Suport de Curs
Speţă - Principiul Efectului Direct (cazul particular al Directivelor)
Yüklə 0,7 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Speţă - Referinţa preliminară şi interpretarea Dreptului comunitar;
- Speţă - Remedii naţionale în baza Dreptului comunitar
- Speţă - Răspunderea statului membru pentru încălcarea Legislaţiei comunitare. Principiul de nediscriminare.
Speţă - Principiul Efectului Direct (cazul particular al Directivelor) În anul 1990 Consiliul a adoptat o Directivă Europeană privind punerea în efect a principiului de tratament echitabil a bărbaţilor şi femeilor în relaţiile de muncă, inclusiv promovarea, instruirea continuă, condiţiile de muncă, precum şi chestiunile asigurării sociale. Statele membre au avut obligaţiunea de a implementa prezenta directivă în legislaţiile naţionale până pe data de 1 ianuarie 1995. Directiva în cauză prevede clar şi fără condiţionalităţi aplicarea principiului de tratament echitabil în condiţiile de muncă, care include şi eliberarea din funcţie în cazul împlinirii vârstei de pensioare, care garantează aceleaşi condiţii tuturor fără discriminarea în bază de sexuri. Cetăţeanca X a statului membru Y, născută la data de 2 iunie 1936, a fost angajată de către o companie farmaceutică în calitate de specialist pe data de 20 septembrie 1994. Pe data de 2 iunie 1998, cetăţeanca X a împlinit vârsta de 62 de ani care conform Legislaţiei statului membru Y este una de pensionare a femeilor, pe când cea a bărbaţilor este de 65. Imediat după ziua de naştere cetăţeanca X a fost concediată pe motiv de împlinire a vârstei de pensionare, cu toate că cetăţeanca X expres şi-a exprimat dorinţa de continua să muncească până la vârsta de 65 de ani. Întrebări: 1. Are dreptul cetăţeanca X să atace în judecată compania farmaceutică care este o persoană juridică, pentru încălcarea prevederilor Directivei Consiliului? 2. Are dreptul cetăţeanca X să invoce în faţa instanţelor naţionale încălcarea drepturilor sale prevăzute de un articol dintr-o directivă neimplementată? Dacă da, care ar fi condiţiile ce trebuie respectate de directivă? Obiectivele de Referinţă
Lecţia nr. 5 Referinţa preliminară în baza articolului 234 TCE Articolul 234 TCE prevede regulile generale privind procedura de adresare a unei referinţe preliminare la Curtea de Justiţie a Comunităţilor. Scopul principal al existenţei acestei proceduri este de a asigura aplicarea uniformă a Legislaţiei comunitare pe întreg spaţiu al Uniunii. Curţile naţionale sunt obligate să aplice prevederile Legislaţiei comunitare şi respectiv trebuie de asigurat că această aplicare se va efectua uniform în toată Comunitatea. Instanţele judecătoreşti naţionale sunt aplică Dreptul comunitar şi cele la care se adresează cetăţenii. În cazul în care o instanţă naţională consideră necesar ca o prevedere din Tratat sau din alte surse legislative ale Comunităţii să fie interpretată, va adresa o referinţă preliminară la CEJ. Anterior Tratatului de la Nisa, să acorde referinţe preliminare era abilitată doar Curtea Europeană de Justiţie. După adoptarea modificărilor prevăzute de Tratatul de la Nisa126, în baza art. 225(3) anumite competenţe a fost transmise la Tribunalul de Primă Instanţă (TPI) astfel această având jurisdicţia de emite pentru anumite categorii de cazuri referinţe preliminare. În acelaşi timp dacă TPI consideră că un caz este suficient de important şi ar putea afecta unitatea sau consistenţa Dreptului comunitar, poate să transmită cazul spre examinare la curtea ierarhic superioară, adică CEJ. 127 În baza art.234 TCE Curtea este abilitată să acorde referinţe preliminare privind i) interpretarea prevederilor din Tratat 128 ii) validitatea şi interpretarea Legislaţiei Instituţiilor Comunitare şi Banca Centrală Europeană (în cazul dat se referă doar la Legislaţia secundară) şi iii) interpretarea statutelor instituţiilor create prin actele Consiliului conform prevederilor relevante. De menţionat că instanţele naţionale nu pot cere Curţii prin procedura de referinţă preliminară să declare o prevedere naţională ca fiind sau nu în conformitate cu prevederile Legislaţiei comunitare. La o astfel de solicitare în cazurile conexe Brasserie du Pecheur 129 a refuzat argumentând că „ … sarcina Curţii este de interpretare a Dreptul comunitar şi nu de aplicare a acestuia în dreptul naţional … ” . Există trei tipuri de proceduri de acordare a referinţelor preliminare 130. Prima procedură, denumită şi generală, prevăzută de art. 234 TCE, în baza căreia se adresează pentru o referinţă preliminară în cazurile ce ţin de Pilonul I, adică de toate prevederile Tratatului CE, cu excepţia art.61-69 TCE. A doua procedură, este bazată în articolele 61-69 TCE pentru toate cazurile ce ţin de noul capitol IV al TCE anume vize, azil, imigraţie şi alte politici referitor la libera circulaţie a persoanelor. Şi a treia categorie este procedura art. 35 TUE care se referă la cazurile care cad sub incidenţă Pilonului III, remodelat după Tratatul de la Amsterdam şi ţine de Cooperare Poliţienească şi Judiciară în Materie Penală. Cine poate să se adreseze la Curte cu o referinţă preliminară? Conform prevederilor art.234(2) au dreptul sau obligaţiunea de a cere o referinţă preliminară toate instanţele sau tribunalele din statele membre. Daca observaţi în această definiţie există şi termenul de obligaţiune, caz care va fi examinat mai jos. Deci au dreptul să se adreseze toate curţile, instanţe şi tribunalele din Statele membre, care au în faţa sa o cauză ce prevede aplicarea Legislaţiei comunitare şi este necesară interpretarea prevederilor acesteia. De fiecare dată Curtea examinează ex officio dacă organul statului membru completează cerinţele „instanţei” sau „tribunalului” conform prevederilor din 234(2) TCE.131 Un exemplu larg utilizat în literatura de specialitate este cazul Broekmeulen132, care descrie criteriile după care se conduce Curtea când identifică dacă o instituţie este instanţă sau tribunal al statului membru „ … dacă în baza Legislaţiei statului membru, sarcina de implementare a prevederilor ce sunt adoptate de instituţiile Comunitare, este desemnată unui organ profesional independent, dar care acţionează cu un grad minim de supraveghere din partea statului, şi dacă acel organ în cumul cu instituţiile de stat competente, creează proceduri de apel care pot afecta exerciţiul drepturilor conferite de prevederile Comunitare, atunci Curtea trebuie să aibă posibilitatea de a examina cazurile de interpretare şi validare ce decurg din aceste proceduri de apel …” . Astfel Curtea a stabilit că organele ce sunt stabilite prin lege, independente, permanente şi au o jurisdicţie obligatorie, de examinare în procedura de inter partes, în care se aplică principiul supremaţia legii, pot fi considerate instanţe sau tribunale ale statelor membre. După cum deja sa menţionat mai sus articolul 234(2) TCE prevede şi cazul în care adresarea unei referinţe preliminare este obligatorie „ … în cazul în care decizia ce urmează a fi emisă de instanţa sau tribunalul statului nu mai poate fi judecată de alte remedii judiciare din Legislaţia naţională … „ . Aceste cazuri nu se referă doar la situaţiile în care un caz se examinează de Curtea Supremă de Justiţie şi decizia care urmează să fie adoptată devine definitivă şi irevocabilă. Există cazuri când cazul se examinează de Curtea de prima instanţă, dar decizia ce urmează a fi adoptată nu va putea fi atacată în alte remedii judiciare naţionale, spre exemplu cazul Costa 133, „ … în care din motiv că suma litigiului era foarte mică decizia adoptată nu putea fi atacată în alte remedii judiciare naţionale …” . În aşa cazuri Curtea va considera prima instanţă ca ultim remediu judiciar naţional şi aceasta va fi obligată să se adreseze după referinţă preliminară dacă subiectul cauzei implică aplicare Dreptului comunitar. Instanţele şi tribunalele se pot adresa, dar instanţele superioare sau finale, decizia cărora este definitivă şi irevocabilă trebuie să se adreseze, cu excepţia cazurilor când sau deja o fost examinat un caz cu aceleaşi fapte de drept şi de lege sau soluţia litigiului este atât de evidentă că nu necesită interpretarea Curţii Europene de Justiţie (acte clair). În cazul Cilfit 134Curtea s-a expus asupra doctrinei acte clair în felul următor „ … În cele din urmă, aplicarea corectă a Dreptului comunitar se poate impune în mod atât de evident încât să nu lase loc nici unei îndoieli rezonabile privind modul de rezolvare a întrebării adresate. Înainte de a concluziona că este vorba de o astfel de situaţie, instanţa naţională trebuie să fie convinsă că acest aspect se impune în mod la fel de evident şi instanţelor naţionale ale celorlalte state membre şi Curţii de Justiţie. Doar în cazul în care aceste condiţii sunt îndeplinite, instanţa naţională se poate abţine să mai trimită această întrebare Curţii de Justiţie şi poate să o rezolve pe propria răspundere…”. Cazul Cilfit a făcut Curtea să accepte în principiu doctrina de acte clair, dar în acelaşi timp să plaseze şi restrângeri riguroase privind aplicarea acestuia de către instanţele naţionale „ … o instanţă naţională ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când i se adresează o întrebare de Drept comunitar, să îşi îndeplinească obligaţiunea de sesizare a Curţii de Justiţie, cu excepţia cazului în care constată că întrebarea adresată nu este pertinentă sau că dispoziţia comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curţii sau că aplicarea corectă a Dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidenţă încât nu mai lasă loc nici unei îndoieli rezonabile … „ . Speţă - Referinţa preliminară şi interpretarea Dreptului comunitar; Compania Alpha, cu cetăţenia în statul membru X, importă în statul membru Y lemn de arţar ca materie primă pentru fabricarea articolelor de mobilă. Statul membru Y aplică la importul mărfii companiei Alpha o taxă vamală de 20%. Baza acestei taxări, după cum susţin autorităţile vamale ale statului membru Y, este o decizie adoptată de Comisia Europeană. Decizia Comisiei prevedea supunerea impozitării anumitor categorii de materii prime, inclusiv a unor feluri de lemn, pe care le enumera în detaliu în anexa I. Compania Alpha a reproşat serviciului vamal al statului membru Y că lemnul de arţar pe care îl importă nu aparţine nici unei categorii prevăzute în anexa I a deciziei sus menţionate. Compania Alpha atacă dispoziţia serviciului vamal în instanţa administrativă a statului membru cerând anularea acesteia. În acelaşi timp compania Alpha cere instanţei statului membru să anuleze decizia Comisiei Europene din motiv că această contravine prevederilor Tratatului CE, în special liberei circulaţiei a bunurilor. Întrebări:
Obiectivele de referinţă
Lecţia nr. 6 Aplicarea Legislaţiei comunitare. Remediile în curţile naţionale. Principiul autonomiei procedurale Dezvoltării remediilor pentru încălcarea Dreptului comunitar în curţile naţionale se datorează interacţiunilor dintre diferite culturi juridice ale statelor membre. Din motiv că Comunitatea nu prevede reguli procedurale proprii pentru aplicarea Legislaţiei comunitare în curţile naţionale, acest rol este lăsat în seama statelor membre (principiul autonomiei procedurale). În baza art.10 TCE, după cum a fost stabilit în cazul Von Colson 135, există obligaţiunea de solidaritate a autorităţilor naţionale vis a vis de Legislaţia Comunitară. Când se aplică principiul cooperării prevăzut în art.10 TCE,” … instanţelor naţionale le este încredinţat să asigure protecţia juridică acordată indivizilor prin efectul direct al prevederilor Legislaţiei comunitare …” .136 Acest lucru ar însemna că instanţele naţionale trebuie să se comporte ca curţile europene. Cu toate că prevederile Tratatului pune în sarcina statelor membre să asigure aplicarea prevederilor Legislaţiei comunitare acest fapt nu înseamnă că lasă acest lucru complet necontrolat. În jurisprudenţa sa Curtea a dezvoltat două principii de care trebuie să se conducă statele membre când asigură aplicarea Legislaţiei comunitare de către instanţele naţionale i) principiul echivalenţei în baza căruia Legislaţia comunitară nu trebuie să fie tratată mai puţin favorabil decât reclamaţiile comparabile naţionale (cazul Comet) şi ii) principiul posibilităţii practice ce prevede că condiţiile şi procedurile naţionale nu trebuie să facă imposibilă exercitarea drepturilor în practică.137 Cu toate că procedurile şi remediile pentru încălcarea Legislaţiei comunitare au rămas în competenţa statelor membre, Comunitatea nu a venit cu o iniţiativă de a armoniza acest sector şi de crea reguli comunitare uniforme în acest sens. În continuare Comunitatea nici nu a impus obligaţiunea asupra statelor membre de asigura existenţa unor remedii, sau mai bine spus nu a impus crearea unor mai noi decât cele deja existe. 138 Într-o serie de cazuri Curtea însă a deviat de la această practică şi anume în cazurile ce se referă la restituirea taxelor percepute prin încălcarea Dreptului comunitar (cel mai des taxe vamale la importul din stat membru în stat membru). În aceste cazuri Curtea a insistat ca dreptul de a solicita restituirea acestor taxe în principiu ar trebui să existe în Legislaţia naţională „ … restituirea taxelor percepute de către statele membre prin încălcarea prevederilor Legislaţiei comunitare, este consecinţa, şi suplinirea, drepturile conferite indivizilor de către prevederile Legislaţiei comunitare ce interzic ca taxele să aibă un efect echivalent cu taxe vamale, sau după caz, aplicarea discriminatorie a taxelor interne. În acelaşi timp este adevărat că restituirea taxelor trebuie să fie făcută doar în cadrul condiţiilor de substanţă şi formă, prevăzute de diferite surse ale Legislaţiei naţionale aplicabile, şi de fapt continue să existe, după cum Curtea permanent menţionează obligaţiunea ca aceste condiţii să nu fie mai puţin favorabile decât cele ce se referă la pretenţii similare faţă de taxele naţionale, şi ca aceste condiţii să prevadă posibilitate practică de a exercita drepturile din prevederile Legislaţiei comunitare …”. În cazul Simmenthal 139 Curtea a examinat situaţia în care Curtea Constituţională a Italiei era unica instituţie judiciară din Italia care avea jurisdicţia de a examina cazurile când Legislaţia naţională ar putea fi în conflict cu Legislaţia Comunitară. Curtea a considerat acest lucru ca o încălcare din motiv că nu se respectau principiile de echivalenţă şi posibilităţii practice. Astfel autonomia procedurală este intersectată de necesitatea asigurării aplicabilităţii Legislaţiei comunitare de către toate instanţele naţionale, fapt ce a impus Italia s-a efectueze aceste modificări. În cazul în care se încalcă prevederile prevăzute de Dreptul comunitar, statele membre au discreţia de a impune penalităţi de natura administrativă, civilă sau penală asupra persoanelor ce au comis încălcarea. Dar este fără limită discreţia statelor membre în aceste cazuri? În cazul Sagulo, Brenca şi Bakhouche 140 unde trei cetăţeni din Franţa şi Italia, au încălcat în Germania, obligaţiunea prevăzută de directiva 68/360, privind întocmirea unor acte şi trecerea anumitor proceduri administrative necesare pentru şedere, şi astfel autorităţile germane le-au penalizat pentru aceste încălcări. La întrebarea adresată de către reclamaţi la Curte dacă impunerea acestor penalităţi era legitimă, Curtea răspuns „ … în baza articolului 12 din Tratatul CE, statele membre sunt în drept de a impune penalităţi rezonabile pentru încălcarea de către peroane, subiecţi ai Dreptului comunitar, a obligaţiunilor de a obţine o cartelă de identitate sau paşaport valabile, dar aceste penalităţi nu trebuie sub nici o formă să fie atât de severe ca să cauzeze obstacole la libera intrare şi şedere prevăzută de Tratat … „ şi în concluzie „ … penalităţile impuse nu trebuie să fie disproporţionate cu natura şi încălcarea comisă … „ . Răspunderea în cazul încălcării drepturilor ce reies din Legislaţia comunitară În tema discutată mai sus a fost menţionat că Curtea a interpretat prevederile Tratatului CE privind obligaţiunea statelor membre de a asigura aplicarea Dreptului comunitar şi a accentuat faptul că statele membre nu sunt obligate de a crea remedii noi pentru acest lucru, dar este suficient ca remediile naţionale deja existe să corespundă criteriilor de echivalenţă/nediscriminare şi posibilităţii practice. În cazul Francovich141 situaţiile în care statele membre neglijau implementarea directivelor a atins cea mai „scandaloasă” reacţie, astfel Avocatul general Mischo s-a exprimat în declaraţia sa că „ … rareori când curtea noastră a trebuit să judece un caz în care pierderea cauzată indivizilor din neimplementarea unei directive au fost atât de scandaloasă ca aici …”. 142 Într-adevăr prin cazul Francovich Curtea a pus baza principiului de răspundere a statului pentru încălcarea drepturilor ce reies din Legislaţia Comunitară. Cazul special al acestei directive neimplementate de autorităţile Italiei acorda drepturi depline indivizilor de a cere despăgubiri de la stat, astfel Curtea a spus că „ … posibilitatea de a obţine reparaţii din partea unui stat membru este în mod special indispensabilă atunci când, ca în prezentul caz, efectul deplin al normelor comunitare este condiţionat de o acţiune din partea statului şi când, în consecinţă, persoanele de drept privat nu pot, în absenţa unei astfel de acţiuni, să valorifice în faţa instanţelor naţionale drepturile care le sunt recunoscute de Dreptul comunitar… „ , astfel „ … rezultă că principiul răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate persoanelor de drept privat prin încălcări ale Dreptului comunitar care îi sunt imputabile este inerent sistemului creat de tratat…”. Cazul Francovich a afirmat principiul răspunderii statului pentru încălcarea Dreptului comunitar, şi astfel, în principiu, disponibilitatea unei acţiuni pentru despăgubire împotriva Statului, ca o cerinţă generală a Legislaţiei comunitare. După ce a fost stabilit principiul general al răspunderii statelor membre pentru încălcarea Dreptului comunitar, în decizia Francovich Curtea a continuat să detalieze condiţiile necesare pentru ca o astfel de răspundere să poată fi invocată „ … o primă dintre aceste condiţii este ca rezultatul prevăzut de directivă să conţină atribuirea de drepturi în favoarea persoanelor de drept privat. A doua condiţie este să poată fi identificat conţinutul acestor drepturi pe baza dispoziţiilor directivei. În sfârşit, a treia condiţie este existenţa unei legături de cauzalitate între încălcarea obligaţiunii care îi incumbă statului şi prejudiciul suferit de persoanele vătămate…”. Ulterior aceste elemente au fost şi mai mult cristalizate în cazul Factortame III şi Brassserie du Pecheur 143, astfel condiţiile răspunderii fiind stabilite următoarele i) legea încălcată trebuie într-adevăr să confere drepturi indivizilor; ii) o încălcare gravă a avut loc 144 şi iii) trebuie să existe o legătură cauzală între încălcarea obligaţiunii Statului şi paguba suferită de părţile vătămate. 145 Este necesar să se arate că, în plus, condiţiile de fond şi de formă stabilite de diferitele legislaţii naţionale în materie de reparare a prejudiciilor nu pot fi mai puţin favorabile decât cele care au în vedere reclamaţiile interne asemănătoare şi nu pot fi organizate astfel încât să facă practic imposibilă sau extrem de dificilă obţinerea reparaţiei. Speţă - Remedii naţionale în baza Dreptului comunitar Conform Legislaţiei statului membru X toţi ofiţerii la bordul navelor maritime comerciale trebuie să aibă naţionalitatea statului membru X, excepţii se permit doar în cazurile când Ministrul Afacerilor Maritime emite o decizie individuală pentru scutirea de această obligaţiune. Cetăţeanului Y ce are naţionalitatea statului membru Z, îi este oferit postul ofiţerului superior pe o navă comercială a statului membru X. Angajatorul, el şi proprietarului navei, depun o cerere către Ministrul Afacerilor Maritime pentru scutirea, ca excepţie, a cetăţeanului Y de obligaţiunea de a fi de naţionalitatea statului X, pentru a putea fi ulterior angajat. Cererea de scutire este respinsă de Ministru, iar cetăţeanului Y nu-i rămâne altceva decât să se retragă din concursul de angajare. Cetăţeanul Y are intenţia să acţioneze în judecată respingerea Ministrului şi să ceară despăgubiri. Conform Legislaţiei statului membru Z toate acţiunile juridice privind verificarea aplicabilităţii Legislaţiei interne trebuie să fie examinate de Curtea Constituţională, procedura ce ar presupune o perioada de cinci ani. În acelaşi timp cetăţeanul Y este prevenit că riscă prescripţia dreptului de atac al actului de refuz al Ministrului din motiv că aceasta trebuie să fie atacat în timp de o lună de la emitere. Întrebare: Consideraţi că cetăţeanul Y ar putea pretinde despăgubiri de la Ministerul Afacerilor Maritime în instanţele statului membru X în baza Dreptului comunitar ? În ce condiţii ar fi posibilă o astfel de reclamaţie? Speţă - Răspunderea statului membru pentru încălcarea Legislaţiei comunitare. Principiul de nediscriminare. Consiliul UE a adoptat în 1988 o Directivă ce prevedea armonizarea sistemului fondurilor de garanţie pentru lucrători în caz de insolvabilitate a angajatorului. Obiectivul principal al acestei Directive era asigurarea protecţiei salariaţilor în cazul insolvabilităţii angajatorului, în special pentru a garanta plata drepturilor lor neachitate, luând în considerare şi necesitatea unei dezvoltări economice şi sociale echilibrate în cadrul Comunităţii; Toate Statele Membre trebuiau să implementeze prezenta Directivă prin crearea instituţiei fondurilor de garanţie pentru lucrători în caz de insolvabilitate a angajatorului precum şi a instituţiilor ce vor asigura plată acestor despăgubiri la solicitarea de către lucrători. Statele membre conform prezentei directive iau măsurile necesare în vederea asigurării de către instituţiile de garantare a plăţii drepturilor neachitate care rezultă din contracte de muncă sau raporturi de muncă şi privarea de salarizare pe o perioadă anterioară unei date stabilite. Directiva în cauza prevede expres dreptul salariaţilor să pretindă la despăgubiri din partea angajatorilor ce devin insolvabili. A. Statul membru X nu a implementat în timpul prevăzut Directiva, astfel un număr de salariaţi ai companiei Alpha, care a devenit insolvabilă, nu au putut beneficia de plată despăgubirilor pentru pierderea contractelor de muncă. B. Statul membru X a implementat Directiva în cauza în sistemul juridic naţional prin adoptarea unei legi ordinare. În legea respectivă legislatorul a prevăzut că în caz că un angajator devine insolvabil, salariaţii acestuia se pot adresa la fondurile de garanţie respective cu buletinul de identitate şi contractul de muncă, pentru a primi despăgubirile ce le aparţin. În acelaşi timp în paragraful următor legea naţională prevede că salariaţii ce nu sunt de naţionalitatea statului membru X vor trebui să prezinte adiţional şi alte documente cum ar fi viza de reşedinţă ş.a. Întrebări: 1. În cazul scenariului A, care ar fi remediile pentru salariaţii companiei Alpha de aşi exercita drepturile conferite de Directivă ? 2. În cazul scenariului B, a fost corect implementată Directiva? Dacă nu, care ar fi încălcările prin prisma Dreptului comunitar? Obiective de Referinţă
Lecţia nr.7 Contestarea Actelor comunitare în baza art.230 TCE Sistemul Comunitar de remedii juridice pentru verificarea legalităţii Actelor comunitare este un sistem complet. În cazul când instituţiile Comunitare emit acte cu caracter obligatoriu, aceste pot fi atacate direct de statele membre sau de instituţiile Comunitare inclusiv de către Curtea Europeană de Justiţie. Există liga privilegiaţilor, formată din Statele Membre, Consiliul şi Comisia Uniunii Europene, care pot ataca actele Comunitare în baza art.230 TCE, fără condiţii adiţionale. Este de menţionat ca Tratatul de la Nisa aduce în această ligă şi Parlamentul Uniunii Europene. Articolul 230 TCE prevede procedura prin care actele Comunitare pot fi anulate de către Curtea Europeană de Justiţie. Articolul 231 TCE prevede consecinţele unei astfel de anulări precum şi flexibilitatea CEJ în deciziile pe care le adoptă. Există cîteva căi prin care actele comunitare pot fi atacate, dar prevederile principale ale Tratatului CE sunt în articolul 230, care prevede „ … (1) Curtea de Justiţie trebuie să controleze legalitatea actelor adoptate în comun de parlamentul European cu Consiliul, Consiliu, Comisie şi de BCE, cu excepţia recomandărilor şi opiniilor, şi a actelor Parlamentare ce au drept scop să producă efecte directe vis a vis de alte părţi terţe. (2) Cu acest scop trebuie să aibă jurisdicţia în cauzele înaintate de Statele Membre, Parlamentul European, Consiliu sau Comisia pentru motive de necompetenţă, de încălcare a unor norme fundamentale de procedură, de încălcare a prezentului tratat sau a oricărei norme de drept referitoare la aplicarea sa ori de abuz de putere. (3) Curtea de Justiţie este competentă, în aceleaşi condiţii, să se pronunţe asupra acţiunilor formulate de Parlamentul European, de Curtea de Conturi şi de BCE, care urmăresc salvgardarea prerogativelor acestora. (4) Orice persoană fizică sau juridică poate formula, în aceleaşi condiţii, o acţiune împotriva deciziilor al căror destinatar este şi împotriva deciziilor care, deşi luate sub aparenţa unui regulament sau a unei decizii adresate unei alte persoane, o privesc în mod direct şi individual. (5) Acţiunile prevăzute de prezentul articol trebuie formulate în termen de două luni, după caz, de la publicarea actului, de la notificarea acestuia reclamantului sau, în lipsă, de la data la care reclamantul a luat cunoştinţă de actul respectiv … „ Sunt patru proceduri ce trebuie respectate pentru a putea ataca corect un act în baza art.230. Prima condiţia se referă la natura actului propriu zis, astfel în cazul Comisia v. Consiliu146 a fost stabilit că lista acestora nu este exhaustivă, şi că alte acte care sunt sui generis care au caracter obligatoriu şi produc efecte juridice pot fi revizuite. A doua condiţie este ca persoana sau instituţia care cere revizuirea trebuie să fie în drept să o facă, în aceste cazuri o deosebită atenţie se acordă par.(4) al art.230TCE, cînd acţiunea este efectuată de persoanele fizice sau juridice, situaţii care sunt detaliat examinate mai jos. A treia condiţie este ca actul să fie adoptat cu încălcare procesuală sau substanţială menţionată în art.230(1)TCE. Ultima condiţie este ca acţiunea să fie efectuată în termenul de prescripţie prevăzut în art.230(5)TCE. O atenţie deosebită, se acordă situaţiilor prevăzute de art.230(4)TCE în baza căruia personale fizice şi juridice nu au dreptul să atace direct acte comunitare obligatorii cu caracter general. Această posibilitate există doar în cazul în care persoana este i) direct şi ii) individual afectată de caracterul obligatoriu al acestui act. Un alt remediu, pentru a compensa aceste condiţii riguroase, impuse prin jurisprudenţa CEJ, ar fi atacarea actelor obligatorii în instanţele naţionale şi solicitarea instanţei naţionale de a adresa o referinţă preliminară privind valabilitatea actului în cauza, care ulterior va determina anularea actului propriu zis de CEJ în baza art.230 TCE. Este de menţionat faptul că examinarea cazurilor în baza art. 230(4) au fost transferate în competenţa Tribunalului de Primă Instanţă, începând cu 1993. Multe adresări la CEJ pentru anularea Actelor comunitare obligatorii, nu sunt acceptate. Îndeosebi, în cazurile prevăzute în art. 230(4) TCE, unde condiţiile care trebuie îndeplinite pentru a argumenta o astfel de solicitare sunt dificil de a fi întrunite. Pentru început, Curtea a stabilit natura actelor ce pot fi atacate în baza art. 230 TCE. În majoritatea cazurilor concluzia a fost unică „ … actul ce poate fi anulat în baza art. 230 TCE se determină nu după denumirea acestuia, dar după natura obligativităţii pe care o poartă … ” . Astfel poate fi examinată legalitatea tuturor actelor adoptate de instituţiile Comunitare, dacă se demonstrează că acestea au efecte juridice obligatorii pentru părţi. În continuare CEJ pune accent pe faptul că persoanele fizice şi juridice nu pot ataca orice act cu caracter juridic obligatoriu, în acest context este foarte important de definit efectele acestui act pentru persoanele ce îl atacă. Curtea va examina dacă există interes direct şi individual al persoanei ce aplică şi doar în caz că aceste condiţii există va continua cu examinare Curtea a susţinut, începând cu cazul Plaumann 147 „ … că o decizie adresată Statului Membru este de interes direct şi individual pentru persoanele fizice şi juridice decât în cazul în care această decizie le aduce atingere din cauza anumitor calităţi care le sunt specifice datorită unor circumstanţe care le caracterizează în raport cu orice altă persoană şi le individualizează în mod asemănător cu destinatarul …”. Trebuie analizată, în primul rând, dacă cea de-a doua condiţie de admisibilitate este îndeplinită, deoarece, în cazul în care decizia în cauză nu îl priveşte în mod individual pe reclamant, interesul direct al acestuia nu se mai cercetează. 148 Direct interesat, este o a doua condiţie care trebuie să existe pentru ca cineva individualizat să poată solicita în baza 230(4) anularea unui act comunitar cu caracter obligatoriu. Pentru determinarea dacă există această afectarea directă (interesul direct) trebuie examinat dacă actul obligatoriu a fost emis de o instituţie Comunitară, de obicei Comisia UE. Existenţa acestor două precondiţii încheie faza admisibilităţii şi deschide calea pentru examinarea cazului în fond. Yüklə 0,7 Mb. Dostları ilə paylaş:
|