Sven Hassel

Es waren zwei Legionäre,

Michael und Robert,

Sie hatten das Fort verlassen

Und suchten den Weg zum Meer.

Sie wollten nie wieder Patrouille gehen

Und nie wieder im Leben auf Posten stehen

Es waren zwei Legionäre,

Michael und Rvbert,

Adieu, mon general,

Adieu Herr Leutnant...⁷
Cu priviri posomorâte, îl urmărim pe preot care face mişcări de înot, întins pe burtă, în praf. Nici unul nu are putere să l ajute. Întreaga atenţie ne e îndreptată spre noi înşine.

— Apă! strigă acesta. Râde dement, aruncându şi praf roşu în cap, ca şi cum s ar împroşca cu apă.

— Să i crăpăm ţeasta, sugerează Heide, răguşit, ridicând mitraliera ca pe o măciucă.

— Lasă l în pace, tună Bătrânul, ştergându şi faţa arsă de soare cu voalul care i atârnă de pe casca sa tropicală.

Soarele e necruţător. Ai impresia că ţi fierbe şi măduva din oase. Doi cincisutişti încep să se păruiască. Înainte de a apuca să i despărţim, unul îi spintecase celuilalt stomacul cu baioneta. Măruntaiele i se revarsă afară şi muştele albastre verzui roiesc în jurul unui ospăţ.

Sanitarul îl scapă din chinuri pe omul rănit mortal.

Nu e permis, fireşte, să i administrezi cuiva lovitura de graţie. Însă aici e necesar. Bătrânul nu prea ştie ce să i facă ucigaşului. E un fost Stabsfeldwebel. Convenim asupra unui verdict de nebunie trecătoare şi uităm întâmplarea.

Preotul a dispărut. Băgăm de seamă numai atunci când Bătrânul întreabă de el. Doi inşi sunt trimişi înapoi să l aducă. E nevoie de ameninţări cu Procedura de urgenţă şi de automatul Bătrânului ca să i determinăm să plece.

Târziu, în noapte, se întorc. Trântesc furioşi leşul preotului la picioarele Bătrânului.

— E, în sfârşit, în siguranţă, în sânul lui Avraam! mormăie Tango, dansând în nisip.

— Vai, sărmanul om! Ce păcat că a trebuit să moară tocmai în mijlocul încercării la care l a supus Dumnezeu, oftează Porta, simulând părerea de rău.

Formaţia e din nou pe drum, cu Stoiko şi Bătrânul în frunte. Spinarea lată, gri verzuie a Micuţului e tot în faţa mea. Nu văd nimic dincolo de el. Umerii i se leagănă în mers, precum cocoaşele unei cămile. Spinarea i se încovoaie sub greutatea mitralierei grele. Mai demult, singura armă pe care un soldat trebuia s o care era o puşcă, dar uită te la noi, soldaţii actualu­lui război mondial. Puşti mitraliere, afeturi, tambururi de rezervă, tambu­ruri duble, pistol, pistol automat, staţie radio, muniţie o grămadă, echipa­ment de semnalizare, şi apoi efectele personale. Singura pe care am aruncat o e masca de gaze. Nu fiindcă ar fi fost din cale afară de grea, dar cutia ei e bună să ţi ţii în ea tot felul de mărunţişuri: ţigări, chibrituri şi alte chestii din astea. Dacă se vor porni să folosească gaze pe neaşteptate, războiul se va sfârşi brusc. Foarte puţini soldaţi şi au mai păstrat masca. Jumătate din Europa e presărată cu măşti de gaze nedorite.

Deşertul pietros pare fără margini. Bolovani în stânga, bolovani în dreapta. Cât vedem cu ochii în faţa noastră, o mare nesfârşită de pietriş roşu ca tăciunii iadului. Soarele prăjeşte pietrele, care degajă o dogoare aidoma respiraţiei dintr o gură de furnal. Noaptea e un frig cumplit, de ne clănţăne dinţii. Pe aici nu zboară păsări. Le întâlnim la tot pasul hoiturile uscate de soare, cu aripile desfăcute.

— Oare ce le omoară? întreabă Porta, împingând cu ţeava automatu­lui hoitul unei păsări negre.

— Ciuma. Ciuma păsărilor, spune Heide care, ca de obicei, e surprin­zător de bine informat. Ţineţi vă departe de ele. O poate lua şi omul.

Precipitat, Porta îşi freacă ţeava automatului în praful roşu.

— Ciumă? Doamne, ăsta i un lucru scârbos, face Micuţul răguşit, privind împrejur la puzderia de păsări moarte. Război şi mizerie. Astea s treburile în care se curăţă majoritatea speţei umane.

— Poţi trece şi prin ciumă şi prin război dacă te obişnuieşti să trăieşti în rahat, râde Porta, obosit, făcându şi vânt cu jobenul său galben.

Cădem într un somn frate cu moartea. Un cincisutist se omoară cu o grenadă de mână. E o privelişte îngrozitoare. Măruntaie împroşcate peste tot. Acest lucru ne dă pentru un timp subiect de vorbă.

Micuţul e convins c o să găsim apă. Se jură c o poate adulmeca şi freacă aerul între degetul gros şi arătător.

— E umezeală în aer, declară el, plin de sine.

Mai mai să ne luăm la bătaie din cauza acestei afirmaţii.

Porta găseşte o mână de melci galben maronii, pe jumătate morţi. Au un gust acceptabil. Trebuie doar să i înghiţi repede. Întreaga formaţie se târăşte în patru labe căutând melci, până când Micuţul strică treaba, întrebându l pe Heide dacă melcii sunt purtători de ciumă păsărească.

Vomităm cu toţii. Numai Porta, indiferent, adună melcii de la cei care nu i mai pot mânca. După ce i aruncă în aer, îi prinde în gură şi i înghite ca o barză care înghite broaşte. Îi poţi vedea alunecând de a lungul gâtlejului său lung şi subţire.

Eu nu pot înghiţi decât cinci. Al şaselea începe să mi se plimbe prin gură şi sunt nevoit să l scuip.

Ciudat, melcii par să ne mai potolească setea. Ne simţim ceva mai bine şi ne continuăm drumul.

Stoiko ne conduce printr o trecătoare dintre creste. Pereţii de granit se înalţă deasupra noastră de ambele părţi. Cerul senin, cu soarele său dogorâtor, nu mai e decât o fâşie îngustă, departe, deasupra capetelor noastre.

— Doamne, mărşăluim într un mormânt, geme Gregor, sfârşit. E în pragul deznădejdii.

N ajută nici conversaţia pe care o începe Porta despre maşinile Ferrari.

— Şi cum zici că arată Mercedes Benz ul cu înaltă compresie pentru curse? îl întreb. Aveai şi tu cu generalul tău aşa ceva în care să vă plimbaţi?

Gregor se uita la mine cu o privire stinsă. Şi a pierdut tot interesul pentru maşinile de curse. Nu reuşim să l înviorăm nici măcar atunci când îi cerem să ne descrie cutia de viteze din porţelan Meissen a generalului său, asta fiind de obicei cheiţa magică.

În cursul zilei, ieşim din trecătoare şi ne trezim din nou în faţa întinderii bolovănoase. Suntem bucuroşi că am scăpat de întunecimea apăsătoare.

Heide le a văzut primul. Schelete. Sute de schelete. Oase care strălucesc, albe, în verdele cactuşilor. Sunt şi oase de măgar. De jur împrejur zace echipament împrăştiat. Unele dintre schelete mai poartă căşti de oţel. Majoritatea sunt bulgari, dar zărim şi câţiva bersaglieri italieni. Îi recunoaştem după căştile împodobite cu pene.

— Sfântă Maria, ce a fost pe aici? întreabă Barcelona, neliniştit.

— Numai Dumnezeu ştie, răspunde Bătrânul. Partizani, probabil, şi se poate să nici nu fie prea mult de atunci. Pe aici, soarele, vântul şi seceta fac urgent dintr un cadavru un schelet.

— Şi furnicile, adaugă Porta.

Regimul nostru devine ciudat şi variat. Legionarul găseşte câţiva gândaci învârtindu se în jurul scheletelor. Sunt mari şi graşi şi au un gust minunat.

— În deşert, obişnuiam să i halim, explică el, rupând unul.

După amiază, târziu, ne târâm într un sat unde, de asemenea, peste tot sunt schelete, dar aici s a dat o luptă.

În piaţă, spânzură un şir întreg de schelete. Îmbrăcămintea le ţine întregi.

Porta şi Micuţul dispar între ruine. Nu putem să ne credem ochilor când îi vedem apărând cu un burduf plin cu apă.

Bătrânul e nevoit să ne ţină la distanţă cu automatul. Suntem ca animalele sălbatice şi nu ne liniştim decât atunci când e nevoit să împuşte un fost locotenent care refuză să i asculte ordinele.

Corpul însângerat ne încremeneşte. A înnebunit Bătrânul? De obicei e în stare să menţină disciplina şi fără să folosească arma. Îşi învârteşte automatul în semicerc.

— În formaţie, nenorociţilor! Mai vrea careva un bilet în rai?

Îmbrâncindu ne şi mârâind ca nişte câini turbaţi, intrăm în rând.

Porta îi întinde burduful Bătrânului. Ne umplem bidoanele pe rând şi burduful se goleşte.

În ciuda avertismentelor Bătrânului, ne bem pe loc întreaga raţie. Apa are un gust oribil, dar nu ne pasă. Ne mai astâmpără setea o vreme.

Porta e atât de fericit încât îşi scoate flautul din carâmbul cizmei şi cântă.

În umbra spânzurătorilor în care atârnă mulţimea de schelete, care zornăie şi se leagănă, cântăm cu toţii, laolaltă: