Suflete moarte

Capitolul al unsprezecelea

Cu toate acestea, nimic nu se petrecu după cum gândise Cicikov. În primul rând, s-a trezit mai târziu decât ar fi vrut: întâia neplăcere. După ce se sculă, trimise îndată să întrebe dacă sunt puşi caii la brişcă şi dacă totul era gata, dar i se aduse ştirea că nimic nu este gata şi nici caii nu sunt puşi la brişcă: a doua neplăcere. Cicikov se burzului şi se pregăti chiar să-i tragă prietenului nostru Selifan câteva scatoalce; aştepta doar, nerăbdător, să audă ce fel de iertăciune îşi va cere Selifan pentru dezvinovăţiră sa. Curând, Selifan se ivi în uşă şi boierul avu plăcerea să audă aceleaşi vorbe care se aud de obicei din gura slugilor în asemenea caz când trebuie să pleci repede la drum.

— Păi să vedeţi, Pavel Ivanovici, ar trebui să potcovim caii.

— Bine, neghiobule! Dobitocule! De ce n-ai spus asta mai demult? N-ai avut oare timp?

— Ba da, timp a fost… Da’ mai e şi o roată, Pavel Ivanovici, şina ar trebui strânsă din nou, că drumurile-s tare pline de gropi, peste tot numai hârtoape… Ba, dacă-mi îngăduiţi să vă raportez că şi partea dinainte a briştii s-a hodorogit rău de tot, încât poate că nu mai ţine nici două staţii de poştă.

— Eşti un ticălos! strigă Cicikov, plesnindu-şi palmele şi apropiindu-se atât de mult de el, încât Selifan, de frică să nu primească vreun dar de la boier, se trase puţin înapoi şi mai la o parte.

— Ţi-ai pus de gând să mă omori, hai? Să mă tai? Ţi-ai pus de gând să mă înjunghii la drumul mare, hai? Tâlharule, dobitoc afurisit, dihanie! Doar trei săptămâni în şir nu ne-am urnit din loc, hai? Şi n-ai deschis gura măcar o singură dată să vorbeşti, netrebnicule – şi acum poftim, vii cu toate grămadă, tocmai când trebuie să plec! Când sunt gata să mă urc în brişcă şi să plec la drum, tocmai acum ţi-ai găsit să-mi faci pocinogul, ai? Nu ştiai de mai-nainte? Răspunde, ştiai ori nu ştiai?

— Ştiam, răspunse Selifan cu capul plecat.

— Păi atunci, de ce nu mi-ai spus, ai?

Selifan nu răspunse la întrebarea asta, dar, cum sta cu capul plecat, parcă-şi zicea: „Ei, văzuşi drăcie: ai ştiut şi n-ai spus!”

— Ei, atunci, du-te şi adu un fierar, şi în două ceasuri totul să fie gata. Ai auzit? în două ceasuri negreşit. Dacă n-o să fie gata, te… te leg de te frâng în două. Eroul nostru era tare oţărât.

Selifan dădu faţă spre uşă, ca să plece să împlinească porunca, dar se opri şi spuse:

— Mai e ceva, boierule. Ar fi bine să vindem calul bălţat, pentru că e tare ticălos; să te ferească Dumnezeu de aşa cal, Pavel Ivanovici, că mai mult încurcă.

— Da’ cum de nu! Poftim: alerg îndată la obor să-l vând!

— Zău, Pavel Ivanovici, că-i arătos doar la înfăţişare, dar la treabă e calul cel mai viclean… aşa cal m-ar mai…

— Nătărăule, când oi vrea să-l vând, îl vând eu. Mai stai să trăncăneşti! Bagă de seamă, dacă nu-mi aduci îndată fierarii şi dacă în două ceasuri nu-s gata toate, îţi trag o mamă de bătaie, de n-ai să ştii pe ce lume te afli… Haide! Cară-te!

Selifan ieşi.

Într-o dispoziţie din cale-afară de proastă, Cicikov aruncă jos sabia, care-l însoţea veşnic la drum, ca să bage frica în cine trebuie. Pierdu cu fierarii aproape un sfert de ceas, până ce se tocmi cu ei, pentru că erau, ca de obicei, nişte ticăloşi; dându-şi seama că se cere mare grabă, ei se aruncară nici mai mult nici mai puţin la un preţ de şase ori mai mare. Oricât se înfierbântă, oricât îi făcu pungaşi, hoţi şi tâlhari de drumul mare, aducând vorba chiar şi de judecata de apoi, Cicikov nu reuşi să-i clintească: se ţinură tare şi nu numai că nu lăsară nimic din preţ, dar, în loc de două ceasuri, moşmondiră cu lucrul cinci şi jumătate în cap.

În tot acest timp, Cicikov avu mulţumirea sufletească să guste acele grozave clipe plăcute, pe care le cunosc toţi călătorii, când geamantanul e făcut şi în odaie nu mai zac decât sfori, hârtii şi fel de fel de alte rămăşiţe, când omul nici nu pleacă, nici nu stă, când se uită pe geam la trecătorii care, discutând de pitacii lor, îşi ridică ochii spre el şi, dintr-o curiozitate prostească, îi aruncă din mers o privire, ca să-şi vadă apoi de drum mai departe, ceea ce-l zgândăre şi mai mult pe bietul călător, care, vai, nu poate pleca încă. Tot ce există, tot ce se vede: şi dugheana din faţă, şi capul bătrânei din casa de peste drum, care se apropie de fereastra cu perdele scurte, totul îl dezgustă, dar el nu pleacă de la fereastră. Stă locului, fără să ia aminte la nimic; ori, cu gândurile aiurea, se uită la tot ce se mişcă sau nu se mişcă prin faţa lui, de ciudă strivind cu degetul vreo muscă ce bâzâie şi se tot izbeşte de geam.

Dar totul are un sfârşit şi clipa mult dorită sosi: partea dinainte a briştii era dreasă cum trebuie, roata strânsă cu o şină nouă, caii aduşi de la adăpat şi tâlharii de fierari plecaţi, după ce-şi numărară rublele şi-i urară sănătate. În sfârşit, caii fură înhămaţi, doi colaci calzi, cumpăraţi chiar atunci, fură puşi în brişcă, iar Selifan vârî ceva de-ale gurii în lădiţa de sub capră. În cele din urmă, însoţit de fluturările de şapcă ale chelnerului îmbrăcat în acelaşi surtuc gros de bumbac, precum şi de privirile slugilor hanului şi ale altor valeţi şi vizitii adunaţi să caşte gura şi să vadă cum porneşte la drum un boier străin de aste meleaguri, în droaia de amănunte ce însoţesc o plecare, eroul nostru în carne şi oase se urcă în trăsura, şi brişcă de burlac, care zăbovise atât de mult în oraşul acela şi de care cititorilor noştri poate li s-a făcut lehamite, ieşi, în sfârşit, pe poarta hanului. „Slavă ţie, Doamne!” se gândi Cicikov, făcându-şi cruce. Selifan plesni din bici; Petruşka, după ce stătu o vreme pe scară, se urcă lângă vizitiu, şi eroul nostru, aşezându-se mai bine pe un covoraş gruzin, îşi puse la spate o perină de piele, strânse în acelaşi timp şi cei doi colaci calzi, şi trăsura începu să salte şi să se legene, caldarâmul având, după cum se ştie, darul să arunce vehiculele în sus. Cicikov privea cu un simţământ nelămurit clădirile, zidurile, gardurile şi străzile, care, parcă săltând şi ele, rămâneau încet în urmă şi pe care Dumnezeu ştie dacă-i era ursit să le mai vadă vreodată. La o cotitură, brişcă trebui să oprească, pentru că un convoi de îngropăciune, ce parcă nu mai avea sfârşit, se întindea pe toată lungimea uliţei. Scoţând capul din trăsură, Cicikov îi porunci lui Petruşka să afle pe cine îngroapă şi află că-i vorba de procuror. Furnicat de simţăminte neplăcute, el se retrase numaidecât într-un colţ, trase învelitoarea peste el şi lăsă perdelele în jos. Pe când trăsura sta pe loc, Selifan şi Petruşka, descoperindu-se cu evlavie, se uitau să vadă cine şi cum mergea după mort, numărând câţi oameni erau pe jos şi câţi în trăsuri; iar în răstimp, boierul, după ce le spuse să se prefacă a nu recunoaşte pe nimeni şi să nu salute pe niciunul din feciorii cunoscuţi, se uita şi el sfios prin ochiurile din perdelele de piele: în urma dricului mergea, cu capetele descoperite, toată funcţionărimea. Se temu că trăsura lui ar putea fi identificată, dar oamenilor nu le ardea de asta şi nici nu sporovăiau între ei, aşa cum fac îndeobşte cei care conduc un decedat. Gândurile li se învârteau în jurul propriei lor persoane: se întrebau cum va fi noul guvernator, cum va porni la treabă, cum îi va primi. În urma slujbaşilor care mergeau pe jos, veneau cupeurile cu doamne în bonete cernite. După mişcările buzelor şi mâinilor, se vedea că erau prinse în conversaţii însufleţite. Poate vorbeau şi ele despre sosirea noului guvernator, făcând presupuneri în legătură cu balurile pe care acesta avea să le dea, şi se îngrijeau de veşnicele lor festonaşe şi volănaşe. La urmă, după cupeuri, veneau, una după alta, câteva trăsuri goale. În sfârşit, nu mai trecu nimic, aşa că eroul nostru putu să-şi vadă de drum. După ce dădu la o parte perdelele de piele, oftă şi spuse din toată inima: „Iată procurorul, săracul, a trăit cât a trăit şi apoi a murit! Iar în ziare se va scrie că, spre părerea de rău a subalternilor şi a întregii omeniri, a răposat un cetăţean respectabil, un tată rar, un soţ pilduitor, şi multe altele se vor mai scrie despre el; te pomeneşti că se vor mai adăuga şi bocetele văduvelor şi ale orfanilor. Dar dacă stai să judeci bine, el n-a avut decât nişte sprâncene stufoase şi atâta tot.” îi porunci lui Selifan să mâne mai iute şi se gândi: „Nu e rău că am întâlnit un mort. Se spune că, dacă-ţi iese un mort în cale, îţi merge bine.”

În răstimp, trăsura coti pe alte uliţe mai pustii; curând după aceea, nişte garduri de lemn dădeau de ştire că se apropiau de marginea oraşului. Se isprăvi şi caldarâmul, oraşul şi bariera rămaseră în urmă, şi gata – iată-l iarăşi la drum. Şi iată iarăşi, de amândouă părţile şoselei, stâlpi de verste, căpitani de poştă, puţuri, convoaie de căruţe, sate cenuşii, cu samovare şi femei, cu un hangiu bărbos şi dezgheţat care vine în fugă cu o baniţă de ovăz, un drumeţ cu opincile ferfeniţă, care face pe picioare o cale de opt sute de verste, târguri răsărite ca din pământ, cu dughene de lemn, butoaie cu făină, opinci, colaci şi alte mărunţişuri, bariere vărgate, poduri în reparaţie, câmpii întinse de o parte şi alta, rădvane de-ale moşierilor, un soldat călare ducând o ladă verde cu grăunţi de plumb, pe care scrie: bateria de artilerie cutare; fâşii de ogoare verzi, galbene şi negre, proaspăt răscolite în stepă, un cântec, hăt-departe, vârfurile brazilor învăluite în ceaţă, dangăt de clopote pierdut în depărtări, ciori ca nişte muşte – şi zarea nesfârşită… Rusie! Rusie! Te privesc din frumoasa şi minunata mea depărtare⁷⁴, şi văd că totul în cuprinsul tău e sărăcăcios, răzleţit şi neîmbietor. Privirea nu ţi-o încântă şi nu ţi-o uimesc nici îndrăzneţele minuni ale naturii, nici minunile cutezătoare ale artei, cu palate cu ferestre fără număr, crescute parcă odată cu stânca, şi nici iedera şi copacii crescuţi parcă odată cu casele şi învăluiţi în zgomotul şi pulberea cascadelor; capul călătorului nu se va da pe spate ca să privească muntele fără sfârşit ce stă parcă să se prăbuşească peste el; nu vor sclipi printre bolţile suprapuse, înlănţuite de viţă de vie, de iederă şi de milioane şi milioane de trandafiri sălbatici, nu vor sclipi printre ele în depărtare – spun – crestele veşnice ale munţilor strălucitori, care se avântă în seninul argintiu al cerului. În cuprinsul tău, Rusie, totul e pustiu, întins şi otova; oraşele tale scundace apar ca nişte puncte, ca nişte semne, în mijlocul câmpiilor; nimic nu ispiteşte şi nu vrăjeşte privirile. Dar ce putere tainică şi de neînţeles mă atrage spre tine? De ce oare aud şi-mi răsună mereu în urechi cântecul tău tânguios, ce pluteşte în lung şi în lat, de la o mare la alta, peste întinderile tale? Ce are acest cântec în el, de te cheamă, şi plânge, şi-ţi sfâşie inima? De ce, totuşi, melodia lui mă mângâie dureros, năvălind în suflet şi învăluindu-mi inima?… Rusie!… Ce vrei de la mine? Ce legătură tainică, de neînţeles, e între noi? De ce mă priveşti aşa şi de ce tot ce ai tu îşi îndreaptă spre mine ochii plini de aşteptare? Cuprins de nedumerire, mai stau încă neclintit, când iată că un nor ameninţător, care duce cu el povara ploilor ce or să vină, îmi şi umbreşte capul; şi, în faţa imensităţii tale, cugetul îmi amuţeşte. Ce prevesteşte această întindere fără de sfârşit? Cum să nu se nască aici, pe cuprinsul tău, gândul cel fără de hotar, când tu însăţi eşti nemărginită? Cum să nu se nască aici un viteaz, când are unde să-şi arate voinicia şi pe unde să şi-o poarte? Întinderea ta neţărmurită mă învăluie copleşitor, răsfrângându-se cu o forţă uriaşă în străfundul sufletului meu; şi o tainică putere mi-a luminat ochii: o, ce zări strălucitoare, minunate, necunoscute încă pământului, Rusie!…
— Ţine!… Ţine caii, neghiobule! îi strigă deodată Cicikov lui Selifan.

— Acuşi te ard cu sabia! îi strigă şi un curier călare, cu mustăţile lungi de un arşin, venind spre ei în goana calului. Nu vezi, naiba să te ia, că-i o trăsură oficială?

Şi o troică pieri ca năluca, cu vuiet asurzitor, stârnind valuri de praf.

Cât de ciudat, de ispititor şi de minunat e cuvântul „drum”, şi ce minunat e însuşi drumul!… O zi senină, frunze tomnatice, aer rece… Te înfăşori mai strâns în mantaua de călătorie, îţi îndeşi căciula pe urechi, şi te cuibăreşti mai bine în colţul trăsurii! Fiorul ce ţi-a trecut prin trup mai adineauri s-a dus şi o căldură plăcută i-a luat locul. Caii gonesc… Aţipeala se furişează îmbietoare, ochii ţi se închid şi prin somn auzi cântecul: „Zăpezile albe”⁷⁵ sforăitul cailor, huruitul roţilor, şi iată că sforăi şi tu, înghesuindu-ţi vecinul într-un colţ. Te trezeşti: cinci staţii de poştă au rămas în urmă. E lună. Un oraş necunoscut: biserici cu turle vechi de lemn cu săgeţi negre, case întunecate de bârne, şi altele albe, de piatră. Ici-colo, petele de lumină ale lunii, ca nişte basmale albe întinse pe ziduri, pe caldarâm, pe uliţe; umbre negre ca tăciunele le curmă pieziş; acoperişurile de lemn, luminate dintr-o parte de razele lunii, strălucesc ca un metal scânteietor, şi nu vezi ţipenie de om. Totul doarme. O singură lumină mai licăreşte, poate, la vreo fereastră: un târgoveţ îşi cârpeşte cizmele, sau un brutar cotrobăieşte la cuptor – ce-ţi pasă? Şi ce noapte! Tăria cerurilor! Ce noapte se săvârşeşte în văzduhuri! Ce aer! Şi cerul înalt, îndepărtat, e atât de nemărginit, de răsunător şi de senin din zare în zare, acolo în adâncul lui de nepătruns!… Suflarea răcoroasă a nopţii reci îţi atinge însă ochii, te adoarme, şi iată, începi să moţăi, te fură somnul de-a binelea şi sforăi, iar bietul tău vecin, înghesuit în colţ simţindu-se apăsat, se frământă necăjit. Te trezeşti şi vezi din nou câmpia, stepa; nimic, nicăieri, pustiu pretutindeni, doar întinsul nesfârşit. Un stâlp de verstă, cu cifra lui, îţi iese înainte; se revarsă zorile; o dungă palidă, aurie, se iveşte pe bolta rece a cerului ce începe a se înălbi. Vântul e mai răcoros, mai aspru: te înfăşori mai bine în mantaua călduroasă!… Dar ce răcoare plăcută! Şi ce minunat e somnul care te fură din nou! O zdruncinătură – şi iarăşi te trezeşti. Soarele e sus pe cer. „Uşurel! Uşurel!” se aude un glas, şi o căruţă coboară de vale. Jos, e un zăgaz lat şi un iaz limpede, întins, ca un fund de aramă aprins în soare. Un sat, cu izbele împrăştiate pe deal; crucea bisericii străfulgeră într-o parte, ca o stea; trăncăneala ţăranilor şi o poftă de mâncare de lup… Doamne! Drum lung, ce frumos eşti câteodată! De câte ori, ca un om în pragul pieirii şi al înecului, nu m-am agăţat de tine, şi de fiece dată, mărinimos, m-ai scos la liman şi m-ai scăpat! Şi câte gânduri frumoase, câte visuri poetice nu mi-ai inspirat, câte minunate impresii nu mi-ai prilejuit!…

Dar nici prietenul nostru Cicikov n-avea, în vremea asta, visuri prea prozaice. Să vedem ce simţiri îl încercau. La început, nu-l preocupa nimic. Numai că se uita din când în când înapoi, ca să se încredinţeze că ieşise, într-adevăr, din oraş. Şi când îşi dădu seama că oraşul pierise demult în zare, că nu se mai vedeau nici fierării, nici mori, nimic din ceea ce îndeobşte se află prin preajma oraşelor; când până şi turlele albe ale bisericilor de piatră intraseră demult în pământ, nu se mai gândi decât la drum, uitându-se în dreapta şi în stânga; oraşul N. parcă se pierduse din amintirea lui, ca şi cum ar fi trecut pe uliţele lui cândva, demult, prin copilărie. În sfârşit, nu mai luă seama nici la drum, şi începu să închidă ochii câte puţin, lăsându-şi capul pe perina trăsurii. Autorul mărturiseşte că asta îl bucură, deoarece are prilejul să mai vorbească de eroul lui, mereu stingherit până acum, după cum au văzut cititorii, ba de Nozdriov, ba de baluri, ba de cucoane, ba de bârfelile din oraş, ba, în sfârşit, de miile de lucruri mărunte, care par însă mărunte doar aşternute într-o carte, dar care atât timp cât sunt trăite trec drept nişte evenimente. Să lăsăm totul deoparte şi să ne apucăm de treabă!

Mă îndoiesc că eroul ales de noi a plăcut cititorilor. Doamnelor el nu le va plăcea, o pot spune cu deplină încredinţare, pentru că doamnele cer ca eroul să fie un erou desăvârşit; şi o pată, cât de mică, sufletească sau trupească, e o adevărată nenorocire! Oricât de adânc ar pătrunde autorul în sufletul eroului, şi chiar de i-ar reda chipul mai limpede decât oglinda, ele tot nu-l vor preţui. Chiar şi corpolenţa şi vârsta lui Cicikov îi vor dăuna foarte mult: corpolenţa în niciun caz nu-i va fi iertată eroului şi, desigur, multe dintre doamne vor spune, întorcând capul: „în, ce dezgustător mai el”… 0, toate acestea îi sunt cunoscute autorului; totuşi, el nu-şi poate alege ca erou un om plin de virtuţi. Dar… poate că tot în povestirea de faţă vor răsuna şi alte strune, până acum neatinse încă; poate că va ieşi la lumină nepreţuita bogăţie a sufletului rusesc; poate că din paginile ei se va ivi un bărbat înzestrat cu virtuţi dumnezeieşti, sau o tânără fată rusă, minunată cum nu mai găseşti alta pe lume, o fecioară având toate frumuseţile sufletului femeiesc, numai dăruire de sine şi imbold de jertfire. Şi-atunci, toţi oamenii virtuoşi dintr-alte neamuri vor părea fără viaţă faţă de ai noştri, după cum fără viaţă este litera scrisă în faţa cuvântului viu. Dar într-o bună zi Rusia se va ridica!… Şi numai atunci se va vedea cât de adânc s-a înrădăcinat în sufletul slavilor ceea ce n-a făcut decât să alunece peste firea altor popoare… Dar la ce bun, şi de ce să mai vorbim de ceea ce va fi în viitor? Nu este cuviincios ca autorul, încă de mult bărbat în toată firea, crescut cu o viaţă lăuntrică aspră şi în limpezimea de cleştar a singurătăţii, să aibă numai visuri tinereşti. Toate la rândul, la locul şi la vremea lor! Totuşi, drept erou n-a fost ales un om cu virtuţi. Şi am putea spune şi de ce anume n-a fost ales. Pentru că e timpul să dam, în sfârşit, răgaz să răsufle bietului om virtuos, căci cuvintele „om virtuos” rătăcesc pe toate buzele, fără nicio noimă; pentru că omul virtuos a fost făcut gloabă de povară şi nu-i scriitor care să nu-l călărească, îndemnându-l cu biciul şi cu tot ce are la îndemână; pentru că omul virtuos a fost sleit în aşa fel, încât nu i-a mai rămas nici umbră de virtute, ci numai piele şi oase din trup; se dă zor cu omul virtuos, dar din făţărnicie; pentru că omul virtuos nu este respectat. Nu, a venit vremea în sfârşit să mai punem în ham şi un ticălos. Prin urmare, vom înhăma un ticălos! Obârşia eroului nostru e întunecoasă şi modestă. Părinţii lui erau nobili – de viţă veche sau prin titlu personal⁷⁶, Dumnezeu ştie. Dar el nu semăna cu ei la chip. Cel puţin o rudă care fusese martoră la naşterea lui, o femeie scurtă şi îndesată, un nagâţ, cum se spune de obicei, luând copilul în braţe, strigase: „A ieşit cu totul altfel decât am crezut! Ar fi trebuit să semene cu bunică-sa dinspre partea mamă-sii, şi ar fi fost mai bine; dar el s-a născut, cum se spune într-un proverb: nu seamănă nici cu mă-sa, nici cu tat-su, ci cu un drumeţ mai chipeş!” Viaţa îl privise de la început cam ponciş şi cu acreală, pe geamul tulbure al unei ferestruici înzăpezite: niciun prieten, niciun tovarăş de joacă în copilărie! Odaie mică, ferestre mici, care nu se deschideau nici iarna, nici vara; tatăl lui – om bolnav, în redingotă lungă, căptuşită cu blană de miel, şi încălţat cu târlici de lână de-a dreptul pe piciorul gol, mereu oftând, umblând prin casă şi tot scuipând în lădiţa cu nisip din colţul odăii; iar el stând veşnic cocoţat pe laviţă cu tocul în mână, mânjit de cerneală pe degete, ba chiar şi pe buze, copiind aceleaşi şi aceleaşi poveţe: „Să nu minţi, să asculţi de cei mai mari, inima să-ţi fie plină de virtuţi”. Veşnicul târşâit şi lipăit al papucilor prin casă; glasul binecunoscut şi totdeauna aspru: „Iar îţi faci de cap!” strigat când copilul, urându-i-se cu munca monotonă, adăuga unei slove un cârlig sau o codiţă; senzaţia binecunoscută, şi totdeauna foarte neplăcută, când – după ce se rosteau aceste cuvinte – sfârcul urechii îi era dureros răsucit de degete cu unghii lungi ca nişte gheare, ce se strecurau pe la ceafă; iată tabloul jalnic al celei dintâi copilării a lui Cicikov, despre care el mai păstra o foarte ştearsă amintire. Dar viaţa schimbă totul iute şi vioi. Într-o zi, odată cu primele raze de soare şi cu revărsarea apelor primăverii, tatăl, luându-şi băiatul, îl duse cu el într-o trăsurică trasă de un căluţ murg bălţat, numit de geambaşii noştri „coţofană”. Vizitiul cocoşat, mic de stat, părinte al singurei familii de iobagi aflată în stăpânirea tatălui lui Cicikov, era întrebuinţat la de toate. Coţofana i-a purtat în trăsurică mai bine de o zi şi jumătate; înnoptară în drum, trecură o apă, mâncară pirog rece şi friptura de berbec şi ajunseră la oraş abia a treia zi dimineaţa. Uliţele oraşului luară ochii băiatului, cu neaşteptata lor minunăţie, lăsându-l câteva clipe cu gura căscată. Pe urmă, coţofana se împotmoli cu trăsurică într-o adâncitură din care începea, povârnită, o ulicioară îngustă, plină de noroi. Căluţul se opinti îndelung, din răsputeri, frământând glodul cu picioarele, îndemnat atât de cocoşat, cât şi de însuşi boierul, şi, în sfârşit, îi trase chiar în coasta dâmbului, într-o curte strâmtă cu doi meri înfloriţi în faţa unei case vechi, cu o grădiniţă pitică de scoruşi şi soc în spate, iar în fund cu o gheretă de scânduri învelită cu şindrilă şi cu un singur geam îngust, mat. Acolo locuia o rubedenie, o bătrânică sfrijită şi care tot se mai ducea în fiecare dimineaţă în piaţă, întinzându-şi la întoarcere ciorapii la uscat, pe samovar. Ea mângâie băiatul pe obraz, minunându-se cât era de dolofan. Cicikov urma să rămână în gazdă aici şi să se ducă zilnic la şcoala orăşenească. Tatăl, după ce dormi acolo o noapte, a doua zi plecă înapoi. La despărţire, ochii părintelui nu lăcrămară deloc. Îi dădu copilului cincizeci de copeici în bani de aramă, de cheltuială pentru dulciuri şi, lucru mai de căpetenie, o povaţă înţeleaptă: „Bagă de seamă, Pavluşa! Cată de învaţă, nu face prostii şi nu trândăvi, dar mai ales cată să fii pe placul învăţătorilor şi mai-marilor tăi. Dacă ai să le fii pe plac, chiar de n-ai să prea izbuteşti la învăţătură, chiar de nu te-a dăruit Dumnezeu cu har, tot ai să-ţi croieşti drum şi o să ieşi înaintea tuturora. Şi, vezi, nu te lua după colegi, că nu te învaţă lucruri bune; dar dacă te iei, ia-te după cei care-s mai bogaţi, pentru ca, la nevoie, să-ţi poată fi de folos. Să nu faci cinste nici unuia, mai bine poartă-te aşa fel ca să te cinstească alţii pe tine, şi, mai cu seamă, păstrează banul şi pune-l bine; e lucrul cel mai de nădejde din lume. Colegul sau prietenul te trage pe sfoară şi, în nenorocire, te lasă cel dintâi; banul nu te lasă însă niciodată, oricât de mare ţi-ar fi nenorocirea. Cu bani, faci ce vrei şi răzbaţi orişiunde pe lume.” După asemenea poveţe, tatăl se despărţi de băiat, plecând acasă cu coţofana lui, şi de atunci copilul nu-l mai văzu niciodată. Dar cuvintele şi sfaturile bătrânului prinseră rădăcini adânci în inima lui.

Pavluşa începu chiar de a doua zi să meargă la şcoală. Nu dovedi însuşiri deosebite pentru nicio ştiinţă; se distingea mai mult prin sârguinţă şi orânduială; în schimb, dovedea o mare pricepere în altă privinţă, la treburi practice. Pricepuse dintr-odată ce avea de făcut şi se purta cu colegii lui aşa, încât ei îl cinsteau întotdeauna, iar el nu numai că niciodată nu le făcea cinste, dar dimpotrivă – uneori dosea bunătăţile primite de la colegi şi, mai târziu, le vindea tot lor. Ştia să se lipsească de orice, încă din copilărie. Nu cheltui nicio copeică din cele cincizeci pe care le primise de la taică-său; ba mai mult: chiar în acelaşi an le mai spori, dovedind o pricepere aproape neobişnuită în afaceri: făcu un botgros de ceară, îl vopsi şi-l vându cu bun câştig. Apoi, o lungă bucată de vreme, făcu şi alte afaceri: după ce în ajun cumpăra din piaţă de-ale gurii, se aşeza în clasă lângă copiii mai bogaţi şi, îndată ce băga de seamă că pe un coleg îl lua cu sfârşeală – semnul foamei apropiate – lăsa să se zărească sub pupitru, ca din întâmplare, un colţ de franzeluţă sau de turtă dulce; după ce îşi aţâţa bine colegul, scotea de la el bani, mai mulţi sau mai puţini, după cât de mare îi era acestuia pofta de mâncare. Acasă, timp de două luni, neobosit, îşi bătu capul cu un şoarece pus într-o colivie mică de lemn şi, până la urmă, izbuti să-l facă să se scoale în două picioare, să se culce şi să se ridice la poruncă; apoi îl vându de asemenea cu un câştig foarte bun. Când izbuti să adune cinci ruble, cusu gura săculeţului şi începu să strângă într-altul. Faţă de mai-marii lui se purta şi mai cuminte. Nimeni nu ştia să stea în bancă atât de frumos ca el. Trebuie să spunem că învăţătorului îi plăcea tare mult liniştea în clasă şi purtarea bună, neputând suferi băieţii deştepţi şi ageri la minte; i se părea că aceştia trebuie neapărat să-şi bată joc de el. Era de ajuns ca un copil să fie bănuit de inteligenţă, era de ajuns ca el să se clintească doar, sau – cu totul din întâmplare – să mişte numai din sprinceană, pentru ca să atragă asupra-şi întreaga mânie. Era prigonit şi pedepsit cu cruzime. „Las’ că scot eu înfumurarea şi zvăpăiala din tine! zicea învăţătorul. Te cunosc eu bine, cum nu te cunoşti nici tu. În genunchi!… Nu-ţi dau voie să mănânci nimic!” Şi bietul băiat, fără măcar să ştie de ce, făcea bătături la genunchi şi răbda de foame zile în şir. „Însuşiri, talente? Prostii! zicea învăţătorul. La mine nu are însemnătate decât purtarea bună. Dau nota cea mai mare la toate materiile aceluia care nu ştie boabă, dar care se poartă frumos. Dar aceluia, la care văd o fire rea şi batjocoritoare, îi trântesc un zero, chiar de l-ar întrece şi pe Solon! Aşa vorbea învăţătorul, care nu-l putea suferi pe Krîlov, pentru că spusese într-o fabulă: „În ce mă priveşte, e mai bine să bei, dar să te pricepi la treabă”⁷⁷. El povestea mereu, cu o expresie de desfătare pe faţă şi în ochi că, în şcoala la care predase el mai-nainte, era atâta linişte, încât se auzea musca, că niciun elev n-a tuşit şi nu şi-a suflat nasul niciodată, şi că până nu suna clopoţelul de ieşire, nu puteai şti dacă în clasă mai era cineva sau nu. Cicikov înţelese prea bine, şi dintr-odată, firea dascălului, precum şi în ce anume constă purtarea frumoasă. El nu clipea din ochi şi nu ridica din sprâncene în tot timpul orei, oricât l-ar fi ciupit colegii din spate; de îndată ce auzea clopoţelul, fugea într-un suflet şi, înainte de toate, îi înmâna învăţătorului treuha⁷⁸ (învăţătorul purta treuhă); după ce-i da treuha, ieşea cel dintâi din clasă şi căuta să se nimerească în calea lui de vreo trei ori, descoperindu-se de fiecare dată. Izbânda fu desăvârşită. În tot timpul şcolii, Cicikov fu foarte bine văzut, iar la absolvire primi menţiune pentru toate materiile, atestat şi o carte cu slove de aur pentru sârguinţă pilduitoare şi bună purtare. După ce isprăvi şcoala, el se pomeni a fi un tânăr destul de chipeş la înfăţişare, cu o bărbie care începuse să pretindă brici. Tatăl lui murise tocmai atunci. Ca moştenire îi rămaseră patru flanele atât de ponosite, încât nu mai puteau fi de folos, două redingote vechi, căptuşite cu blană de miel, şi o mică sumă de bani. Se vede că tatăl lui ştiuse numai să dea poveţe de agoniseală, dar că el însuşi agonisise foarte puţin. Cicikov vându numaidecât vechea lor casă, cu peticul ei de pământ, pe o mie de ruble, mutând familia de iobagi la oraş, unde avea de gând să se statornicească şi să ia slujbă. Tot atunci, bietul învăţător iubitor de linişte şi de purtare lăudabilă fu dat afară din şcoală pentru prostie sau pentru altă vină. De durere, învăţătorul se puse pe băutură şi, în cele din urmă, nu mai avu nici ce bea; bolnav, lipsit de o bucată de pâine şi de ajutor, îşi sfârşea zilele undeva, într-o magherniţă neîncălzită, uitat de toată lumea. Foştii lui şcolari, băieţii deştepţi şi ageri la minte, la care văzuse totdeauna nesupunere şi obrăznicie, aflând de jalnica situaţie a învăţătorului, au strâns bani pentru el, vânzându-şi uneori până şi din, lucrurile trebuincioase. Singur Pavluşa Cicikov spuse că n-are şi dădu o monedă de cinci copeici de argint, pe care foştii lui colegi o azvârliră pe loc, spunându-i: „Vai de capul tău, zgârcitule!” Auzind de această faptă a foştilor lui şcolari, bietul învăţător îşi acoperi faţa cu mâinile şi lacrimile îi curseră şiroaie din ochii stinşi, ca unui copil neputincios. „În pragul morţii, pe patul de suferinţă, m-a osândit Dumnezeu să plâng, îngâna el cu glasul slăbit. Aflând de Cicikov, oftă din greu şi adăugă: „Eh, Pavluşa! Cum se schimbă omul! Era aşa blajin, nici pic de arţag în el, mătase curată! M-ai înşelat, amarnic m-ai înşelat, Pavluşa…”

Totuşi, n-am putea spune că firea eroului nostru era atât de dură şi de aspră, şi nici simţămintele lui atât de tocite, încât să nu cunoască mila sau compătimirea; le simţea şi pe una, şi pe cealaltă, ar fi vrut chiar să-i ajute pe oameni, dar cu condiţia ca sprijinul lui să nu-l coste prea mult şi să nu-l silească să se atingă de banii care nu trebuiau atinşi; într-un cuvânt, povaţa părintească – păstrează banii şi adună – nu fusese zadarnică. Nu ţinea însă la bani pentru bani, nu era un om chiar zgârcit, un cărpănos. Nu, nu era mânat de acest îndemn; visa o viaţă de plăceri, îmbelşugată, trăsuri, o casă minunat orânduită, mese bune, şi visul acesta stăruia mereu în capul lui. Banul, refuzat cu zgârcenie deocamdată, atât sieşi, cât şi altuia, era strâns pentru mai târziu, ca odată şi odată să guste negreşit din toate. Când vreun bogătaş trecea într-o trăsură frumoasă trasă de cai trăpaşi cu hamuri scumpe, Cicikov sta locului încremenit, apoi, parcă trezit dintr-un somn lung, zicea: „Şi când te gândeşti că era un conţopist care se tundea muscăleşte!” Şi tot ce era bogăţie şi bunăstare îi producea o emoţie pe care nici el singur nu şi-o putea explica. Când a părăsit şcoala, nici nu s-a gândit să se odihnească, atât de mare îi era dorinţa de a se apuca mai repede de o treabă, de o slujba.