Sven Hassel

Germanie, nobilă casă,

Atârnă stindardele însângerate.

Lasă le să fluture şi să se întindă,

Dumnezeu e cu noi pe soare şi furtună.
Ni se face foarte rău din cauza apei. Oamenii se cufuresc peste tot, cu pantalonii în vine.

— Dezinterie, comentează doctorul.

Şase inşi au murit deja. Noi, ceilalţi, zăcem întinşi câteva zile, în vreme ce temperatura ne răvăşeşte trupurile. Doctorul ne dă ce are la dispoziţie. Încet încet, ne revenim.

Porta a găsit din nou apă. De data asta, doctorul insistă s o fierbem. Nu e prea multă, dar ne e de folos.

— Aţi văzut? Ce v am zis eu? N am găsit apă? rânjeşte Micuţul, triumfător.

Primul care i a văzut pe cei doi a fost Bivolul. Aproape că ne am lovit nas în nas. Lucru ciudat, dar n au băgat de seamă prezenţa noastră.

Îi urmărim tăcuţi. Se mişcă sprinteni, părând să aibă o treabă importantă.

Mărşăluim toată noaptea. Luna îşi trimite lumina palidă asupra pustiului bolovănos. Undeva urlă un câine. Unde sunt câini trebuie să fie şi apă, şi, în general, oameni.

Casa e de fapt o cocioabă aruncată pe o creastă, gata să se prăvale, în orice clipă, în hăul de dedesubt. Cei doi indivizi grăbiţi dispar în spatele ei.

Porta şi cu mine ne strecurăm în urma lor. Grupa se desfăşoară. Mitraliera grea e instalată îndărătul unei stânci. În noaptea care freamătă de încordare, nu se aude nici un zgomot. Cei doi, parcă au fost înghiţiţi de creste. Luăm poziţie în spatele unui balot de paie, care ar trebui să ne protejeze de gloanţe.

Se aud parcă nişte bătăi într o uşă, şi noaptea e sfâşiată de o voce aspră.

— Delco! Olia! Aveţi musafiri! Ieşiţi afară şi întâmpinaţi ne!

Nici o replică. Doar fluieratul înăbuşit al vântului nocturn şi un zgomot de lemn crăpat sub lovitura unui pat de armă.

— Afară, porcilor! Nu vă puteţi ascunde de judecata noastră.

— Judecata nocturnă, şopteşte Porta, chicotind.

Cei doi năvălesc în cocioabă. Cizme ţintuite răsună crunt. Pasul călăilor.

— Delco şi Olia! Ieşiţi şi apăraţi vă, trădători nenorociţi! Prietenii voştri germani nu mai sunt aici să vă apere.

— Se mai înşală omul! şopteşte Porta, mângâindu şi tandru automatul. Moartea vine cel mai adesea ca urmare a unei erori!

Îndărătul geamurilor înguste pâlpâie ceva ca o lumină, aruncând umbre prelungi. Îl putem vedea limpede pe cel care o ţine.

— Ce ţintă perfectă, spune Porta, ridicând automatul! Crezi că nimeresc punctul negru?

— Arde i, şoptesc, cu respiraţia tăiată.

— Niet, rânjeşte Porta. Stai să aflăm ce au de gând candidaţii ăştia la călătoria verticală înainte de a le vărsa creierii. Nu s decât nişte momâi, nimic altceva.

O lumânare lungă şi subţire începe să ardă obosită. Într un colţ, pe un pat scund, stau oameni lipiţi de perete. O femeie tânără, un bărbat şi un copil de vreo cinci ani.

— Iată i pe Olia şi pe Delco, şopteşte Porta. Trădători, dar depinde, bineînţeles, din care parte priveşti lucrurile. Cunosc o grămadă de trădători cumsecade care sunt de departe mai cinstiţi decât naţionaliştii ăştia de ultimă oră. Îşi pune o ţigară în gură.

— Doar n o s o aprinzi acum, fac eu, îngrozit.

Porta mă priveşte dispreţuitor, scoate o scânteie din tăişul unei lame de ras, suflă într o cârpă arsă şi şi aprinde ţigara de la jar. „Bricheta" rusească e făcută pentru fumatul în război pe timp de noapte. Primitivă ca şi poporul care a inventat o, dar fără vreo flacără care să te dea de gol.

Suflă fumul, ţinând ţigara în căuşul palmei, ca să nu poată fi văzută bobiţa de jar.

— O distracţie cere şi un fum, şopteşte el.

Omul din interior râde mulţumit.

— De ce n aţi deschis uşa? De ce a fost nevoie s o spargem? Vino ncoa, Liuco! Toată familia i adunată, dar, la vederea noastră, le a pierit graiul de bucurie. Râde zgomotos şi prelung.

Liuco, tovarăşul său, care stătea în cadrul unei uşi înguste din capătul colibei, intră cu paşi apăsaţi. Un ţigaret îi joacă între dinţi. Râde parcă ar cârâi, ciudat şi sec. Doar călăii mai râd aşa când povestesc despre câte o execuţie deosebită.

— Aveţi ceva şnaps? întreabă, deschizând uşile dulapurilor şi aruncând pe podea oale şi crătiţi. Ustensilele sărăcăcioase de bucătărie se fac ţăndări pe podeaua de piatră.

— Ce... ce vreţi? bâiguie bătrânul de pe pat, cu o voce tremurătoare. Întreaga încăpere miroase a groază.

— Să stăm niţel de vorbă cu tine, dragă Delco. Să vorbim în nemţeşte sau poate preferi limba noastră? Hai să vorbim nemţeşte. Precis ţi ai uitat limba maternă după atâţia ani petrecuţi cu prietenii tăi germani!

— N am nimic de a face cu nemţii, se apără Delco. Dacă aş fi avut, crezi că aş mai fi locuit aici?

— Delco dragă, ce prostie! Ştim totul despre tine. Te ai lovit cumva la cap de ţi ai afectat memoria în halul ăsta? Nu ţi mai aduci aminte de Peter, de Pone, de Ilieco? De frate miu?

— Nu ştiu despre ce vorbeşti. Ştiu ce i s a întâmplat fratelui tău, dar n am nici un amestec.

— Pierderea memoriei! Un caz elocvent, face omul cu ţigaretul şi cu râsetul acela uscat. A dibuit o sticlă de şliboviţă şi o goleşte pe jumătate înainte de a o pasa tovarăşului său.

— Se pare că e contagioasă. Nimeni nu şi mai aminteşte nimic. Boala se pare că i foarte răspândită în vreme de război. Dar tu, Olia, te ai contaminat şi tu de amnezie?

Femeia nu i răspunde. Din ochii ei larg deschişi răzbate groaza. Îl ţine pe băiat strâns lipit de ea.

— Aerul uscat de prin partea locului face gândurile atât de uşoare, încât, până la urmă, zboară şi se duc, râde omul cu ţigaretul, după care sloboade o râgâitură sonoră.

— De ce daţi buzna aici la miezul nopţii şi spargeţi uşa? De ce nu veniţi ziua, ca nişte oameni cinstiţi?

— Delco, Delco, ţi am simţit lipsa atât de tare încât, pur şi simplu, n am mai avut stare când am aflat unde eşti. Prietenii tăi, nemţii, au fost destul de amabili şi ne au ajutat. Ştii că şi noi facem niţică treabă pentru ei. Sau poate nu ştii? Sunt foarte mulţumiţi de tine şi de Olia. SD Obersturmführer Schandt ne a cerut în mod special să vă vizităm şi să avem grijă de voi. Şi iată ne, am venit. (Aruncă o privire prin camera sărăcăcioasă.) Locuinţa voastră de la Sofia era mult mai drăguţă. Omul cu ţigaretul râde sinistru şi atonal, parcă ar scârţâi o spânzurătoare în bătaia vântului.

Tovarăşul său cântă încet: