mondial al Bisericilor. În acelaşi timp nu puţini protestanţi, nefamiliarizaţi cu creştinătatea răsăriteană, sunt tentaţi să-i considere pe ortodocşi ca aparţinând unei “lumi” şi culturi diferite, străine preocupărilor mişcării ecumenice, şi care constituie, adesea, un obstacol în calea unităţii creştine.¹

Încercând schiţarea unei cronologii a prezenţei ortodoxe, autorul citat scrie că istoria mişcării ecumenice şi în special a Consiliului Mondial al Bisericilor, este strâns legată de Biserica Ortodoxă. Prima propunere concretă, “fără precedent în istoria Bisericii” ², pentru stabilirea unei “koinonia de biserici”, a fost făcută de Patriarhia Ecumenică, care în binecunoscuta enciclică din anul 1920 în care odată cu apelul de a se renunţa la prozelitism, se accentua convingerea că iubirea va face posibilă cooperarea Bisericilor, şi chiar constituirea unei ligi - koinonia a acestora, după exemplul Ligii Naţiunilor, dar modelul să fie cel nou-testamentar.

Văzută dintr-o perspectivă ortodoxă, fondarea Consiliului Mondial al Bisericilor odată cu prima adunare ţinută la Amsterdam în anul 1948, poate fi considerată într-un fel ca împlinirea unei propuneri făcută de Constantinopol cu 28 de ani în urmă, cu atât mai mult cu cât modele de cooperare proiectate atunci au devenit bază pentru colaborare, cel puţin pentru primul deceniu de viaţă şi activitate al Consiliului. Este adevărat că la adunarea inaugurală dintre ortodocşi au participat doar delegaţi ai Patriarhiei ecumenice, ai Bisericii din Cipru, Grecia şi ai Episcopiei Ortodoxe Române din Statele Unite ale Americii. Celelalte Biserici Ortodoxe, deşi participaseră la mişcarea ecumenică între anii 1920-1938 ( cu excepţia Bisericii din Rusia, care se confrunta cu marile necazuri cauzate de revoluţia bolşevică) nu au luat parte la adunare, ca rezultat al recomandărilor conferinţei de la Moscova ţinută doar cu o lună înainte, unde se decisese neparticiparea, nu din motive teologice sau ecclesiologice, ci din cauza “războiului rece” . S-a reuşit depăşirea situaţiei, şi între anii 1961 şi 1965 toate Bisericile ortodoxe autocefale şi autonome au devenit membre ale Consiliului.

Prezenţa ortodoxă a reprezentat şi reprezintă foarte mult pentru mişcarea ecumenică. Biserica Ortodoxă a participat activ la unitatea “Faith and Order”, mărturisind “credinţa Apostolilor” ; “Life and Work” s-a îmbogăţit prin conceptele morale şi sociale promovate; a accentuat semnificaţia şi rolul cultului, şi mai ales al Euharistiei în viaţa Bisericii; a dat expresie experienţei asceticii şi misticii prezente în viaţa corpului ecclesial; a avut şi are o contribuţie unică la continuarea dezbaterilor despre unitatea văzută. Dar, în acelaşi timp, Ortodoxia însăşi s-a îmbogăţit, atât din punct de vedere teologic, cât şi al dragostei creştine şi al solidarităţii umane. Consiliul a dezvoltat multe programe şi a pus în mişcare resurse în multe părţi ale lumii, în domeniile diakoniei, educaţiei teologice şi dialogului între biserici, teologii ortodocşi reuşind astfel să studieze în cele mai bune centre universitare din lume.

Dacă avem în vedere cele de mai sus nu poate decât să ne surprindă faptul că un grup de “ucenici” pretind că Părintele Profesor Dumitru Stăniloae ar fi declarat, cu puţin înainte de trecerea sa din această lume, că ecumenismul ar fi : “pan-erezia timpului nostru”. Chiar dacă ar fi adevărată, această afirmaţie, cu siguranţă ruptă din context, este cel puţin prezentată în mod evident tendenţios, şi, în nici un caz, nu poate rămâne ca o amprentă pe întreaga operă a celui mai cunoscut teolog român, cu atât mai mult cu cât munca de traducere din opera sa în diferite limbi continuă, iar propagarea unei astfel de declaraţii ar afecta enorm procesul receptării operei sale de către ne-ortodocşi. Numele său este deja înscris în dipticele “pelerinilor ecumenici” împreună cu alţi mari pionieri ai mişcării pentru unitate din secolul nostru. În consecinţă este foarte necesară examinarea atitudinii sale faţă de “ceilalţi”. Tema fiind foarte sensibilă şi de mare actualitate, vom prefera, adesea, parafrazărilor redarea cuvintelor Părintelui.

Într-un studiu intitulat: Mişcarea ecumenică şi unitatea creştină în stadiul actual Părintele precizează de la început: ”Mişcarea ecumenică s-a născut dintr-o nelinişte şi nemulţumire a conştiinţei creştine contemporane, care se vede confruntată cu două fenomene îngrijorătoare ale creştinătăţii de azi: a) cu modul nesatisfăcător în care răspunde năzuinţelor şi frământărilor umanităţii moderne şi b) cu dureroasa fărâmiţare din sânul său propriu. Ea a luat fiinţă dintr-un sentiment de vinovăţie al formaţiunilor creştine pentru cele două neajunsuri amintite şi din voinţa de a le vindeca. De aceea nu se poate să nu se vadă în apariţia şi acţiunea ei lucrarea lui Dumnezeu”.