Armata Roşie nu luptă împotriva copiilor. Vi i înapoiem pe aceştia pentru a i trimite înapoi la mămicile Iar, care i vor putea înţărca mai bine decât noi.
Şi povestea cu bătrânul subofiţer...
În Compania a 3 a aveau un subofiţer în vârstă. Într o zi, nenorocitul a primit o telegramă prin care era informat…
LIPSĂ ÎN ORIGINAL
Furios şi disperat, bătrânul subofiţer a dezertat, dar, spre uimirea noastră fără margini, s a întors a doua zi spunându ne că permisia pe care şefii lui i o refuzaseră îi fusese acordată personal de comandantul diviziei ruseşti din sectorul de front din faţa noastră. La început am crezut că şi pierduse minţile, dar ne a arătat o scrisoare parafată adresată colonelului nostru şi un set complet de ordine de permisie ruseşti, completate şi semnate în regulă, pentru cincisprezece zile, fără să punem la socoteală drumul dus şi întors al trenurilor pe care trebuia să le ia. Von Barring mi a transmis, mai apoi, textul scrisorii adresate colonelului von Lindenau, Iată l:
"Stimate colonele,
Suntem profund surprinşi că treburile merg atât de rău în Armata Germană încât vă este imposibil să acordaţi o permisie unui biet suborfiţer care a pierdut totul. Dar Armta Roşie îi dăruieşte prizonierului ei cinsprezece zile de permisie şi cu aceaeşi ocazie, îl scuteşte de a se întoarce. Ştiu, stimate colonel von Lindenau, că probabil îl veţi pedepsi pe acel subofiţer pentru a fi „fraternizai" cu inamicul. Dar aş putea oare să vă sugerez să închideţi măcar o dată ochii la ce s a întâmplat şi să aveţi grijă ca acest nenorocit să poată pleca într adevăr în permisie acasă? Nu este suficient de pedepsit prin pierderea întregii sale familii, ucisă în timpul acelui bombardament al Berlinului?
Stepan Konstantinovici Radion
General locotenent
Comandant al Diviziei 61 infanterie
din Armata Roşie"
Această scrisoare şi ordinele de permisie ruseşti au fost înmânate comandantului nostru de divizie, general locotenent von Rechtnagel, astfel încât să hotărască în cazul subofiţerului neamţ care plecase să ceară o permisie de la ruşi! Timp de câteva zile întreg Regimentul 23 blindate a aşteptat neliniştit verdictul. În fiecare seară, ruşii ne întrebau prin megafon dacă subofiţerul obţinuse în sfârşit permisia şi de fiecare dată trebuia să le răspundem că nu. Se încheiaseră rămăşaguri. Cei mai mulţi dintre noi erau de părere că omul va fi împuşcat. Erau pur şi simplu obligaţi să l pedepsească. Acest deznodământ nu putea fi evitat decât cu condiţia ca întregul regulament al armatei să fie rescris!
În sfârşit, grija noastră a fost liniştită: bătrânul subofiţer obţinuse permisia şi arestul de rigoare timp de trei zile pentru că şi părăsise postul fără ordin, sancţiune ce avea să intre în vigoare la întoarcerea lui din permisie.
E de la sine înţeles că ruşii aveau şi alte mijloace, mult mai tari, de a face propagandă. Erau, de exemplu, aşa numitele „transmisiuni radiofonice", care începeau prin parodierea vreunui program de radio german, adesea gro
solanä, dar eficace şi uneori spirituală... Era apoi „concertul ascultătorilor". O voce experimentată de crainic de radio anunţa suav:
— Şi acum, la cererea multor ascultători, veţi auzi o primă compoziţie specială pentru instrumente uşoare...
Drept care vreo douăzeci de mortiere de calibru mic şi de mitraliere făceau bucăţi parapetul tranşeei noastre, împroşcând ne cu pământ şi cu pietre.
— Şi acum, dragi ascultători, iată o improvizaţie pentru orgile lui Stalin
Şi atunci începea un tumult de sfârşit de lume, în vreme ce proiectilele rachetă ale faimoaselor „orgi" cădeau peste noi ca ploaia, în tunetul exploziilor asurzitoare.
— Şi ca să terminăm acest festival în apoteoză, vă ofeerim acum un potpuriu de melodii variate interpretate de întreaga noastră orchestră simfonică...
Ah, glasul acela ironic, insinuant!
Tot sectorul tremura de spaimă cât ţinea uraganul care se năpustea peste capetele noastre. Îngrămădiţi pe fundul tranşeelor, îi supravegheam pe cei de lângă noi, gata să i doborâm la primul semn de nebunie.
În armata germană existau mai multe unităţi de voluntari ruşi. În afară de celebra divizie de trădători a generalului Vlasov mai aveam câteva regimente de cazaci ce se dedau la cele mai înspăimântătoare atrocităţi asupra ruşilor care, în timpul luptei, cădeau din întâmplare în mâinile lor. Totuşi, unitatea cea mai îngrozitoare dintre toate era un batalion de femei, arpiile acelea dezbrăcau prizonierii, îi legau de un pat sau de o masă şi îi excitau până când ajungeau, vrând nevrând, în situaţia să le satisfacă poftele sexuale. Apoi, în timpul dezmăţului, tăiau penisul victimei şi i l îndesau în gură sau îi zdrobeau testiculele cu ciocanul. Porta a fost martor la o asemenea scenă şi, în aceeaşi noapte, a doborât şapte dintre bacantele înspăimântătoare cu puşca lui cu lunetă.
Când ruşii puneau mâna pe vreun cazac sau pe una dintre Flintenweiber11, le o întorceau cu vârf şi îndesat.
Cele mai groaznice exemple de sadism se înmulţeau şi câştigau teren din aproape în aproape, ca o invazie de ciuperci otrăvitoare. Erau, de asemenea, mulţi ucraineni înrolaţi în batalioanele independente SS şi alţii înrolaţi individual în unităţile germane, cunoscuţi sub numele de „Hiwis", prescurtarea de la Hilfswillige: voluntari. Cu cât războiul se apropia de sfârşitul inevitabil şi, pentru ei, cu atât mai înspăimântător, cu atât flăcăii aceştia erau mai sălbatici şi mai greu de stăpânit. Din calcul sau din convingere pariaseră pe calul care avea să piardă şi descoperirea târzie a greşelii lor îi transformase cu încetul în fiare turbate.
Bineînţeles, se întâmpla ca unii dintre aceşti dezertori ruşi, sătui de disciplina nemţească, să încerce să se întoarcă în armata sovietică. Ce se întâmpla atunci cu ei n am reuşit niciodată să aflăm. Fără îndoială că erau spnâzuraţi pentru înaltă trădare. Apoi ruşii au pus brusc capăt acestui dute vino. Ni i au trimis înapoi pe toţi dezertorii ruşi şi ucraineni, survolând pur şi simplu poziţiile germane şi aruncându i pe nepoftiţi din avion, dar fără paraşută! În buzunarul fiecăruia se găsea un plic galben, conţinând un „aviz de expediţie" întocmit astfel:
„Circa 174 Poliţie Militară returnează prin prezenţa:
Voluntarul SS Boris Petrovici Turgoiski, născut la Tiflis pe 18 martie 1919, care a dezertat din Batalionul 18 SS la data de 27 decembrie 1943 la Lebed.
A fost făcut prizonier de Regimentul 12 puşcaşi al Armatei Roşii.
Dezertorul este înapoiat armatei germane prin grija locotenentului Borovici, pilot al Forţelor Aeriene ale Armatei Roşii.
Dostları ilə paylaş: |