Sven Hassel



Yüklə 2,19 Mb.
səhifə20/26
tarix01.11.2017
ölçüsü2,19 Mb.
#26105
1   ...   16   17   18   19   20   21   22   23   ...   26

Oriunde întorc periscopul, zăresc oase, membre, braţe descărnate, mâini, vertebre, ochi holbaţi, sticloşi, sub căşti turtite, cadavre proaspete, cadavre pe jumătate putrezite, cadavre umflate de gazele descompunerii, care plesnesc precum baloanele, dacă se Întâmplă ca cineva să calce pe ele. Adierea aduce înspre mine o duhoare dulceagă şi greţoasă.

Mă ia somnul şi mi e îngrozitor de greu să rămân treaz. Pleoapele îmi sunt umflate, însă e periculos să aţipesc. Nu numai că un astfel de gest se pedepseşte cu moartea, dar, într o clipă, te poţi trezi cu cei din faţă deasupra ta. Ar putea curăţa o tranşee întreagă înainte ca eu să mi dau seama ce se întâmplă. S au văzut cazuri în care două companii inamice au luat prin surprindere o companie de tranşee şi, în clipa în care se năpustesc, nu sunt mulţi cei care scapă cu viaţă.

Îmi lipesc ochii obosiţi de vizorul cu margini de cauciuc al periscopu­lui, îmi mişc degetele picioarelor în cizme, îmi muşc buzele, fac tot ce mi trece prin cap pentru a rămâne treaz. Număr din nou cadavrele. Sunt mai multe decât înainte? Într o clipă, sunt perfect treaz. Groaza îmi trece ca un fior de gheaţă peste şira spinării. Pentru un moment, am senzaţia că văd siluete întunecate. Le număr din nou şi sunt cu ochii pe cadavre. E un truc vechi să înaintezi împingând un cadavru înaintea ta.

Câteva obuze explodează, cu o trombă de flăcări, chiar în spatele liniei. Şiruri de trasoare se apropie şuierând din direcţia unei mitraliere ascunse. Un mortier latră cu un plesnet sec. Apoi, totul amuţeşte. Un iepure, obişnuit cu războiul, ţopăie înspre stufăriş, oprindu se să l miroasă pe Jaegerul german mort. Urechile sale lungi se rotesc, mai întâi spre poziţiile ruseşti, pe urmă spre cele germane.

Răsună o împuşcătură. Iepurele se dă de a berbeleacul. Am văzut flacăra de la gura ţevii. Mi e de ajuns. Îl simt ridicându se mai încolo. Îl lovesc. N o să mai împuşte iepuri. Dumnezeu ştie cine a fost, cum a trăit. Era tânăr? Era, în orice caz, unul din Gardă, şi era de al fanaticilor.

Cercetez mitraliera. Verific dacă toate încărcătoarele sunt pline. Viaţa noastră depinde de asta. Privesc prin periscop. Ceva se mişcă. Mişcare în „ţara nimănui" înseamnă duşmani. Am în mână pistolul de semnalizare. Să trimit un proiectil luminos în aer, ca să fiu sigur? Instinctul meu de linia ntâi mă previne. Fiecare nerv din trup e în alertă.

Plop! Vâj j j! Proiectilul de semnalizare împrăştie o fantomatică lumină albă deasupra morţilor risipiţi în peisajul răvăşit.

Acum sunt sigur. E ceva în „ţara nimănui" care n ar trebui să fie. Dintr o mişcare sunt la mitralieră, dau la o parte husa din pânză şi cobor piedica de siguranţă. Mă ghemuiesc, precaut. Lunetiştii au în dotare telescoape noi, cu infraroşii, şi unui lunetist siberian nu i trebuie mult să ia o viaţă de om.

Mitraliera mea latră furioasă. Un şirag lung de trasoare, ca nişte perle, zboară înspre poziţia rusească. Un glonţ exploziv plesneşte în apropierea mea. Mă las pe fundul tranşeei, îngrozit. Îmi culeg automatul de pe jos şi, după o clipă de aşteptare, ridic casca dincolo de parapet.

Trosc! vine imediat împuşcătura.

Schije de oţel îmi vâjâie pe la urechi. Casca se leagănă pe ţeava armei. Într o parte are o gaură apreciabilă. Zona mea e sub observaţie. Ucigaşul ştie că sunt aici. Acum, mă întreb dacă e doar un ucigaş obişnuit sau gloanţele au o semnificaţie mult mai periculoasă? O patrulă care să facă curăţenie sau, cine ştie, trimisă să ia prizonieri?

Stau întins, tăcut ca un şoarece, şi aştept. Nu văd prea departe în nici o direcţie a tranşeei de legătură, dar anii de zile în linia întâi mi au ascuţit auzul. Aş putea auzi o pisică apropiindu se pe vârfuri. Mi am pregătit automatul şi mă lipesc de marginea tranşeei. Pentru mai multă siguranţă, deşurubez capacele a două grenade. Patrula noastră trebuie să fie şi ea pe drum, dar nici ei nu fac prea mult zgomot. Acum îi aud. Sunt la cel puţin patru paşi depărtare.

— Parola! Nu îndrăznesc să strig somaţia în gura mare. Cei de peste drum nu trebuie să audă.

— Rahat şi şancru! vine replica delicată a lui Gregor.

Asta i mai bună decât orice parolă. Recunosc vocea.

Dintr o dată, Micuţul e în faţa mea, vârându mi ţeava automatului în stomac. Slobozesc un strigăt de spaimă uşor. Nici nu l am văzut, nici nu l am auzit măcar. Trebuie că s a strecurat încoace.

Patrula aduce cu ea şi doi recruţi. Ei trebuie să înlocuiască santinelele de lângă mine. Heide le dă instrucţiuni precise.

— Nu vă arătaţi căpăţânile dincolo de parapet, că nu veţi trăi mult.

Patrula dispare la fel de încet precum a venit.

— Dacă pui mâna pe vreo muiere soldat, dă mi de veste! strigă Porta. O s o ciocănim cu toţii înainte de a o trimite înapoi.

— S o trimitem înapoi? strigă şi Micuţul, contrariat. Cum adică, s o trimitem înapoi? Şi cu Rasputin cum rămâne!? Sărmanul urs n a mai văzut femelă de vreo lună!

Bătrânul ne ceartă în şoaptă. Nu suportă discuţiile obscene.

Îi aud pe recruţi vorbind. Sunt nebuni şi e foarte, foarte periculos. Dacă formaţiile de răpire sunt la lucru, sunetul vocilor e o invitaţie, şi cine poate fi sigur că nu sunt pe undeva prin „ţara nimănui" pândind o ocazie favorabilă?

În partea inamicului se plimbă agale o cască de oţel. O cercetez prin periscop. Dispare pentru o clipă, apoi revine, în regiunea în care au amplasat o mitralieră grea. Individul ăla, pur şi simplu, vrea să fie împuşcat, gândesc eu, şi simt o nevoie febrilă de a i găuri scăfârlia. O febră de vânător creşte în mine. Arma cu lunetă o am deja în mână, dar instinctul de front mă previne. Deodată, nici nu mai cutez să mă mişc înapoi până la mitraliera cea grea. E ceva ciudat cu casca aia expusă. Mă atrage ca un magnet, dar, în acelaşi timp, mă previne, tăcută. Am ridicat puşca pe jumătate, dar o cobor uşor, cu grijă. Recruţii din sectorul vecin cu al meu au văzut şi ei casca. Periculoasa febră a vânătorii a pus stăpânire şi pe ei. N au mai tras niciodată până acum într o ţintă umană vie. Tremurând de nerăbdare, camuflează cu crenguţe şi smocuri de iarbă un mic meterez pentru tragere, apoi îşi aşază în el carabinele. Sunt extrem de emoţionaţi. Consimt, în tăcere, să tragă unul după celălalt.

Primul îşi lipeşte, calm, obrazul de patul armei, ia linia de ochire, şi şi opreşte respiraţia; totul exact aşa cum a fost învăţat la Sennelager.

Camaradul său îşi aşteaptă nerăbdător rândul. Va fi primul lor rus. Cel puţin vor avea ce povesti acasă în următoarea scrisoare.

— Ping! sună împuşcătura.

Un şuier lung şi o ploaie de scântei explodează înaintea ochilor ţintaşului. O izbitură violentă îi trimite capul pe spate. E mort înainte de a atinge fundul tranşeei.

Tovarăşul său scoate un ţipăt îngrozit şi se ridică. În clipa aceea, simte o lovitură în tâmplă, ca de la o bucată de fier roşu. Casca îi zboară cât colo şi glonţul exploziv îi smulge jumătate din faţă.

În clipa în care aud ţipătul, realizez ce s a ntâmplat şi dau alarma.

Întregul pluton ajunge în pas alergător, Porta meşterind febril, din fugă, la aruncătorul de flăcări.

— Ce dracu' se ntâmplă? întreabă Bătrânul, neliniştit. Unde i Ivan?

— Ticăloşii ăia cu ochii mijiţi i au curăţat pe cei doi băieţi noi, răspund eu.

— Tâmpiţii! face Heide, supărat. Şi doar le am spus să şi ţină capetele la cutie.

C'est la guerre, oftează, obosit, Legionarul. Le vorbeşti până amuţeşti, şi tot nu pot — sau nu vor — să priceapă dinainte. Se pare că după o luptă dură, e deja prea târziu.

Brancardierii iau cele două cadavre şi garda se retrage în adăpost. Curând, scurtul intermezzo e uitat.

Cioplesc la un baston, pentru a mă ţine treaz. Toţi fac bastoane în timpul serviciului de santinelă, unele dintre ele sunt adevărate opere de artă. Îndărătul liniei frontului, ţi se oferă aproape tot ce vrei pentru un baston frumos ca acesta. Bastoane Volkov, li se spune. Nu pentru c ar fi făcute lângă acel râu anume, ci pentru că acolo soldaţii au început să scrijelească pentru prima oară.

Un şir de nori mărşăluieşte peste lună şi se lasă un întuneric total. Câteva pale de vânt aduc cu ele praf fin din „ţara nimănui".

Cutiile goale de conserve, agăţate de reţeaua defensivă de sârmă ghimpată, zornăie ameninţător, ca şi cum ar încerca să pătrundă cineva. Privesc prin periscop şi ascult cu încordare, dar nu văd şi nici nu aud nimic. Trebuie să fie vântul, gândesc, încercând să mă liniştesc.

Pământul mlăştinos, la sud est de poziţiile noastre, e cufundat într o beznă totală. Se spune că ruşii şi au construit o cărare prin el sub nivelul solului. Sunt buni la genul ăsta de drăcii.

Mai am de petrecut o oră până îmi va sosi schimbul. Cel pe care l am prins eu e cel mai rău dintre toate. De la două la patru. Noi îi spunem „schimbul morţii". Dacă e să se întâmple ceva, atunci se întâmplă. Şi totuşi, dac ar fi avut de gând cei de dincolo să mişte în noaptea asta, ar fi făcut o până acum, îmi zic în sinea mea. Culegem mure şi le înşirăm pe fire de iarbă. Porta a adunat două coşuri pline. Avem de gând să şterpelim o oală de bucătărie de la intendent şi să facem ţuică. Zahăr avem şi drojdia e uşor de procurat.

Trag cu un proiectil luminos, aşa, în dorul lelii. În timp ce coboară lin, acesta dezvăluie o privelişte fantastică. Singurul necaz e că, după ce flacăra de magneziu se stinge, şi întunericul te înghite din nou, devii şi mai neliniştit decât înainte. Proiectilul mai are şi însuşirea de a readuce, pentru scurt timp, la viaţă linia frontului.

Degete neliniştite aşezate pe trăgaci se contractă şi trimit gloanţe, care plutesc pe deasupra pământului sfârtecat de obuze.

Cu puţin ghinion, ar putea fi ultimul proiectil luminos pe care cineva îl trimite în văzduh.

Tunul cel înclinat bubuie, şi o salvă de obuze brizante cade îndărătul labirintului de tranşee. Şrapnele şuieră pe deasupra capului meu şi se îngroapă în pereţii tranşeei. Pe urmă e din nou linişte!

Un zgomot abia perceptibil, de a lungul tranşeei de legătură, mă trezeşte de a binelea. Pietricelele zornăie pe fundul ei. Într o clipă, devin o fiară sălbatică, stând încordat la pândă, cu toate simţurile în alertă, pregătit să întâmpin urmările. Poate fi patrula care se întoarce? Sau e vreun ofiţer nebun care încă se mai crede în garnizoană, inspectând garda? O grămadă de proaspeţi ofiţeri şi au pierdut vieţile în felul ăsta. E extrem de periculos să te învârţi noaptea prin reţeaua tranşeelor. Un gest ca acesta îi e caracteristic lui von Pader. Ar fi încântat să surprindă o santinelă moţăind.

Armez automatul, coborîndu i piedica de siguranţă, hotărât să trag dacă se ntâmplă să fie von Pader. Nimeni nu poate dovedi că l am recunoscut. Niciodată nu s ar chema crimă, ci mai degrabă autoapărare. N ar fi primul idiot ucis de o santinelă neliniştită.

Acum sunt absolut sigur că e cineva în tranşeea de comunicare. Aud metal ciocnindu se de metal. Avansez niţel cu paşi de pisică de a lungul tranşeei. Noaptea e neagră ca smoala. Nu văd decât la câţiva paşi în faţă. Un animal ţipă din direcţia mlaştinilor. Un alt ţipăt îi răspunde imediat de la doi paşi.

— Cine i acolo? Parola! strig eu, încordat.

Nici un răspuns.

Disting o umbră imensă, ceva mai încolo, în tranşee. Apăs pe trăgaci, dar arma de abia pocneşte. Fracţiunea de secundă pierdută e suficientă pentru ca lumea să se prăbuşească asupra mea.

O figură imensă şi întunecată se apleacă spre mine. Ţeava automatului meu e împinsă în lături. Să lupt pentru a mi elibera arma, ar fi curată nebunie, ar însemna sfârşitul.

Dau drumul armei şi împing la o parte automatul atacantului, la fel cum a făcut şi el cu al meu.

Câteva împuşcături explodează în aer. Un glonţ îmi smulge gulerul de la veston. În acelaşi timp, ceva mă loveşte brutal în stomac, dar încă sunt destul de mobil şi vin cu o lovitură care l pocneşte pe celălalt în vintre. E un ofiţer. Simt sub palme epoleţii laţi. Îl trag spre mine şi îi reped în figură muchia căştii mele. Un sărut danez, cum i se spune. Nu l am învăţat în Danemarca, ci la şcoala de luptă de la Senne.

Frica de moarte îmi dă puteri supraomeneşti. Muşc, lovesc şi sfâşii cu unghiile, casca îmi zboară. Automatul meu a dispărut şi el. Nu reuşesc să ajung la cuţitul de luptă din cizmă.

Ofiţerul rus mă atinge cu muchia palmei şi se mişcă fulgerător.

Svinia, şuieră el, dezvelindu şi dinţii, încercând să mă termine cu o lovitură cu muchia palmei. Eschivez rapid, şi mâna lui se pocneşte de o piatră. Înjură turbat.

Reuşesc să i reped genunchiul între picioare. Se prăvăleşte înainte şi mi înfig dinţii în beregata lui. Sângele îmi şiroieşte pe faţă, dar nu bag de seamă. Lupt pentru viaţa mea. Se zbate cu disperare să scape, dar eu îmi încleştez dinţii aidoma unui buldog turbat. Gura mi se umple cu sângele lui. Scoate o horcăitură prelungă şi un spasm teribil îi străbate corpul. I am scos beregata. În spatele lui sunt şiruri întregi de siluete. Împing şi se agită, dar tranşeea e prea îngustă pentru a putea trece unul de altul.

Dintr o dată, îmi dau seama că nu îndrăznesc să tragă atâta timp cât zăcem înlănţuiţi unul de celălalt pe fundul tranşeei.

— Ajutor! urlu eu, îngrozit. M a înhăţat Ivan! Ajutor!

O mitralieră latră pe undeva prin preajmă.

Job tvoie mati! Krupkii diavol!37

— Ajutor! strig eu cât pot de tare. Ajutor! Ivan e n tranşee!

Mă zbat pe sub corpul ofiţerului rus mort şi pun mâna pe automatul său. Îl întorc înspre ceilalţi şi apăs pe trăgaci, dar încărcătorul e gol. Cu toată forţa, reped ţeava în figura celui mai apropiat dintre ei. Se prăbuşeşte, cu un ţipăt ascuţit. Faţa nu i mai e decât o ruină însângerată.

Job tvoie mati! vine furios de la ceilalţi.

Se reped înspre mine. Primul dintre ei mă dă de a berbeleacul cu patul armei. Nu mă mai vor viu. Patrula lor de răpitori a dat greş în intenţiile ei. Acum urmăresc să se întoarcă teferi şi să cureţe pe cât mai mulţi cu putinţă în drumul lor.

O cazma se înfige în pământ, la un centimetru de faţa mea. O evit, rostogolindu mă într o parte. O cizmă ţintuită mă pocneşte în umăr. Mă târăsc pe sub mitraliera grea şi mâna îmi cade pe automatul meu. Sunt aproape înnebunit de frică. Îl înşfac fulgerător şi trag cu el de câteva ori.

Un soldat înalt şi slab, cu o bonetă verde a NKVD ului, mă doboară din nou de pe picioare. Încearcă să mă străpungă cu cuţitul de luptă. Ceilalţi sunt chiar în spatele lui. O machetă şuieră prin aer, ciocnindu se de automatul meu şi aruncând scântei în jur.

Job tvoie mati! Diavol!

— Ajutor! Ajutor!

Soldatul cu boneta verde ridică cuţitul său lung de luptă. E un cuţit siberian cu două tăişuri, ucigător.

„S a zis!" îmi trece prin minte.

Patul unei arme trosneşte, zdrobind umărul bonetei verzi. Soldatul cade înapoi, în braţele tovarăşilor săi.

Îl izbesc cu ţeava automatului în mutră. Cătarea i o despică de a curmezişul. Din ţeavă ţâşnesc flăcări. Pieptul celui mai apropiat rus e rupt în bucăţi. Schimb încărcătoarele, bag cartuş pe ţeavă şi automatul răpăie din nou, pentru o clipă, înainte de a se bloca.

— Al dracului rahat nemţesc, îl înjur.

S a blocat un cartuş. Îl folosesc ca pe o măciucă.

— Trage în lungul tranşeei! îl aud pe Porta strigând.

— Sunt la cot, urlu. Trage, pentru Dumnezeu! Mă omoară!

Sunt cufundat în vacarm. Flăcări albastre de la gura ţevilor despică întunericul.

Zoresc înainte şi cad grămadă peste un rus, întins pe fundul tranşeei. La început, am impresia că i mort, dar el e plin de viaţă şi se adăposteşte doar de focul disperat din tranşeea îngustă. Ţâşneşte în sus ca un arc de oţel şi dă să mă izbească folosindu se de cazmaua cu muchii ascuţite. Reuşesc să l pocnesc cu piciorul în faţă. Se sparge ca un ou. Îl lovesc nebuneşte până moare.

Lupta în tranşeea îngustă e disperată. Fiecare om e orb de furie. Lovim, răsucim, înjunghiem, muşcăm! Când se golesc încărcătoarele, nu mai e timp să le schimbăm. Ne folosim armele ca pe nişte ghioage.

Peste vacarm se aude urletul de moarte al Micuţului:

— Căsăpiţi i! Căsăpiţi i!

Vive la mort! răsună şi strigătul Legionarului.

Porta dă buzna, val vârtej, cu ursul pe urmele sale. Acesta apucă doi ruşi şi i zdrobeşte unul de altul. Corpurile le azvârle în aer. Mormăie ucigător şi şi arată colţii îngrozitori. Automatele latră, devastator, în spaţiul îngust din tranşee. În orice clipă pot ateriza din aer grenade de mână, sfâşiindu ne în bucăţi. Dacă ruşii vor apuca să iasă din tranşee, nu le va mai păsa de tovarăşii lor, vii sau morţi. Vor folosi grenade, şi grenadele au un efect teribil în spaţiul închis al tranşeelor.

Am pus mâna pe un automat rusesc dintre cele care funcţionează.

Trag în orice, prieten sau duşman. Unul care tocmai trecea în lungul tranşeei cade cu un înnebunitor urlet de moarte. Îi strivesc faţa cu cizmele. E mai bine aşa, decât să risc să mi se arunce o grenadă în spate.

Auzim comenzi răguşite în ruseşte şi paşi alergători care se îndepărtează rapid.

— Omorâţi i pe rahaţi! ţipă Porta, din beznă.

Şi un automat scuipă flăcări albastre.

Din partea cealaltă vin rafale întregi de împuşcături.

— Am făcut rost de un păgân! urlă Micuţul. Luaţi l pe Rasputin de pe el, băieţi! Ticălosul îmi haleşte prizonierul!

— Stai, sus mâinile! răcneşte Gregor, precipitat, îndepărtându şi automatul spre mine.

— Nu trage, idiotule! Sunt eu, Sven!

— Ai avut noroc, rânjeşte el, gâfâind. Eram pe cale să te trimit drept în sectorul rusesc al iadului!

— Ia priviţi ce am găsit, strigă Micuţul vesel, în timp ce apare cărând cu el un om uriaş în uniformă de locotenent rus.

— Are ceva dinţi de aur? întreabă Porta, cu interes, aplecându se asupra prizonierului. Mi s a spus că primii zece dintre cei mai buni de pe la şcolile lor de ofiţeri îşi umplu boturile cu aur, ca să arate că s din elită.

Micuţul îl înşfacă de beregată pe ofiţerul care blesteamă.

— Cască gura, diadia38, să vedem dacă eşti dintre primii zece sau eşti numai un durac39 prăpădit!

Ofiţerul rus îl muşcă furios pe Micuţul de mână.

— Nu ştiu dacă dinţii lui sunt de aur sau nu, dar ştiu că s ascuţiţi, şuieră Micuţul, ştergându şi mâna de sânge.

— De unde dracu or fi venit? întreabă Bătrânul, cercetând terenul prin periscop.

— E limpede! Prin mlaştini, răspunde Heide, pe un ton superior.

— Ptiu, drace! exclamă Barcelona, uluit. Trebuie c au avut canoe în picioare de au reuşit să treacă pe acolo.

— Cum ai dat de ei? întreabă Bătrânul, privindu mă.

— Habar n am. Dintr o dată m am trezit cu ei pe cap. Îmi şterg sudoarea de pe frunte cu mâneca. De abia acum realizez prin ce am trecut.

— Tu i ai muşcat beregata tipului din NKVD? întreabă Barcelona, cu admiraţie.

Dau aprobator din cap şi încep să vomit violent.

Pas mal, mon ami, mă laudă Legionarul, bătându mă pe umăr. Un bărbat e n stare de o mulţime de lucruri cu dinţii lui, atunci când n are încotro.

— Am muşcat odată un cal, ne anunţă, solemn, Micuţul. Asta a fost pe vremea când eram la dragonii ăia nenorociţi. Un cal alb, cum erau ăia din gardă, îşi propteşte copitele în pieptul meu, ca şi cum urma să ne împerechem. I am luat piuitul, da, da! „Muşcă mă, capră râioasă!", strig la faţa aia lungă de cal şi mi înfig dinţii în nasul lui. Şi odată ţâşneşte n sus pe picioarele dindărăt, cu mine după el, ţinându mă în dinţi pe viaţă şi pe moarte. A fost nevoie de doi Wachtmeisteri ca să mă scape de dihania aia albă. Pe urmă, dragonii nu m au mai vrut şi m au trimis la infanterie, pe unde, de asemenea, n am făcut prea mulţi purici. Aveau şi ăia cai care trăgeau mitralierele şi, când mă apropiam de ei, îi găsea pe toţi febra fânului. Şi uite aşa m am nimerit într un puturos de Panzer Regiment.

Hauptmann von Pader apare şi el, pâşa pâşa, în cizmele sale cu scârţ. Şi a pus până şi pintenii, iar sub braţ poartă o cravaşă. Se opreşte în faţa mea, se proţăpeşte pe picioarele desfăcute şi mă priveşte de sus, pufnind cu dispreţ.

— Deci, tu, Iudă, ai fost santinelă. De ce dracu n ai dat alarma?

— Permiteţi să raportez, domnule, n am mai apucat să dau alarma. Au fost în tranşee înainte de a i fi observat.

— Nu eşti zdravăn, omule? ţipă el, şi cu faţa lui mică şi imberbă se schimonoseşte într o grimasă. Vrei să spui că Untermenschul rus poate lua prin surprindere un soldat german? Nu cumva ţi ai părăsit postul fără permisiune?

— Nu, domnule, n am lipsit nici o clipă de la post.

Scoate din buzunar un portţigaret de aur şi ciocăneşte uşor pe capac o ţigară parfumată. Arogant, îşi aprinde ţigara şi mi suflă fumul în faţă.

— Dacă nu ţi ai părăsit postul, atunci ai dormit, declară el, scurt. În nici un alt caz n ar fi reuşit Untermenschenii să pătrundă în tranşee. O să am eu grijă să fii deferit Curţii Marţiale.

— Herr Hauptmann, vă garantez că omul ăsta n a adormit în post! intervine Bătrânul.

— Ţ i am cerut părerea? ţipă comandantul de companie, isteric. Pe moment, pare că l va plesni cu cravaşa pe Bătrânul.

— Domnule, sunt şeful acestui pluton şi e de datoria mea să mi apăr oamenii dacă sunt luaţi la vale fără motiv!

— Aşa! Asta i datoria ta, aşa i? Trebuie cumva să ţi cer permisiunea pentru a mă adresa unuia dintre porcii tăi? Datoria ta e să ţi ţii gura şi să vorbeşti numai când eşti întrebat.

— Atâta vreme cât răspund de grupa asta, voi vorbi în numele oamenilor mei, răspunde Bătrânul, încleştându şi fălcile. N o să tolerez să fie luaţi la rost fără motiv!

— Nu mai eşti comandantul plutonului. Vei fi judecat pentru revoltă.

— Mai tacă ţi fleanca, rahat scârbos! vine din formaţie o voce plină de dispreţ. O să te belim noi, aşteaptă tu numai!

— Cine a spus asta? Un pas înainte! ţipă von Pader, cu o voce de scapete.

— E vrăjitoarea cea rea din mlaştină, strigă Porta, zeflemitor. Va veni într una din zile şi ţi va mânji puţica cu nămol!

— Întreaga companie va fi acuzată de nesubordonare, zbiară von Pader, şi o şterge în tranşeea de legătură. În curând, veţi ajunge cu toţii în faţa plutonului de execuţie, mai strigă acesta când ajunse în siguranţă.

Porta aruncă după el cu o grenadă rusească de mână, fără a i scoate cuiul de siguranţă.

Von Pader ţipă îngrozit şi se aruncă în nămol atât de repede încât stropeşte până dincolo de parapetul tranşeei. Se târăşte în patru labe.

— Am întrecut măsura, prevesteşte Bătrânul, întunecat. Are cunoştinţe la Berlin care ne pot face viaţa grea!

— Rahat, face Micuţul, optimist. Avem şi noi ceva amici în Cartierul General al Führerului, nu?

— Pe cine dracu' ştii tu în Cartierul Führerului? întreabă Barcelona, uluit.

— Păi chiar pe Führerul cel trimis de Dumnezeu să ne călăuzească, se nţelege, spune Micuţul, privindu l de sus şi dând un şut unui craniu care zboară cât colo.

Hauptmann von Pader se duce personal la Oberst Hinka pentru a acuza compania a 5 a de revoltă. Are cu el, drept martor, şi un subofiţer cu funcţie mare, pe Unteroffizier Baum.

Oberst Hinka îi întâmpină tolănit pe o manta militară şi ascultă în tăcere tirada lor. Pe urmă, îşi ridică picioarele de pe manta şi le vâră într o pereche de papuci de casă prăpădiţi, din pai. Pantalonii săi cenuşii de călărie sunt şifonaţi şi tociţi. Există un contrast izbitor între colonelul cu o singură mână şi căpitanul cel elegant şi parfumat.

— Ce caută omul ăsta aici? întreabă Hinka, arătând înspre Unteroffizier Baum, care, în poziţie de drepţi, face pe importantul în spatele lui von Pader.

— E martorul meu, vine replica lui von Pader, care zâmbeşte, sigur pe el.

— Martor? Cuvântul tău singur nu ajunge! Unteroffizier, înapoi la compania ta! Fuga marş!

— Dar e şoferul meu! ţipă von Pader, speriat, văzând că ordonanţa şi garda lui de corp sunt trimise la plimbare.

— Spune mi, Herr Hauptmann, nu sunt câteva lucruri prin compania asta care încă nu ţi au intrat în cap? Unde scrie că tu trebuie să umbli cu maşina? Nu eşti conştient că benzina i scumpă? Nu mi închipui c ar fi vital pentru efortul de război ca tu să fii transportat cu un vehicul pe oriunde te duci. Mărşăluieşte ca toţi ceilalţi. E un ordin, Herr Hauptmann!


Yüklə 2,19 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   16   17   18   19   20   21   22   23   ...   26




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin