Superstiţii şi credinţe false, "BĂbisme", concepţii care au doar aparent legatură cu credinţA, practici inventate şI "teologie băbească"

---Cei care sunt rudenii, se pot casatori ?

 In primul rand nu este voie sa se casatoreasca rudenii, iar cei care au facut-o si au copii, sa se hotarasca sa traiasca in curatie, daca vor sa le fie bine, daca nu pot, sa se desparta. Nu au voie sa se casatoreasca rudeniile pana la gradul al 6-lea (in cazul rudeniei prin cuscrie) sau al 7-lea (in cazul rudeniei de sange).

--- Ce rol au naşii de Cununie şi ce condiţii trebuie să îndeplinească?

Ca şi la Taina Sfântului Botez, tinerii sau mirii, care urmează a se cununa, sunt însoţiţi de naşi sau de nuni. Naşii asistă pe finii lor atât la logodnă, cât şi la cununie şi se implică sau participă activ la săvârşirea acestor două slujbe îndeplinind împreună cu preotul anumite gesturi sau acte liturgice, între care punerea inelelor în degetele mirilor, la logodnă, şi punerea şi luarea cununiilor de pe capetele mirilor, la cununie. De asemenea, ei ţin lumânările de o parte şi de alta a mirilor. Aceste lumânări sunt un simbol al luminii sau căii celei adevărate pe care trebuie să meargă viitorii soţi, naşii angajându-se să le fie garanţi sau chezaşi ai seriozităţii şi trăiniciei vieţii de familie pe care cei doi tineri o încep.

Aşadar, naşii nu au numai un rol estetic sau întregitor al decorului care însoţeşte slujba cununiei religioase. Ei nu sunt simpli asistenţi aşa cum sunt ceilalţi nuntaşi, ci ei sunt sau devin din acel moment părinţii sufleteşti sau spirituali ai finilor. Aşa cum fiecare se naşte din părinţii trupeşti, apoi se renaşte spiritual prin Botez, asistat de părinţii sufleteşti, adică de naşi, la fel şi la cununie, când se naşte şi se formează un nou şi unic trup, care este trupul familiei, avem nevoie de părinţi spirituali care sunt naşii sau nunii.

Având în vedere această calitate deosebită a naşilor şi răspunderea lor pentru buna călăuzire a viitorilor soţi, tradiţia bisericească cere ca naşii să îndeplinească anumite calităţi sau condiţii.

În primul rând, ei trebuie să fie ortodocşi. Rânduielile canonice mai vechi şi mai noi cer cu insistenţă ca naşii să nu fie de altă confesiune şi aceasta pentru faptul că buna călăuzire a finilor trebuie făcută în spiritul tradiţiei şi credinţei ortodoxe. în Regulamentul de procedură al instanţelor disciplinare si de judecată din Biserica Ortodoxă Română, articolul 47, se precizează că "clericii sunt obligaţi să nu oficieze slujba cununiei decât între ortodocşi, asistaţi de nuni ortodocşi". De aceea, asistenţa mirilor la cununie de către naşi de confesiune catolică sau protestantă nu este îngăduită. Cu atât mai mult, aceştia nu pot fi de altă religie, adică de exemplu de religie musulmană.

În al doilea rând, este bine şi recomandabil ca naşii sau nunii să fie mai în vârstă decât mirii, pentru a avea mai multă autoritate în faţa lor şi mai multă experienţă de viaţă, din care să împărtăşească şi viitorilor soţi. Naşii trebuie să fie şi din punct de vedere al vârstei ca nişte părinţi ai tinerilor soţi. Obiceiul ca mirii să fie asistaţi de naşi de aceeaşi vârstă sau chiar mai tineri, nu este recomandabil, pentru că prin aceasta se diminuează seriozitatea instituţiei năşiei, devenind o simplă formalitate. De aceea, obiceiul ca naşii de botez să fie şi de cununie, respectat încă în mediul rural, este foarte sănătos. Când naşii sunt mai în vârstă decât finii, şi respectul faţă de ei este mai mare.

Cât priveşte persoanele care pot să îndeplinească calitatea de naşi, acestea pot fi şi rude apropiate: fraţi, surori, veri şi cumnaţi. Părinţii nu pot fi naşii propriilor lor copii. De asemenea, ca şi în cazul Botezului, călugării nu pot îndeplini calitatea de naşi, deoarece, trăind departe de lume, nu se pot ocupa de educaţia şi îndrumarea religioasă a finilor.

În al treilea rând, naşii trebuie să fie cununaţi şi cu viaţă morală exemplară. Nu este recomandat ca naşii să fie tineri necăsătoriţi, pentru că nu se poate angaja şi garanta seriozitatea noului cuplu, neputând fi un exemplu de urmat. De asemenea, nu este de dorit ca naşii să fie mamă şi fiu sau tată şi fiică, ci cuplu căsătorit. Cât priveşte viaţa morală exemplară a naşilor, aceasta trebuie să fie condiţia esenţială a vieţii lor. Finii trebuie să vadă în tot ceea ce fac naşii un exemplu de urmat. În privinţa aceasta, Sfântul Simeon al Tesalonicului precizează că nunii care asistă la unirea celor doi tineri ţin locul de părinţi şi învăţători. De aceea trebuie să fie ortodocşi şi iubitori de Dumnezeu. Obiceiul practicat în Moldova şi mai ales în Bucovina, ca la cununie să fie mai multe perechi de naşi, nu este recomandat. 

Năşia de cununie, ca şi năşia de botez creează rudenia spirituală sau religioasă care este respectată ca atare în Biserica Ortodoxă Română, în Biserica Ortodoxă Sârbă şi o parte din Biserica Bulgară. În Bisericile de limbă greacă şi celelalte de limbă slavă, rudenia spirituală a năşiei de cununie nu este socotită la fel ca şi cea de la Botez.

În legătură cu practica năşiei de cununie, aş dori să amintesc un obicei care trebuie reactualizat şi anume datoria de a săruta mâna naşilor atât în momentul săvârşirii Cununiei, cât şi în viaţa civilă. Dacă luăm în serios această instituţie a năşiei şi-i dăm greutatea pe care Biserica i-o dă din totdeauna, şi dacă socotim pe naşi ca pe părinţii spirituali, atunci semnul văzut al respectului faţă de ei este sărutarea mâinii. Dintr-un modernism exagerat şi rău înţeles s-a renunţat la un străvechi şi frumos obicei românesc, care trebuie adus în actualitate.

--- Ce este Logodna?

Logodna este slujba prin care mirii fagaduiesc unul catre altul ca se vor cununa. De obicei se savarseste deodata cu Taina Cununiei, dar se poate savarsi si separat. Logodna este cunoscuta in popor sub numele de "jumatate de Cununie", denumire falsa insa.

In canonul 98 al sinodului al 6-lea Trulan, se zice: "Cel ce ia spre însoţire de căsătorie pe femeia logodită cu altul, trăind încă logodnicul, să fie pus sub învinuire de adulter". Acest canon este intarit de Sf. Ioan Postitorul in canonul al 22-lea. Iar Sf. Vasile cel Mare tot in canonul al 22-lea spune ca, daca cineva rapeste o femeie logodita deja cu altul, rapitorul sa nu fie primit la pocainta decat daca fecioara rapita a fost slobozita sa se intoarca la logodnicul sau.

Din aceste prescriptiuni canonice rezulta deci ca logodna consfintita prin slujba bisericeasca are in mod indiscutabil putere de casatorie. In caz de desfacere a logodnei, casatoria viitoare a fiecarui logodnic este socotita ca a doua nunta. Logodna era socotita si asimilată in multe privinţe cu căsătoria, căci se încheia prin facerea promisiunii reciproce de căsătorie a celor ce se logodeau. Biserica a considerat totdeauna şi actul logodnei ca având o importanţă asemănătoare cu acela al căsătoriei şi de aceea a supus şi logodna aproape aceluiaşi regim ca şi căsătoria. Se înţelege deci că în cazul acesta, pedepsele prevăzute pentru cei care strică logodna erau asemănătoare cu acelea pentru cei care strică o căsătorie.

Până astăzi Biserica tratează logodna cu aceeaşi severitate, şi asimilând logodna cu căsătoria, nu permite hirotonia acelor candidaţi care la intrarea în cler au fost logodiţi bisericeşte şi apoi au stricat logodna, considerându-i ca şi când ar fi divorţaţi şi neîngăduindu-Ie să se căsătorească cu o altă persoană, dacă vor să devină clerici, pentru că această căsătorie se socoteşte ca a doua.

De la faptul ca Logodna echivalează cu Cununia exceptie face impreunarea sotilor, care nu este permisa decat dupa slujba Sfintei Taine a Cununiei. Aceasta deoarece cei doi soti devin una de-abia dupa ce primesc harul care-i uneste, ceea ce se petrece numai si numai prin Taina Cununiei.  

--- Este întemeiat obiceiul de a nu se săvârşi cununii în luna mai? Când se fac şi când nu se fac cununii?

Înainte de a răspunde la întrebarea adresată, socotesc necesar să fac unele precizări legate de cuvintele care sunt întrebuinţate pentru a defini legătura dintre bărbat şi femeie în cadrul vieţii de familie şi pentru a stabili care este sensul lor corect ca şi noţiunile pe care Ie exprimă. Precizările acestea sunt necesare pentru că, în limbajul obişnuit, cuvintele care exprimă aceste noţiuni sunt întrebuinţate greşit, producând confuzie.

Pentru a defini unirea bărbatului cu femeia în viaţa de familie, se întrebuinţează de regulă trei termeni: cununie, nuntă, căsătorie, fiecare având un sens aparte care însă, de multe ori, se întrebuinţează necorespunzător. Greşita lor întrebuinţare porneşte de la faptul că se confundă, de cele mai multe ori, aspectul religios al unirii bărbatului cu femeia cu cel civil. În practica din ţara noastră se obişnuieşte ca mai întâi să se facă sau să se încheie căsătoria civilă, adică actul juridic prin care cei doi parteneri îşi exprimă liberul consimţământ în faţa oficiului de stare civilă şi prin care ei devin soţ şi soţie. Căsătoria efectuată la oficiul de stare civilă este aceea care creează în faţa legilor efecte juridice legate de datoriile soţilor între ei şi faţă de copii, moştenire şi altele.

Spre deosebire de acest act civil care se şi numeşte căsătorie civilă, se obişnuieşte să se spună actului religios săvârşit în Biserică, căsătorie religioasă, ceea ce este incorect, fiindcă acolo avem de-a face cu o Sfântă Taină prin care se binecuvântează şi se sfinţeşte legătura bărbatului cu femeia. Ea nu se mai numeşte căsătorie, ci Taina Cununiei sau Taina Nunţii, prin care se creează asupra celor doi soţi efecte harice sau sfinţitoare. Termenul de nuntă, în limbajul obişnuit, are sensul sau se referă mai ales la petrecerea legată de momentul căsătoriei şi al cununiei, dacă avem în vedere că, în marea majoritate a cazurilor, căsătoria civilă se încheie legată de cea religioasă.

De aceea, dacă ne referim la întrebarea de faţă, ea are în vedere mai ales cununia sau slujba ori Taina Nunţii, săvârşită în biserică. În legătură cu această problemă trebuie să spunem că există o tradiţie, foarte respectată de altfel, că în luna mai nu este bine să se facă nunţi, cununii sau căsătorii, înţelegând prin aceasta şi căsătoria civilă, şi slujba religioasă, şi petrecerea legată de aceste evenimente. Practica este destul de răspândită şi respectată, invocându-se doar simplul motiv că asemenea căsătorii săvârşite în luna mai nu durează sau "nu ţin", adică se desfac sau se destramă. Pe ce se bazează această restricţie şi dacă este îndreptăţită?

Din punct de vedere teologic sau bisericesc, nu este nici un fel de referire la o asemenea practică. Nu întâlnim în canoanele bisericeşti nici un fel de aluzie măcar la aşa ceva. Conform poruncii a IX-a a Bisericii, există zile precise în care nu se fac nunţi în timpul unui an bisericesc. Aceste zile sunt legate de perioade importante din anul bisericesc, care se referă fie la zilele de post, fie la marile praznice împărăteşti. Aşa, de pildă, nu se fac nunţi în următoarele zile din timpul anului bisericesc:

1. În cele patru posturi de peste an, adică Postul Paştelui, care începe cu şapte săptămâni înainte de această sărbătoare, Postul Crăciunului (15 noiembrie - 24 decembrie), Postul Sfinţilor Apostoli, variabil de la an la an, adică de la Duminica tuturor sfinţilor până în ziua sărbătorii. S-a păstrat ca un fel de pogorământ special îngăduinţa de a se face nunţi în Postul Crăciunului, până Ia Sfântul Nicolae (6 decembrie), însă numai cu dezlegarea sau dispensa acordată de episcopul locului, în cazuri de excepţie şi fără petrecerea legată de căsătorie, şi într-un cadru mult mai sobru şi mai auster. De asemenea, este îngăduită uneori în cazuri de excepţie logodna în două din zilele postului Paştelui şi anume de ziua Bunei Vestiri (25 martie), dacă aceasta nu cade în Săptămâna Patimilor şi în Duminica Floriilor.

2. În toate zilele de miercuri şi vineri din timpul anului, fiind zile săptămânale de post.

3. În zilele de 14 septembrie, care este ziua Înălţării Sfintei Cruci, şi 29 august, care este sărbătoarea Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul, prăznuite totdeauna cu post, indiferent de ziua din săptămână în care cade.

4. În săptămâna brânzei, adică cu şapte zile înainte de postul Paştelui, numită şi săptămâna aibă, fiind socotită ca perioadă de pregătire pentru post.

5. În Săptămâna Luminată, adică între Paşti şi Duminica Tomii, în Duminica Rusaliilor, în ajunul şi în ziua tuturor praznicelor împărăteşti şi în perioada cuprinsă între Crăciun şi Bobotează (25 decembrie - 6 ianuarie).

De obicei, aceste zile sunt menţionate clar în calendarul bisericesc din fiecare an.

Biserica interzice săvârşirea cununiilor în perioadele şi zilele de post, pentru că bucuria, petrecerile şi ospeţele care au loc cu această ocazie nu se potrivesc cu atmosfera de pocăinţă, înfrânare şi sobrietate pe care ne-o cere postul. A face nunţi în aceste zile înseamnă a sfida, dacă nu chiar a batjocori rânduielile bisericeşti aşezate în vederea desăvârşirii noastre morale. De aceea se şi spune că nunţile oficiate în timpul posturilor nu durează, ca un fel de pedeapsă a lui Dumnezeu şi plată pentru nesocotirea rânduielilor sfinte. Chiar dacă dobândim dispensă sau dezlegare de la episcop să facem nuntă în asemenea perioade, este bine să nu le oficiem. Neglijarea şi sfidarea lui Dumnezeu şi a rânduielilor sfinte nu rămân niciodată fără răsplată.

De asemenea, Biserica a interzis săvârşirea cununiei în zilele de praznice împărăteşti, în ajunul lor sau în perioade legate de ele, pentru ca bucuria duhovnicească a respectivelor sărbători să nu fie umbrită sau micşorată de cea lumească a petrecerii legate de sărbătoarea căsătoriei.

Cât priveşte petrecerea legată de nuntă, trebuie să spunem că ea este îngăduită în limitele bunei-cuviinţe şi ale măsurii. Ea face parte din bucuria de familie şi din tradiţia curată românească. Acuzaţia adusă de sectanţi şi uneori şi de unii creştini ortodocşi mai rigorişti, că la petrecerea de nuntă se consumă vin, este neîntemeiată. Nunta este un prilej de bucurie şi de comuniune sufletească şi nicidecum de destrăbălare. Să nu uităm că însuşi Mântuitorul a luat parte la o asemenea bucurie sufletească, unde a fost chemat cu mama şi ucenicii Săi şi că a transformat apa în vin, pentru că acesta se terminase. EI nu a interzis nici atunci şi nici altă dată consumarea de vin, iar rânduielile noastre bisericeşti, canonice şi liturgice nu cuprind asemenea restricţie.

Iată, aşadar, care sunt măsurile pe care le impune Biserica în privinţa cununiei sau nunţii. Obiceiul de a nu se săvârşi nunţi în luna mai apare bizar şi de neînţeles. Nu există nici un temei teologic, canonic sau liturgic care să ne oprească de la săvârşirea nunţii în această perioadă. De aceea o putem săvârşi fără nici un fel de teamă de pedeapsă sau nerealizare. Să ne ferim să săvârşim nunta în perioadele stabilite de Biserică, pentru motivele serioase pe care le-am văzut şi nu într-o perioadă care s-a impus mai degrabă ca o superstiţie decât ca o tradiţie sănătoasă.

--- Este îngăduit a se săvârşi cununia unei persoane vii cu una decedată?

Între abaterile cele mai grave pe care un preot le poate săvârşi este şi oficierea slujbei cununiei unei persoane decedate cu una vie. Şi aceasta se poate întâmpla datorită ignoranţei atât a săvârşitorului, cât mai ales a celor care solicită o asemenea slujbă. Este vorba de persoane, soţ şi soţie cununaţi civil, care au trăit, fără să li se oficieze şi slujba religioasă. Din punct de vedere religios, teologic şi canonic, aceste persoane se consideră că au trăit în concubinaj, căsătoria civilă fiind un contract laic care creează doar efecte juridice, pe când căsătoria religioasă, Taina Nunţii sau Cununia, este aceea care creează efecte harice, adică sfinţeşte şi binecuvântează legătura dintre bărbat şi femeie în vederea naşterii de prunci, ajutorului reciproc şi a satisfacerii, în graniţele legale, a impulsurilor fireşti.

Pentru a nu fi vinovat de acest păcat al concubinajului, soţul rămas în viaţă, de cele mai multe ori la imboldul familiei, cere preotului să-l cunune cu cel mort, pentru a fi consideraţi înaintea lui Dumnezeu, una, aşa cum au trăit toată viaţa, şi pentru a li se ierta, prin aceasta, păcatul convieţuirii în fărădelege.

Ce trebuie să facă preotul când i se solicită săvârşirea unei asemenea slujbe? Din capul locului trebuie să spunem că aşa ceva nu se poate săvârşi în nici un caz, sub nici un pretext şi cu nici o justificare. A săvârşi aşa ceva înseamnă o profanare a celor sfinte. Aceasta, pentru că în asemenea situaţie operează un principiu dogmatic de netrecut şi anume: Sfintele Taine nu se săvârşesc decât persoanelor vii. Ele presupun o angajare sufletească conştientă şi liberă a persoanei asupra căreia se săvârşeşte Taina pentru că efectul Tainei depinde, în această situaţie, de voinţa primitorului. Taina nu lucrează forţat asupra persoanei, dacă aceasta nu vrea să o primească. Ca şi în cazul Botezului maturilor, al Spovedaniei, al Împărtăşirii, Maslului şi Hirotoniei, acestea nu pot produce efecte dacă primitorul nu vrea să le primească. Ori, în cazul decedatului, acesta nu-şi poate exprima consimţământul şi credinţa. De aceea, Taina nu i se poate administra.

Pe de altă parte, căsătoria sau cununia unei persoane vii cu una moartă presupune una dintre cere mai penibile situaţii. Moartea este unul din momentele de tristeţe şi de durere care nu se potriveşte cu nimic atmosferei de bucurie pe care o presupune cununia. Şi atunci, ce se trăieşte în asemenea situaţie, bucuria sau durerea? De aceea socotim că nici măcar nu se poate concepe aşa ceva. Moartea firească a fiecăruia, survenită mai devreme sau mai târziu, devine ceva macabru prin asocierea ei cu un moment de bucurie cum este cununia. Nu mi-am putut imagina niciodată ce parte de slujbă ar putea fi pusă şi care omisă, fiindcă toate sunt solemne şi măreţe. Să încununezi un cadavru şi să-i cânţi: "Isaie, dănţuieşte" mi se pare cea mai cumplită bătaie de joc de cele sfinte. De aceea, nu trebuie să gândim că este posibil aşa ceva, iar dacă vreun preot ar îndrăzni pentru scopuri pecuniare, căci altele nu pot fi, să săvârşească o asemenea lucrare, trebuie exemplar pedepsit.

Ceea ce trebuie să facă slujitorii Bisericii în asemenea situaţii este să le spună un cuvânt de învăţătură în care să sublinieze gravitatea abaterii pe care ar săvârşi-o dacă ar accepta oficierea slujbei. De asemenea, să sublinieze gravitatea păcatului desfrânării, sub forma concubinajului, evidenţiind necesitatea spovedaniei şi a căinţei celui viu, ca şi obligativitatea rugăciunii pentru cel răposat. Apoi, o asemenea situaţie poate fi un semnal de alarmă pentru a veghea ca asemenea cazuri să nu se mai repete, făcând o catehizare sistematică în care să atace şi o asemenea temă.

--- Ce este cununia de argint (aur, platină) şi care este rânduiala după care se săvârşeşte?

Există obiceiul destul de răspândit, dar nu generalizat, ca soţii care s-au cununat religios, după o perioadă de 25 de ani de împreună-vieţuire, să marcheze acest eveniment de familie printr-o ceremonie religioasă cunoscută sub denumirea foarte îndătinată, dar improprie, de „cununia de argint”. Aceeaşi ceremonie săvârşită la 50 de ani de căsătorie poartă numele de „cununia de aur”, iar la împlinirea vârstei de 75 de ani de căsătorie - situaţie destul de rară - ea se numeşte „cununia de platină”. Ceremonia, indiferent că este vorba de cea de argint, aur sau platină, poartă greşit denumirea de „cununie”, fiindcă în realitate nu este o slujbă a Tainei Sfintei Cununii, ci o slujbă de mulţumire care nu are nimic comun cu rânduiala Sfintei Cununii.

Aşa cum prevăd rânduielile canonice şi tipiconale, Taina Sfintei Cununii nu se mai readministrează aceloraşi soţi, niciodată, în prima ei formă, ci numai dacă aceştia divorţează şi se recăsătoresc cu alte persoane care nu au mai fost cununate religios, deci cărora nu li s-a oficiat slujba Cununiei. Dacă ei se recăsătoresc după divorţ, li se oficiază slujba de la a doua nuntă.

Fiind vorba deci de o slujbă de mulţumire, la această ceremonie nu folosim nici cununiile, nici paharul cu vin şi pâine, aşa cum nu se face nici înconjurarea mesei pe care este aşezată Sfânta Evanghelie, alături de Sfânta Cruce şi lumânări. Pentru ceremonie folosim doar inelele care vor fi de argint, aur sau platină, după cum este vorba de una din cele trei ceremonii.

Rânduiala ei se săvârşeşte exact ca în cărţile de cult amintite, cu unele mici adaptări la situaţia prezentă şi anume la ectenia mare de la începutul slujbei se adaugă şi cererea aceasta de mulţumire: "Pentru binefacerile ce au fost asupra robilor lui Dumnezeu (numele) în timpul celor 25 (50 sau 75) de ani de împreună-vieţuire”. Această cerere se adaugă şi la ectenia întreită de după Sfânta Evanghelie, ca şi la rugăciunea de mulţumire de la sfârşitul slujbei.

Pentru a marca evenimentul sărbătorit, se obişnuieşte ca să se aşeze în degetele sărbătoriţilor pentru care se oficiază slujba inele de argint, aur sau platină. Din indicaţia pe care o cuprinde Molitfelnicul, reiese că inelele se pun în degetele inelare ale celor pentru care se săvârşeşte slujba de mulţumire, după ce se face cu ele semnul Sfintei Cruci pe Sfânta Evanghelie, cu formula următoare: Se binecuvântează robul lui Dumnezeu (N) cu roaba lui Dumnezeu (N), în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin (de trei ori).

De asemenea, se menţionează că se obişnuieşte ca punerea inelelor să se facă înainte de Rugăciunea de mulţumire, naşii schimbându-le ca la logodnă.

---Cate cununii sunt admise ?

Prima cununie este adevarata binecuvantare, este Sfanta Taina, a doua si a treia sunt ingaduite. A patra este pacat mare.

De mentionat este faptul ca inca de la inceputurile crestinismului se admitea a doua casatorie, dar numai in conditii speciale, iar a treia casatorie era mentionata ca o extrema. Iata ce spune Sf. Vasile cel Mare in canonul al 4-lea:

"In privinta celor ce se casatoresc a treia oara si a celor ce se casatoresc mai de multe ori, am hotarat acelasi canon, care este corespunzator si pentru cei ce se casatoresc a doua oara; adica pentru cei ce se casatoresc a doua oara, un an; altii insa au hotarat doi ani; iar pe cei ce se casatoresc a treia oara ii afurisesc pe trei, de multe ori si pe patru ani. Si pe una ca aceasta o numesc nu nunta, ci poligamie, ba mai curand desfranare, ce se pedepseste; pentru aceea si Domnul a zis samaritencei, care schimbase cinci barbati: "Pe care-l ai acum nu-ti este barbat" (Ioan 4, 18). Pentru ca cei ce au trecut peste limita nuntii a doua nu mai sunt vrednici sa se numeasca cu numirea de barbat, sau de sotie. Apoi in privinta celor ce se casatoresc a treia oara am primit obiceiul de afurisire pe cinci ani, nu din vreun canon, ci din urmarea celor primite mai inainte. Dar nu trebuie a-i opri pe ei cu totul de la Biserica, ci a-i invrednici de ascultare, doi ori trei ani; si dupa aceea sa li se dea voie sa stea impreuna, iar de la impartasirea Sfintei Taine celei bune sa fie tinuti departe, si atunci cand vor arata vreun rod de pocainta, sa se aseze la locul impartasirii".

In canonul 50 Sf. Vasile zice ca "Pentru a treia casatorie nu este lege; drept aceea nunta a treia nu se aproba de lege. Deci pe unele ca acestea le privim ca pe niste intinaciuni ale Bisericii; dar nu le supunem osandirilor publice, ca pe unele ce sunt mai tolerabile decat desfraul deschis."

Iar in canonul 87, Sf. Vasile cel Mare zice:                         

„Eu deci mărturisesc fiecăruia, care mă consultă asupra căsătoriei, că "va trece chipul lumii acesteia şi timpul este scurt, ca şi cei ce au femei să fie ca şi cum nu ar avea" (I Cor. 7, 29). Iar dacă-mi va răspunde cineva aceasta: "Creşteţi şi vă înmulţiţi" (Facere 1, 18) râd că el nu face deosebire între timpurile legiferărilor. Nunta a doua este remediu împotriva desfrâului, dar nu mijloc de încurajare pentru necumpătare. "Dar dacă nu se înfrânează, căsătorească-se" (I Cor. 7, 9) zice, iar nu şi căsătorindu-se, să facă fărădelege.”

Sfantul Vasile deci considera ca adevarata casatorie, numai prima casatorie. Pe a doua o tolereaza insa ca o indulgenta fata de slabiciunea omeneasca. In aceste canoane, Sfantul Vasile are in vedere insa pe cei ce contracteaza o a treia sau a patra casatorie. Intrucat, pentru cei ce se casatoresc a doua oara s-a fixat prin canonul 1 Laodiceea, o epitimie de un an sau doi, dupa felul pocaintei, Sfantul Vasile in canonul 50 zice ca a treia casatorie este interzisa de lege; iar pentru cei ce din necesitate sau din alt motiv oarecare incheie o astfel de casatorie, el prescrie o epitimie de cinci ani. Observam totusi in canonul 50 ca Sf. Vasile cel Mare manifesta toleranta pentru a treia casatorie, desi in canonul al 4-lea o numeste "poligamie, ba mai curand desfranare", iar in canonul 50 o numise "intinaciune a Bisericii".

Cand vine vorba de casatoria a patra, in canonul 80, Sf. Vasile cel Mare considera casatoria a patra ca pe un pacat mai mare ca desfraul si ca o fapta animalica. In privinta acesteia nu mai mainifesta nici macar toleranta, ca la casatoria a treia. Aceasta invatatura a Sfantului Vasile era doctrina intregii Biserici in acele timpuri.

De remarcat ca in veacul al 10-lea insusi imparatul Leon Filozoful, care a consfintit aceasta randuiala prin Novela 90, a incalcat-o, contractand a patra casatorie. Imparatul calcand doctrina Bisericii, autoritatea bisericeasca a fost nevoita sa se ocupe din nou de problema, dand raspuns oficial, canonic, la intrebarea: "De cite ori poate sa se admita incheierea casatoriei pentru o persoana ramasa vaduva?"

Imparatul Leon Filozoful a pierdut in timp de cativa ani doua sotii. Nevoit sa se casatoreasca a treia oara, in acelasi an i-a murit si a treia sotie. Imparatul fiind inca tanar si neavand mostenitori legali voia sa se casatoreasca a patra oara cu o femeie cu care avea deja un copil nelegitim. Nicolae I, patriarhul Constantinopolului n-a voit sa binecuvânteze aceasta casatorie, motivand ca este potrivnica dispozitiilor canonice ale Bisericii. Intrucat, din porunca imparatului, acesta a fost cununat de un preot, patriarhul a exclus pe imparat din Biserica, iar pe preotul respectiv l-a caterisit. Ofensat, imparatul a dispus ca patriarhul sa fie exilat si la un sinod din 908, format din adepti ai imparatului, patriarhul a fost caterisit si s-a ales un alt patriarh (Eutimiu), iar casatoria imparatului a fost declarata legala. Faptul acesta a produs mare tulburare in Biserica. Murind Leon la 912, urmasul sau la tron imparatul Alexandru a convocat de îndata un sinod care a reintegrat an scaun pe patriarhul Nicolae, care cu greu a linistit spiritele.

Patriarhul Nicolae, pe vremea imparatilor Constantin al 7-lea si Roman I, la anul 920 a convocat un sinod care a condamnat tot ceea ce s-a hotarat la sinodul din 908 impotriva prescriptiilor canonice ale Bisericii si s-a emis un „Tomos Unionis", ramas celebru in istoria dreptului bisericesc, adica actul de unire si impacare a Bisericii cu Statul.

Acest Tomos contine urmatoarele dispozitii canonice: dupa o cuvenita introducere, se imparte in sapte canoane. Primele trei se refera la chestiunea pentru care s-a convocat acest sinod. In canonul 1 se spune ca de atunci incepand nimenea nu mai are voie sa incheie a patra casatorie, iar daca face acest lucru, casatoria aceasta nu se va mai recunoaste, si nu numai ca respectivul se desparte de orice comuniune cu Biserica, ci i se interzice si intrarea in Biserica, pana cand ramane in astfel de legatura ilegala. Canonul 2 vorbeste despre casatoria a treia, si spune ca in genere si aceasta casatorie trebuie privita ca interzisa, admitandu-se exceptii numai in cazuri determinate. In privinta casatoriei a treia, canonul dispune in special urmatoarele: a) daca cineva este de 40 de ani si fara copii, si doreste sa se casatoreasca a treia oara, acela cinci ani de zile nu poate sa se cuminece; - b) daca cineva este de 40 de ani si are copii, aceluia ai este interzis sa se casatoreasca a treia oara; - c) daca cineva este de 30 de ani si are copii din primele casatorii, si totusi doreste sa se casatoreasca a treia oara, acela sa se opreasca pentru patru ani de la cuminecatura; - d) daca cineva este de 30 de ani si nu are copii, aceluia i se poate permite casatoria a treia, dar i se da si epitimie. In canonul al treilea se prescrie epitimie de sapte ani, ca si pentru casatoria prima si a doua, daca se dovedeste ca cineva a rapit sotia, sau daca inainte de casatorie a avut relatii sexuale. In acest canon se mai adauga si ca preotul care da Sfanta Cuminecatura (Impartasanie) cuiva impotriva dispozitiei cuprinse in acel canon, din acel moment isi pierde si el slujba sa si cade si el sub epitimie de sapte ani. Aceste trei canoane se cuprind in acest tomos, care s-a confirmat de imparatii mentionati, si s-a promulgat si ca lege de stat.

Dar nici aceasta hotarare nu a multumit pe cei ce tineau riguros la sfintele canoane, deoarece ei vedeau in aceasta slabiciune fata de puterea de stat, in urma dispozitiei despre casatoria a treia si combateau totodata aceasta hotarare. Abia pe vremea imparatilor Vasile al 2-lea si Constantin al 8-lea si a patriarhului Sisinius, s-au linistit lucrurile. La anul 997, s-a adus in fata marelui sinod tomosul, confirmandu-se in chip solemn, si adaugandu-i-se inca patru canoane. Dintre aceste canoane: in canonul 1 (4) se anatematizeaza cei ce indraznesc sa introduca inovatiuni in doctrina bisericeasca; canonul 2 (5) anatematizeaza pe cei ce acuza Biserica de slabiciune, fiindca imparatul Leon a recunoscut acea casatorie a patra pentru pacea bisericeasca; canonul 3 (6), anatematizeaza pe cei ce indraznesc sa spuna ca Sfanta Biserica nu ar fi pastrat curata si nealterata doctrina predanisita, si canonul 4 (7) anatematizeaza pe cei ce indraznesc sa nu primeasca vreunul dintre sfintele canoane, care au fost date mai inainte si care au fost primite de Biserica intreaga. Dupa aceea au incetat tulburarile din Biserica si Tomosul a fost primit si recunoscut de catre toti, si dispozitiile cuprinse intr-insul au ramas in vigoare in intreaga Biserica Ortodoxa pana in ziua de azi.

În vremurile noastre, lucrurile s-au schimbat puţin, fără însă a afecta rostul şi semnificaţia Cununiei.

Mai întâi legătura dintre un bărbat şi o femeie capătă caracter oficial prin căsătorie civilă, care creează efecte juridice. Spre deosebire de căsătoria civilă, cununia sau nunta creează şi efecte harice sau sfinţitoare.

Prin cununie sau nuntă se sfinţeşte de fapt căsătoria, încât putem spune că din punct de vedere religios, o căsătorie nu este deplină fără cununie sau nuntă sau fără binecuvântarea Bisericii. În unele state ortodoxe, cum este Grecia, slujba cununiei creează efecte juridice. Legătura aceasta dintre bărbat şi femeie este concepută, după învăţătura Bisericii, ca indisolubilă, ea putând fi întreruptă doar prin moartea fizică şi prin moartea morală care se produce prin săvârşirea adulterului de către unul din soţi. Acesta a fost singurul motiv pentru care biserica a admis la început divorţul, pe temeiul celor învăţate de Mântuitorul Hristos Însuşi: "Oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de vina de desfrânare, şi va lua alta, săvârşeşte adulter, iar cine s-a însurat cu cea lăsată săvârşeşte adulter" (Matei 19;9). Mai târziu, ea a admis şi alte motive de divort care se deosebesc de cele luate în considerare de către legile de stat, anume:

1) motive care produc moartea religioasă: apostazia, erezia, năşia de botez sau primirea în braţe la botez a propriului fiu;

2) motive care produc moartea morală: alienaţia incurabilă, crima, avortul, atentatul la viaţa soţului, păcate foarte mari (păcate strigătoare la cer): adulter, silirea la acte imorale, refuzul convieţuirii conjugale, părăsirea domiciliului);

3) motive care produc moartea civilă: anularea unei căsătorii prin hotărâre judecătorească, călugărirea şi alegerea ca episcop.

Pentru aceste motive canonice de divorţ, până în 1865, judecata o făcea la noi Biserica prin instanţele sale judecătoreşti numite dicasterii. De la această dată ele au încetat să mai existe, judecarea cazurilor de divorţ şi pronunţarea acestuia revenind instanţelor civile.

Divorţul civil însă produce numai efecte juridice, nu şi efecte harice sau sacramentale. De aceea, o căsătorie desfăcută prin divorţ civil continuă să rămână valabilă din punct de vedere haric, pentru că "ceea ce Dumnezeu a unit omul să nu se despartă" (Matei 19;6). Pentru a fi socotită desfăcută şi din punct de vedere religios, s-a instituit aşa-numitul "divorţ religios sau bisericesc", care are la bază hotărârea ierarhului locului, în baza cererii prezentate de cei în cauză, în urma declarării divorţului civil. Declararea divorţului bisericesc este numai de competenţa episcopului, şi nu a altor organe administrative, conform Statutului pentru Organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, unde se spune că episcopul "acordă dispense bisericeşti de căsătorie şi desface căsătoria bisericească, după ce s-a pronunţat divorţul de către judecătoria civilă" (art. 90, al.1). Pronunţarea divorţului bisericesc are deci menirea de a separa şi din punct de vedere haric pe cei doi foşti soţi, chiar dacă el nu este un act sacramental sau o rânduială expresă de slujbă, care ar retrage binecuvântarea şi sfinţirea căsătoriei. Prin actul care se întocmeşte pentru declararea divorţului bisericesc numit "carte de despărţire", semnată de episcop, căsătoria religioasă se declară desfăcută. Divorţul bisericesc nu este aşadar numai un act administrativ de cancelarie, ci, prin aprobarea lui de către episcop şi prin semnarea cărţii de despărţire, căsătoria este desfăcută şi din punct de vedere religios. Aceasta aduce după sine posibilitatea ca persoanele divorţate religios să se poată recăsători cu alte persoane sau între ele. Ceea ce nu se anulează prin divorţul bisericesc este rudenia sau legăturile de înrudire create prin căsătoria foştilor soţi divorţaţi, relaţii care nu se şterg, ci continuă să creeze impedimente la căsătorie, ca şi când căsătoria nu ar fi fost despărţită. De aceea, rudele rezultate din prima căsătorie nu se pot căsători decât în limita îngăduinţei pe care o acordă gradul de rudenie respectiv.

Din păcate, însă, acest divorţ bisericesc nu s-a mai solicitat şi nu s-a mai practicat în Biserica noastră, unde s-a luat ca normativ doar divorţul civil. Revenirea la starea normală a vieţii religioase impune cu necesitate reintroducerea divorţului religios acolo unde se produce cel civil, pentru că în funcţie de cel religios administrăm sau nu soţilor despărţiţi şi recăsătoriţi slujba cununiei. De aceea, dacă doi soţi s-au despărţit civil şi au cerut şi divorţ bisericesc, ei sunt socotiţi liberi să se căsătorească cu alte persoane sau între ei. În cazul în care se căsătoresc cu persoane care au mai fost căsătorite şi divorţate, civil şi religios, li se administrează cea de-a doua nuntă. Dacă se recăsătoresc fără să fi avut declarat divorţul religios, atunci nu li se mai administrează slujba cununiei, fiindcă ei reintră în starea creată de prima cununie, stare care nu a fost desfiinţată prin vremelnica lor despărţire şi nici prin divorţul civil care nu creează efecte harice sau sacramentale. De aceea, chiar dacă o cer, cununia nu mai trebuie administrată. Sfinţenia vieţii de familie se recapătă, în cazul acesta, prin Taina Sfintei Spovedanii şi prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului, în urma canonisirii, pentru păcatele săvârşite eventual în perioada despărţirii sau vieţuirii lor separate. Înaintea lui Dumnezeu şi a Bisericii, soţii despărţiţi numai prin divorţ civil sunt consideraţi a fi în unitatea pe care o creează cununia. Atenţia preotului trebuie sporită pentru a nu comite greşeala repetării unei Taine care şi-a creat efectul la prima săvârşire. La rândul lor, credincioşii trebuie să aibă curajul să mărturisească preotului starea în care se află, pentru a nu-l lăsa pe preot să greşească. Necunoaşterea tuturor parohienilor, obiceiul de a se căsători la alte biserici decât la cele parohiale, uneori graba sau lipsa de interes a preotului în oficierea Tainei Cununiei, ne fac să greşim, săvârşind un act care poate fi socotit drept sacrilegiu, nerespectând învăţătura canoanelor şi practica tradiţională a Bisericii în săvârşirea Tainei Cununiei, luând de bază doar actul de stare civilă în care nu ni se face nici un fel de specificare dacă soţii se află la prima, la doua sau la a treia căsătorie.

Oricum, problema divorţului religios trebuie privită cu mare atenţie şi reactivată în viaţa bisericească pentru a nu oficia, în lipsa lui, cununii care nu ar trebui săvârşite şi care ar însemna binecuvântarea sau sfinţirea concubinajului, a bigamiei sau a trigamiei.

Mai este demn de mentionat ca numai prima Cununie este Sfântă Taină; Cununia a doua si a treia nu mai sunt Sfinte Taine, ci fac parte din categoria sfintelor slujbe numite Ierugii. Ierugiile sunt slujbe care se savarsesc la diferite trebuinte din viata crestinului.

Prin urmare, in conformitate cu aceasta, dupa dreptul canonic al Bisericii Ortodoxe, casatoria a patra este cu totul interzisa iar casatoria a treia este permisa numai in cazuri exceptionale, si anume numai cu incuviintarea episcopului competent.

S-a obişnuit însă in vremurile noastre ca aceasta randuiala privitoare la a doua si a treia casatorie sa se incalce tot mai des, iar preotii sunt pusi in imposibilitatea de a o combate, mai ales in localitatile mari, unde preotul nu are posibilitatea de a obtine informatii sigure despre casatoriile anterioare ale crestinilor, singura sursa de informare fiind crestinii si sinceritatea acestora.

Creştinii trebuie să răspundă sincer la întrebările puse de preot, privitoare la aceste amănunte, pentru că de vor minţi, nu pe preot îl vor minţi, ci pe Dumnezeu.

De asemenea creştinii trebuie să ştie că a patra nuntă sau cununie religioasă nu este îngăduită, iar clericul care îndrăzneşte să o oficieze cu bună ştiinţă cade sub incidenţa canoanelor bisericeşti, care, în astfel de cazuri, prevăd pedepsirea cu caterisirea. La fel şi creştinii care ascund preotului adevărul că sunt la a patra cununie, greşesc de moarte.