Sven Hassel

Şi ţi aduce minunate veşti,
cântă Micuţul în gura mare. Vocea lui răsună peste câmpii.

În Russheim, se aşază pe cheiul umed al Rinului şi privesc şalupele.

— Dac am putea subtiliza una din astea, face gânditor Micuţul, am putea naviga cât ai clipi până n Olanda.

— Şi ce ai face în Olanda? întreabă Porta, cu mirare. Eliberatorii germani sunt şi pe acolo, ştiai?

— Eşti tâmpit, strigă Micuţul, agitându şi mâinile prin aer. Nu ştii că în Olanda te afli faţă n faţă cu marea? În gara din München am văzut o hartă care arăta că Anglia nu i mai departe de Olanda decât te poţi tu pişa cu vântul din spate.

— Ar fi grozav, oftează Carl. Se spune că Scoţia e foarte frumoasă.

— Ai duce o bine pe acolo în calitate de antigerman, rânjeşte Porta.

— Ia priviţi la curentul ăla! — spune Carl, arătând spre o şalupă care trece în viteză prin faţa lor cu curentul puternic de apă în spate.

— Rinul aleargă repede! spune Micuţul.

— Cum să nu! rânjeşte Porta. Doar trece prin Germania.

La Sondenheim, trag la un han vechi, pe al cărui stăpân îl cunoaşte Porta din timpul şederii sale în Germersheim.

Hangiul, un bătrân, e copleşit de bucurie când îl zăreşte pe Porta intrând pe uşă.

Îndată ce află destinaţia lui Carl, se pune pe făcut clătite.

— Doamne Sfinte! oftează nevasta lui. Se duce în fortăreaţă? Nu mai încetează domnii ăia să arunce oameni în spatele gratiilor?

— Ieri a plecat un batalion pe frontul de est, declară hangiul, aducând clătitele.

— Era şi un fost ofiţer din Karlsruhe cu ei, spune nevastă sa, suflân­du şi nasul. Un om atât de cumsecade. Se purta mereu omeneşte cu soldaţii lui.

— Probabil că ăsta i şi motivul pentru care l au înfundat, e de părere Porta. Slujba pentru Vaterland îţi pretinde să fii dur ca oţelul Krupp, în caz contrar n o să fii în stare să trimiţi pe nimeni la luptă şi la moarte.

— Veniţi de departe? întreabă nevasta hangiului, întinzându şi şorţul şifonat.

— Aşa s ar părea, spune Porta. Venim din ţara zeilor.

— Aşa? spune zâmbind femeia, neînţelegând o iotă. Pune o grămadă zdravănă de clătite în fiecare farfurie şi toarnă deasupra dulceaţă din abundenţă.

— Cum e pe acolo? întreabă hangiul, aprinzându şi o pipă lungă din porţelan.

— Ruine, hoituri, necazuri şi durere, dar noi nemţii încă mai putem trece graniţa fără paşaport, spune Micuţul, cu emfază.

— Da, va fi o belea mare, oftează Porta, când n om mai putea trece decât cu arma în loc de acte.

— Sunteţi de multă vreme în Armată? întreabă un client dintr un colţ.

— De prea multă! se destăinuie Porta. Mi era dor de casă după primul ceas.

— Subofiţerii nu s mai omenoşi acum? întreabă femeia. Am auzit că unii dintre ei au fost împuşcaţi în spate de către propriii soldaţi.

— Din când în când, o mai păţeşte câte unul în felul ăsta, recunoaşte Micuţul. Un glonţ nichelat în ceafă produce impresie şi asupra celui mai tâmpit.

— Singurii subofiţeri buni sunt subofiţerii morţi, zice Porta, cu un râs scurt. Cel puţin tac din gură.

— Trebuie să fie îngrozitor pe front, adaugă femeia, dusă pe gânduri.

— Pe pământul ăsta poţi face tot ce vrei. Trebuie doar să te pricepi, îi destăinuie Porta.

— E adevărat ce se spune despre tratamentul aplicat deţinuţilor în fortăreaţă? întreabă bărbatul din colţ.

— La Torgau ne puneau să formăm un pod viu, cu scânduri în spinare, şi pe urmă treceau cu camionetele peste el, spune Micuţul, grav, amintindu şi de iadul de la Torgau.

— Apără ne, Doamne! şopteşte femeia hangiului şi i mai pune o porţie de clătite lui Carl.

Noaptea şi o petrec la han.

— Suntem de atâta vreme pe drum, încât o zi în plus sau în minus nu mai contează, spune Porta.

În dimineaţa următoare, intră în satul Germersheim, cu Carl între ei. Un vânt rece bate dinspre râu şi continuă să plouă. Şi au ridicat gulerele vestoanelor până peste urechi şi tremură în uniformele lor ude. Se opresc, privind încă o dată Rinul, înainte de a intra pe străduţa abruptă care duce la închisoarea militară. Carl se opreşte deodată în faţa crâşmei „Curtea habsburgică".

— Mai luăm încă una mică, ultima, pentru drum? Drumul vostru!

— De ce nu? spune Porta, care comandă cârnaţi cu salată de cartofi, bere şi „Wildkatze".

Mănâncă cu toţii în linişte înainte de a şi continua drumul către închisoare. Când ajung aproape în faţa porţii, se opresc şovăitori.

Porta se uită la Carl, zâmbind uşor.

— Ce rahat, amice. Şi totul numai pentru că n ai omorât câţiva oameni. Ştii, în general, se ajunge la pârnaie pentru c ai săvârşit tocmai contrariul. Facem o plimbare prin parc?

Se aşază pe o movilă, între copaci. Porta îşi scoate flautul din cizmă, Micuţul pune mâna pe muzicuţă şi cântă încet împreună privind cum plouă: