Suflete moarte

Capitolul al doilea

Caii buni îl purtară pe Cicikov într-o jumătate de ceas de-a lungul celor zece verste: mai întâi printr-o pădurice, pe urmă printre semănături, care începeau să înverzească pe arătura proaspătă, apoi pe marginea unui deal, de unde se zăreau mereu alte privelişti; după care, pe o alee largă de tei de-abia începând să înfrunzească, intrară chiar în inima satului. Aici, aleea, cotind la dreapta şi schimbându-se într-o uliţă străjuită de plopi cu coroana ovală, apăraţi la rădăcină cu împletituri, dădu de o poartă de fier, prin care se zărea faţa bogat împodobită a casei generalului, sprijinită de opt coloane corintiene. Pretutindeni mirosea a vopsea cu ulei, care, împrospătând totul, nu lăsa să se învechească nimic. Curtea era curată ca un parchet. Cu o înfăţişare pătrunsă de respect, Cicikov coborî, ceru să fie anunţat generalului şi fu numaidecât condus de-a dreptul în birou. Generalul îl uimi cu falnica lui înfăţişare. Era îmbrăcat cu halat de atlaz, tighelit cu o minunată culoare purpurie. Privire deschisă, faţă plină de bărbăţie, mustăţi şi barbete mari cu fire albe, părul tuns la ceafă scurt, ceafă groasă, după cum se spune: în trei caturi, sau cu trei cute, cu şanţ la mijloc; într-un cuvânt, un general ca din tablouri, un general dintr-aceia în care vestitul an 1812 era atât de bogat. Generalul Betrişcev, ca şi mulţi dintre noi, avea, pe lângă o mulţime de însuşiri bune, şi o mulţime de cusururi. Şi unele şi altele, cum se întâmplă la ruşi, erau împrăştiate într-o dezordine pitorească, în momentele hotărâtoare – mărinimie, curaj, o dărnicie nemărginită, pricepere în toate; dar, pe deasupra, toane, ambiţii, amor propriu, şi toate mărunţişurile personale, de care nu se poate lipsi niciun rus, atunci când stă fără să facă nimic… Nu-i prea plăceau cei care i-o luau înainte la slujbă şi vorbea despre ei batjocoritor, în epigrame tăioase. Cel mai atacat de el era un fost camarad, pe care-l socotea mai puţin deştept şi mai puţin destoinic şi care, cu toate acestea, îl întrecuse, ajungând guvernator în două gubernii şi, ca un făcut, tocmai în acelea unde i se aflau moşiile, aşa că s-a pomenit oarecum în puterea lui. Ca răzbunare, îl vorbea de rău cu orice prilej, îi defăima orice dispoziţie luată, şi în orice măsură şi faptă de a lui nu vedea decât culmea nechibzuinţei. Toate erau ciudate la generalul nostru, începând de la învăţătură, al cărei partizan zelos era; îi plăcea să strălucească, îi plăcea să ştie ce nu ştiau alţii şi-i displăceau oamenii care ştiau ce nu ştia el. Într-un cuvânt, se cam împăuna cu deşteptăciunea lui. Cu o educaţie pe jumătate străină, voia în acelaşi timp să facă pe boierul rus. Şi nu e de mirare că o fire atât de schimbătoare, cu contradicţii atât de mari şi de vădite, trebuia neapărat să se lovească de tot soiul de neajunsuri în slujbă, din care pricină şi-a şi dat demisia, învinuind de toate cele petrecute un oarecare partid duşman şi neavând îndeajuns bărbăţia să se acuze pe sine însuşi. În retragere, îşi păstrase ţinuta lui impunătoare, falnică, în redingotă, frac, sau halat, era acelaşi. Începând cu glasul şi isprăvind cu cel din urmă gest, toate erau la el autoritate poruncitoare, ceea ce inspira subalternilor, dacă nu respect, cel puţin sfială.

Cicikov simţi şi una şi alta: şi respect şi sfială. Înclinat cu capul respectuos într-o parte şi deschizând braţele larg – ca şi cum s-ar fi pregătit să ridice cu mâinile o tavă cu ceşti – cu o sprinteneală uimitoare, el se aplecă din tot trupul şi zise:

— Am socotit de datoria mea să mă înfăţişez Excelenţei Voastre. Respectuos faţă de virtuţile bărbaţilor care au luptat pentru izbăvirea patriei pe câmpul de bătaie, m-am simţit obligat să mă înfăţişez personal excelenţei voastre.

După cum se pare, generalului nu-i fu deloc neplăcută această introducere. Dând foarte binevoitor din cap, zise:

— Sunt foarte bucuros să te cunosc. Pofteşte şi ia loc. Ce slujbă ai avut?

— Tărâmul slujbei mele, începu Cicikov, aşezându-se în jilţ, dar nu la mijloc, ci pieziş, şi apucând cu mâna braţul jilţului, a fost la început Camera de finanţe, Excelenţă. Iar mai târziu făgaşul ei a trecut prin fel de fel de locuri: am fost şi la judecătoria unei gubernii, şi într-o comisie de construcţii, şi la vamă. Viaţa mea se poate asemui cu o corabie în mijlocul valurilor, excelenţă. Am fost hrănit şi crescut pentru răbdare, fiind eu însumi, ca să spun aşa, întruparea răbdării… Dar ce am păţit de la duşmanii care au încercat chiar să-mi ia viaţa, nici vorbele, nici culorile, nici penelul, ca să zic aşa, nu pot zugrăvi, încât, spre apusul vieţii, caut numai un ungher în care să-mi pot petrece restul zilelor mele. Deocamdată m-am oprit la un vecin din apropierea Excelenţei Voastre…

— La cine anume?

— La Tentetnikov, Excelenţă.

Generalul s-a cam strâmbat.

— Excelenţă, lui îi pare tare rău că nu v-a arătat respectul cuvenit…

— Faţă de ce?

— Faţă de meritele Excelenţei Voastre. Nu are cuvinte… zice: „Dacă aş putea, zice, numai să-i dovedesc prin ceva… pentru că, într-adevăr, zice, ştiu să preţuiesc bărbaţii care au luptat pentru izbăvirea patriei”, zice.

— Vai de mine, da’ ce şi-a închipuit? Doar nu-s deloc supărat, răspunse generalul îmblânzit. De fapt, l-am iubit întotdeauna sincer şi sunt încredinţat că va fi cu timpul un om dintre cei mai folositori.

— Tocmai aţi binevoit să vă exprimaţi cu foarte mult temei, Excelenţă: într-adevăr, un om dintre cei mai folositori; el poate birui prin darul lui de vorbitor, şi-apoi mai stăpâneşte şi condeiul.,

— Dar cred că scrie fleacuri, niscai procopsite, de versuri.

— Nu, Excelenţă, nu fleacuri… Ceva foarte, foarte… cumsecade… Scrie istorie, Excelenţă.

— Istorie? Ce soi de istorie?

— O istorie… Aici Cicikov se opri, fie pentru că în faţa lui avea un general, fie numai pentru a da mai mare însemnătate materiei, şi zise: O istorie despre generali, Excelenţă.

— Cum despre generali? Ce fel de generali?

— Despre generali, îndeobşte, Excelenţă, adică vorbind la propriu, despre generalii din patria noastră.

Cicikov, încurcat şi zăpăcit cu totul, era gata să scuipe de necaz şi-şi zise-n gând: „Doamne, ce de prostii mai spui!”

— Iartă-mă, nu prea înţeleg… Cum adică, istoria unei epoci anume sau biografii deosebite? Şi apoi, biografiile tuturor generalilor sau numai ale acelora care au luat parte la războiul din 1812?

— Exact, Excelenţă, ale acelora care au luat parte la războiul din 1812! După aceste cuvinte se gândi: „Omoară-mă dacă pricep ceva!”

— Atunci de ce nu vine la mine? Aş putea să-i procur o mulţime de materiale dintre cele mai interesante.

— Se sfieşte, Excelenţă.

— Mofturi! Din pricina unui cuvânt fără însemnătate… Dar eu nu-s din aceia care… Aş fi gata să mă duc personal la el.

— El n-ar admite aşa ceva; va veni el, zise Cicikov, recăpătându-şi cumpătul şi prinzând curaj. Şi se gândi: „Ce potriveală! Am nimerit-o bine cu generalii! Dar limba a luat-o singură razna.”

În birou se auzi un foşnet. Uşa de nuc cu pervazul sculptat se deschise parcă singură şi în ea se ivi o făptură vie, cu mâna pe clanţa de alamă. Dacă în odaia întunecoasă ar fi strălucit deodată un tablou transparent, luminat puternic din spate, n-ar fi putut uimi atât de mult prin ivirea lui neaşteptată ca această făptură, care parcă s-ar fi arătat într-adins ca să lumineze odaia. Părea că odată cu ca pătrundea o rază de soare, şi că biroul posomorât al generalului începea să râdă. Întâi, Cicikov nu putu să-şi dea seama cine era în faţa lui. Era greu să spui în ce ţară se născuse aceasta făptură. Ovalul feţei atât de neprihănit şi de nobil nu putea fi găsit nicăieri, sau poate că numai pe o veche camee. Dreaptă şi uşoară ca o săgeată, părea mai înaltă decât toate lucrurile din odaie. Simplă amăgire: ea nu era nicidecum înaltă. Iluzia se datora desăvârşitei armonii a formelor ei. Rochia îi venea de parcă cele mai bune croitorese se sfătuiseră cum s-o gătească mai frumos. Dar şi aici era tot o amăgire. Părea că fusese învesmântată spontan: acul prinsese în două-trei puncte o bucată întreagă de stofă de o singură culoare şi stofa s-a adunat şi s-a aşezat de la sine pe tiparul ei, în falduri şi cute, aşa încât, dacă ar fi fost mutată într-un tablou, toate domnişoarele la modă ar fi părut în faţa ei îmbrăcate în bălţăturile cele mai cumplite ale prostului gust. Dacă ar fi fost, dimpreună cu toate cutele care o învăluiau, strămutată în marmură, ai fi luat-o drept copia unei sculpturi geniale.

— Îţi prezint pe alintata mea! îi zise generalul lui Cicikov. Totuşi, până acum nu cunosc numele şi prenumele dumitale.

— Trebuiesc cunoscute oare, când e vorba de un om care n-a dovedit nicio virtute? zise Cicikov, înclinându-şi cu smerenie capul.

— Totuşi, trebuiesc cunoscute…

— Pavel Ivanovici, Excelenţă, zise Cicikov, plecându-se cu o elasticitate aproape de militar, şi sărind înapoi cu uşurinţa unei mingi de gumă.

— Ulinka! zise generalul, adresându-se fiicei sale: Pavel Ivanovici mi-a spus acum o noutate deosebit de interesantă. Vecinul nostru Tentetnikov nu-i deloc un om atât de prost cum am crezut noi. El se îndeletniceşte cu o treabă destul de însemnată: istoria generalilor din războiul de la 1812.

— Dar cine a crezut că-i om prost? răspunse repede fata. Poate numai Vişnepokromov, în care ai atâta încredere, un individ superficial şi josnic!

— De ce josnic? Că e cam superficial e adevărat, zise generalul.

— E cam mârşav şi cam rău, nu numai cam superficial. Cine şi-a înşelat fraţii şi şi-a dat afară din casă sora, acela-i un ticălos.

— Aşa se vorbeşte.

— Astfel de lucruri nu se vorbesc degeaba. Nu înţeleg, tată, cum poţi tu, cu un suflet atât de bun ca al tău şi cu o inimă atât de aleasă, să primeşti la tine în casă un om care se deosebeşte de tine cum se deosebeşte cerul de pământ, când eşti încredinţat că-i un om rău.

— Uite aşa discutăm noi întotdeauna, zise generalul zâmbind către Cicikov. Şi, întorcându-se spre fiica lui urmă: Sufleţelule, doar nu pot să-l dau afară.

— De ce să-l dai afară? Dar de ce să-i arăţi atâta atenţie? De ce ţii la el?

Aici, Cicikov se simţi dator să strecoare şi el un cuvânt:

— Domnişoară, cine nu cere să fie iubit? Cum să te împotriveşti? Până şi dobitoacelor le place să fie mângâiate. Întind botul peste despărţitura din grajd: poftim, mângâie-mă!

Generalul râse.

— Într-adevăr, aşa e, întind botul: mângâie-mă!… Ha, ha, ha! Chiar şi râtul, tăvălit tot în noroi, cere şi el, cum s-ar spune, încurajare… Ha, ha, ha, ha! Trupul generalului începu să se zguduie de râs. Umerii cu epoleţii bogaţi, de pe vremuri, se cutremurau şi ei ca atunci.

Dădu şi Cicikov drumul unei interjecţii care aducea a râs, dar, din respect faţă de general, o potrivi pe litera e: he, he, he, he, he! Şi începu şi trupul lui să se cutremure de râs, cu toate că umerii lui nu purtaseră epoleţi.

— Fură, jecmăneşte vistieria şi mai cere şi decoraţii, canalia! „Nu se poate fără încurajare, zice el, că doar am muncit”… ha, ha, ha, ha!

Un simţământ dureros se ivi pe nobila faţă a fetei.

— Vai, tată! Nu înţeleg cum poţi să râzi! Faptele incorecte pe mine nu fac decât să mă mâhnească. Când se săvârşeşte înşelătorie în văzul tuturor, şi aceşti oameni nu sunt condamnaţi de oprobriul public, nu mai ştiu ce-i cu mine. Atunci mă fac rea, ajung nesuferită; şi mă gândesc, mă tot gândesc…

Fata de-abia se ţinu să nu plângă.

— Te rog numai să nu te superi pe noi, zise generalul. Noi nu avem aici nicio vină. Nu-i aşa? zise, adresându-se lui Cicikov. Sărută-mă şi du-te la tine. Eu mă îmbrac pentru masă. Tu, zise el, privindu-l pe Cicikov în ochi, nădăjduiesc că rămâi la masă la mine?

— Numai dacă Excelenţa Voastră…

— Fără mofturi, ce să mai vorbim? Slavă Domnului, mai pot ospăta lume. Ciorbă am.

Aruncându-şi sprinten braţele în lături, Cicikov îşi plecă respectuos capul, recunoscător, încât pierdu un moment din vedere toate lucrurile din odaie şi nu-şi mai vedea decât vârfurile cizmuliţelor. După ce rămase o vreme în această ţinută plină de respect, ridicându-şi capul din nou, n-o mai zări pe Ulinka. Pierise. În locul ei se ivi un fecior uriaş, cu mustăţi şi barbete dese, cu un lighean şi o tavă de argint.

— Îmi dai voie să mă îmbrac în faţa ta?

— Nu numai să vă îmbrăcaţi, dar puteţi face în faţa mea tot ce doriţi, Excelenţă.

Scoţând o mână din halat şi suflecând mânecile cămăşii pe braţele sale voinice, generalul începu să se spele, stropind şi pufnind ca o raţă. Apa şi săpunul zburau în toate părţile.

— Le place, le place, într-adevăr, le place să fie încurajaţi, zise el, ştergându-se de jur împrejur pe grumaz… Mângâie-l, mângâie-l! Că fără încurajare nici de furat nu fură! Ha, ha, ha!

Cicikov era plin de voie bună. Deodată îi veni o inspiraţie. „Generalul e un om vesel şi tare bun – ia să încerc!” se gândi el şi, văzând că feciorul ieşise cu ligheanul, exclamă:

— Excelenţă! Pentru că sunteţi atât de bun şi atât de atent faţă de toată lumea, am o mare rugăminte.

— Ce anume?

Cicikov privi împrejur.

— Excelenţă, am un babalâc de unchi baccelit; are trei sute de suflete şi două mii… şi afară de mine niciun alt moştenitor. Din pricina ramolelii, nu poate să-şi gospodărească singur moşia, dar nici mie nu mi-o dă. Şi să vedeţi ce argumente aduce! „Nu-mi cunosc bine nepotul, zice, o fi risipitor. Să-mi dovedească întâi că-i om de nădejde: să dobândească întâi singur trei sute de suflete şi i le dau şi pe cele trei sute ale mele.”

— Dar ce-i cu el? După cât înţeleg e prost de-a binelea, zise .

— Că-i prost, asta n-ar fi nimic, asta l-ar privi personal. Dar starea mea, Excelenţă? Bătrânul şi-a luat chelăreasă, iar chelăreasa are copii. M-aş putea pomeni într-o bună zi că totul le rămâne lor.

— Şi-a ieşit din minţi prostul de unchiaş, ce să mai vorbim! zise generalul. Dar nu înţeleg cu ce te pot ajuta eu? adăugă, privindu-l uimit pe Cicikov.

— Iată la ce m-am gândit. Dacă dumneavoastră mi-aţi trece mie toate sufletele moarte din satul dumneavoastră, chipurile ca fiind vii, şi-am încheia un act de vânzare-cumpărare, atunci acest act de vânzare-cumpărare l-aş înfăţişa bătrânului, şi el mi-ar da moştenirea.

La auzul acestora, generalul izbucni într-un hohot de râs, cum n-a mai râs poate vreodată un om. Şi aşa cum se găsea, se prăbuşi în fotoliu. Dădu capul pe spate, gata să se înece de râs. Se nelinişti toată casa. Se înfăţişă feciorul. Fiica veni de-a fuga, înspăimântată.

— Tată, ce ţi s-a întâmplat? zise, speriată, privindu-l nedumerită în ochi.

Dar vreme îndelungată glasul generalului nu putu să scoată nicio silabă ca lumea.

— Nimic, draga mea; nu te îngrijora. Vezi-ţi de treabă; venim îndată la masă. Fii liniştită. Ha, ha, ha!

Şi, după ce se mai înecă de câteva ori, hohotul de râs al generalului izbucni şi mai tare, răsunând în toată casa, din antreu şi până în odaia cea mai din fund.

Cicikov era neliniştit.

— Unchiul, unchiul! Ce păcăleală o să-i tragi babalâcului! Ha, ha, ha! În loc de vii, o să aibă morţi. Ha, ha!

„Iarăşi a început! se gândi Cicikov. Tii, ce-i mai place să râdă!”

— Ha, ha, ha! continua generalul. Şi ce măgar! Cui i-ar putea trăsni prin cap: „Fă întâi trei sute de suflete din nimic, şi de-abia atunci îţi dau şi pe cele trei sute ale mele!” E un mare măgar.

— Mare măgar, Excelenţă.

— Dar şi festa ta e bună, să-i vâri sub nas bătrânului suflete moarte! Ha, ha, ha! Mult aş da să văd şi eu cum ai să te înfăţişezi cu actul de vânzare-cumpărare. Dar cum e? Cum arată? E tare bătrân?

— Vreo optzeci de ani.

— Se mişcă, e vioi? Trebuie să fie voinic dacă ţine pe lângă el şi o chelăreasă…

— Ce voinic! Curge nisipul din el, Excelenţă!

— Prost mai el Nu-i aşa că-i prost?

— Prost, excelenţă. Şi smintit în lege.

— Mai face vizite? Iese în lume? Se mai ţine pe picioare?

— Se ţine, dar greu.

— Că prost mai el Dar e voinic, totuşi? Mai are dinţi?

— Numai doi, Excelenţă.

— Ce măgar! Tu, nu te supăra, frate… Cu toate că ţi-e unchi, e un măgar.

— Măgar, excelenţă. Cu toate că mi-e rudă, şi-mi vine greu s-o recunosc, n-am ce face.

Cicikov minţea: nu-i era deloc greu să recunoască, cu atât mai mult cu cât sunt puţine probabilităţi să fi avut vreodată vreun unchi.

— Excelenţă, atunci mi le daţi?

— Să-ţi dau suflete moarte? Dar pentru o născoceală ca asta, ţi le dau cu pământul şi cu sălaşurile lor cu tot! Ia-ţi tot cimitirul! Ha, ha, ha! Dar bătrânul, bătrânul! Ha, ha, ha, ha! Ce mai păcăleală o să-i tragi unchiului! Ha, ha, ha, ha!

Şi râsul generalului răsuna din nou prin toate odăile excelenţei sale⁸⁶.