Sven Hassel

— Domnule Kriminalrat, resping categoric acuzaţiile dumneavoastră, iar în ceea ce priveşte colaborarea îmi cunosc îndatoririle de cetăţean al celui de al treilea Reich: să comunic imediat orice bănuială legată de cuvinte sau gânduri îndreptate împotriva Statului.

Bielert râse.

— Nu te lansa prea tare. Nu sunt un idiot. Oare nu înţelegi ce vreau? Puţin îmi pasă de dumneata. Ceea ce doresc este un membru al familiei dumitale. Mă voi mulţumi cu unul singur. Aş putea aresta întreaga familie dacă aş vrea, dar n o voi face. Ne trebuie doar câte un singur membru din fiecare familie a ţării. E o necesitate.

Locotenentul Ohlsen se crispă.

— Nu vă înţeleg, domnule Bielert. Nu văd în ce măsură cazul meu priveşte şi familia mea.

Bielert frunzări hârtiile din faţa lui. Aruncă cu un gest neglijent ce mai rămăsese dintr un trabuc prin fereastra deschisă.

— Ce ai zice dacă am începe prin a emite un mandat de arestare împotriva tatălui dumitale? La 26 aprilie 1941, la orele unsprezece şi nouăspreze minute, discuta politică împreună cu doi amici. În cursul acestei conversaţii el a spus, printre altele, că a încetat să creadă într o victorie nazistă şi că socoate Statul drept un colos cu picioare de lut. La prima vedere, domnule locotenent, toate astea nu par deosebit de grave. Dar, după ce le vom fi aranjat noi niţel, vei rămâne pur şi simplu uimit. N o să fie numai paragraful 91. Fratele dumitale, Hugo, care slujeşte în regimentul 31 tancuri din Bamberg, a exprimat o opinie cel puţin ciudată în legătură cu oamenii de stat din cel de al treilea Reich. Aş putea, de asemenea, trimite o invitaţie mamei sau surorii dumitale. Să ne oprim o clipă la sora dumitale.

Se răsturnă în fotoliu şi răsfoi prin acte.

— Este infirmieră într un spital militar al aviaţiei situat în Italia. În timp ce lucra pe un vas spital la Neapole, ea a declarat, la 14 septembrie 1941, că blestemă nebunia semănată de Hitler în lume. El este singurul răspunzător pentru suferinţele răniţilor. Paragraful 91, domnule. După cum vezi, ştim totul. Nici un cetăţean, nici un prizonier nu poate întreprinde ceva fără ca noi să nu aflăm. Ascultăm zi şi noapte. Privirile noastre pătrund până şi în sicriile din cimitire.

Mâna i se abătu cu zgomot pe teancul de documente.

— Am aici dosarul unui funcţionar superior de la Ministerul Propa­gandei. Idiotul şi a deschis inima în faţa amantei sale. Când o să i povestesc toate escapadele sale la Hamburg, va fi imediat gata să colaboreze. Aş vrea tare mult să pun un pic de ordine în Ministerul doctorului Goebbels. Doi din oamenii mei au plecat la Berlin ca să i înmâneze acestui scârţa scârţa pe hârtie de la Ministerul Propagandei invitaţia de a veni pentru o mică discuţie cu mine.

Râse cu plăcere, rectifică nodul cravatei sale gri deschis şi scutură un pic de scrum de pe costumul său negru.

— E de a dreptul ridicol. Oamenii se plâng veşnic că nu prea sunt văzut. Dar când îi poftesc la o conversaţie intimă, treaba asta nu le mai place. Şi când te gândeşti că stăm cu masa pusă 24 de ore din 24. Oricine este binevenit. Şi, în plus, ştim să ascultăm ceea ce e agreabil în societate.

— Aveţi un ciudat simţ al umorului, nu se putu împiedica să zică locotenen­tul Ohlsen.

Paul Bielert îl privi cu ochii săi reci ca o noapte îngheţată de ianuarie.

— Nu mă interesează umorul. Sunt şeful secţiei executive a Poliţiei Secrete. Gluma nu ne place. Ne facem datoria. Viaţa noastră e serviciu. Pe umerii noştri stă siguranţa ţării. Lichidăm orice persoană care nu ştie să trăiască în societatea noastră. Acum însă nu mai am timp să mă ocup de dumneata. Semnează declaraţia şi voi lăsa în pace impertinenta dumitale familie. Cum îţi spusesem mai adineauri, ne trebuie un singur membru din fiecare familie. Asta a fost ideea lui Reinhard Heydrich. Aşteaptă numai să terminăm războiul şi vei vedea cum toată populaţia Europei va saluta făcând temenele fiecărui ofiţer din S.S. Acum câteva luni mă aflam în Japonia şi am văzut acolo olandezi şi englezi aplecându se umili în faţa unui locotenent de infanterie.

Se răsturnă în fotoliul lui mare şi capitonat, sprijinindu şi ceafa de mâinile sale fine. Pe rezemătoarele fotoliului era sculptată emblema S.S. ului: capul de mort.

Locotenentul Ohlsen se cutremură. Nu lipseau decât câţiva corbi ca totul să semene cu tronul lui Satan ori al vreunei vrăjitoare. Îşi aruncă ochii pe fereastră. Sirena unui pachebot mugea pe Elba. Doi porumbei gângureau drăgăstos pe cornişă şi deasupra intrării flutura drapelul roşu cu svastică. Semnul născut din sânge.

Câţiva pescăruşi îşi disputau o coajă de pâine. Detesta pescăruşii din ziua când, după ce fusese torpilat în Mediterana, fi văzuse scoţând ochii co­mandantului de navă. Comandantul nu murise încă. Corbii şi vulturii, chiar şobolanii şi hienele aşteaptă ca victima să fie moartă. Cu pescăruşii e altfel. N au răbdare. Ei ciugulesc ochii şi i smulg din orbite în clipa în care omul nu se mai poate apăra. Uneori pescăruşii mai mici scăpau ochii din ciocuri. În mintea lui, pescăruşii erau Gestapo ul păsărilor.

Îl privi pe "Frumosul Paul" în costumul lui negru şi îngrijit şi înţelese brusc că Gestapo ul păsărilor era infinit mai caritabil decât cel al oamenilor.

Luă declaraţia şi o semnă, apatic. Din clipa aceasta era indiferent orice. Spusese atâtea despre Führer. Lucruri mult mai rele decât cele scrise aici. Denunţătorul nu avusese o memorie formidabilă. Dar putea măcar afla cine fusese acesta şi să i trimită un mesaj lui Porta şi Legionarului. Se nveseli o clipă gândindu se ce i se va întâmpla tipului. N ar scăpa, fie el şi general de brigadă. Porta curăţase pe mulţi. Avea întotdeauna buzunarul plin de gloanţe crestate în vârf. Cu unul din acestea îl ucisese pe căpitanul Meyer şi pe gestapovistul Brandt care, camuflat în simplu caporal, fusese repartizat într o zi la companie. Legionarul descoperise însă insigna ovală a poliţiştilor. La întoarcerea din prima misiune de cercetare, caporalul Brandt a fost dat dispărut. Când patrula trecuse în repaus, Porta rostise cu voce suficient de tare ca să fie auzit de toată lumea:

— Dumnezeu e bun. El mi a hărăzit un ochi sigur şi un deget făcut să apese pe trăgaci. Tot el aşază înaintea mea ţintele interesante, căci ştie în cine se ascunde diavolul.

Apoi, întorctadu se către Micuţul, continuase:

— Ar fi bine să mergem la popă şi să ne spovedim.

Acum bătrânul maior Stuber va deveni cu siguranţă comandantul compa­niei a 5 a. Nu era deloc omul potrivit să se măsoare cu hăndrălăii de acolo, n avea nici cea mai mică idee de ceea ce înseamnă un individ dur. Era însă obligat să ceară un post de comandant într o unitate combatantă. Avea nevoie de îndemnizaţia de front ca să satisfacă ambiţiile grăsanei sale de neveste. Era ambiţioasă, voia mobilă frumoasă şi covoare scumpe. Nu admitea nici în ruptul capului să fie mai prejos decât soţia colonelului. Îşi dorea o servantă ca şi consoarta comandantului garnizoanei şi i plăcea să primească vizite.

Maiorul Stuber îl implorase pe colonelul Hinka să i încredinţeze comanda unei unităţi de front. Colonelul dăduse un răspuns evaziv. Ştia că Stuber nu era apt să slujească în linia întâi, dar până la urmă, excedat, îi făgăduise, şi iată că acum compania a 5 a devenea liberă. Compania cea mai dură din toată armata germană. I se mai zicea şi "compania Diavolului". Întregul corp al ofiţerilor îi cunoştea pe trăgătorii de elită ai companiei: Porta, Legionarul, Barcelona şi Micuţul. Îi cunoştea şi pe aruncătorii de grenade: Steiner, Julius Heide şi Sven, care puteau să nimerească o ţintă la 80 de metri. Pentru aceşti ţintaşi şi grenadieri era atât de uşor să lichideze un indezirabil! De altfel se şi întâmplase de mai multe ori, fără ca cineva s o fi putut dovedi. E un asasinat, ziceau unii. E o autoapărare, ziceau alţii. Odată Legionarul spusese:

— Participăm la un război în care nu ne batem pentru nimic altceva decât pentru propria noastră viaţă. Ucidem şi chinuim oameni aparţinând unor alte naţiuni împotriva cărora n avem nimic, nişte camarazi la fel cu cei alături de care păşim, când inamicul e, de fapt, printre noi.

Nimeni nu i răspunsese. Era atât de adevărat, atât de idiot.

Kriminalrat ul Paul Bielert luă documentul semnat, oferi locotenentului Ohlsen unul din trabucele sale braziliene şi constată lapidar:

— Iată totul terminat.

Locotentntul Ohlsen nu i răspunse. Nu i mai rămăsese mare lucru de spus. Ar fi putut tergiversa instrucţia, ar fi putut nega, dar rezultatul final ar fi fost acelaşi. Singurele lucruri care contau pentru Gestapo erau mărturisirea şi judecata.

Zece minute mai târziu, doi Unterscharführeri S.D. intrară în birou. Unul dintre ei lăsă o mână grea pe umărul locotenentului Ohlsen şi rosti vesel:

— Vom face acum, domnule locotenent, o mică plimbare cu maşina şi ne ar bucura să fiţi cu noi.

Râseră. Unterscharführer ul acesta zicea întotdeauna: "Nu trebuie să fii brutal, dacă poţi, fii amabil". Cu câtva timp în urmă, când plutonul său fusese desemnat ca pluton de execuţie, îi spusese unei doctoriţe în timp ce i lega ochii cu o cârpă neagră:

— Nu fac decât să vă pun o perdeluţă în faţa ochişorilor, scumpă doamnă, fiindcă nu totul face să fie privit. Închipuiţi vă că ne jucăm de a baba oarba.

Întregul pluton izbucnise în râs. Din ziua aceea nu le spuneau execuţiilor altfel decât "de a baba oarba".

Aşa era Unterscharführer ul Bock. În clipa de faţă şedea lângă şofer şi explica tot ce vedea aidoma unui ghid turistic. Se angajară pe Monckeberg­strasse, traversară apoi Piaţa Adolf Hitler. Din pricina bombardamentelor fură nevoiţi să facă un ocol şi s o ia prin Alster, unde trecură prin faţa hotelului "Vier Jahreszeiten". Bock simţi nevoia să spună:

— Toţi fecioraşii ăştia de bani gata stau şi huzuresc aşteptând să pierdem războiul, dar o să i scoatem noi curând de prin culcuşurile lor.

Traversară apoi Gansemarkt, o luară prin Zeughausallee şi se angajară după aceea în Reeperbahn. Pretutindeni era o foială de oameni veseli, care băteau cârciumile.

— Dacă n am fi grăbiţi, zise Bock, am putea rade o sticlă de bere.

O coadă interminabilă aştepta în Kleine Maria Strasse.

— Am fost nevoiţi să sporim cu douăzeci de curve noi efectivul existent, explică Bock. Buhaii ăştia proaspăt sosiţi de pe front le vor, fireşte, numai pe cele noi. Şi când te gândeşti că mai sunt unii care pretind că în cel de al III lea Reich serviciile nu sunt bine organizate. Ia spuneţi mi, domnule locotenent, v aţi gândit vreodată ce e, de fapt, naţional socialismul?

Şi cum Ohlsen nu răspunsese la această întrebare de strictă actualitate, tot Bock continuă:

— Forma optimă a comunismului.

— Cum de aţi ajuns la această concluzie? exclamă, surprins, Ohlsen.

Bock râse, măgulit.

— Suntem nişte naţional comunişti şi vrem să facem din toate celelalte naţiuni — cu condiţia, fireşte, să aibă nasul bine croit — teritorii germanice. Ruşii, evident, sunt la fel de comunişti, numai că ei nu vor să i transforme pe alţii în ruşi. Acolo, capeţi una peste bot şi ţi se spune: "De azi încolo, eşti bolşevic, şi ce gândesc eu, vei gândi şi tu". La noi, purtătorii de sutane sunt lăsaţi în pace şi nu i sileşte nimeni să poarte svastică; în Rusia, îi spânzură. În fond, sunt anumite lucruri care mi plac la amicii moscoviţi. Noi suntem prea moi. Clica asta a papei riscă să ne încalece. E mult mai puternică decât ne închipuim şi, dacă nu suntem atenţi, va deveni şi mai şi. Oamenilor le plac spovedaniile, le place bâlciul ăsta. Personal, m am ferit de aşa ceva ca dracul de tămâie.

— Ai chiar atâtea pe conştiinţă? întrebă, suav, locotenentul Ohlsen.

Bock se uita acum la Konigin Allee şi la catedrala transformată în ruine.

— Mie, unuia, nu mi e teamă de nimic. N am făcut decât să execut ordinele primite şi voi continua s o fac. Şi mi se rupe de cel care dă aceste ordine.

— Vorbeşti prea multe, mârâi şoferul. Iar ce ai spus despre comunism, nu sună chiar bine.

— Poate că nu i adevărat? protestă Bock.

— Nu ştiu. Sunt doar un Unterscharführer ul S.D. şi asta îmi ajunge.

Maşina opri în faţa Statului Major şi pătrunse încet, în viteza întâi, prin poarta de fier. Balamalele scârţâiră. Nu mai fuseseră unse de multă vreme.

— De unde şi încotro? întrebă santinela vârându şi capul prin geamul portierei.

— Gestapo IV 2 a, Stadthausbrücke 8, lătră şoferul. Un transport pentru închisoarea garnizoanei.

— Ordinul de parcurs, ceru santinela.

Controlă cu privirea cele trei persoane, oprindu se o clipă la locotenentul Ohlsen. "S a terminat cu tine", îşi zise el. "Este ultima ta plimbare pe o banchetă capitonată. Următoarea va fi într o cotigă, sub escorta a 12 oameni". Trecu în faţa maşinii ca să controleze numărul, după care salută ferm pe ofiţerul prizonier.

Mercedes ul îşi continuă drumul prin curtea cazărmii. Un panou indica viteza: 20 km/h pe teritoriul unităţii.

Locotenentul Ohlsen remarcă un grup de ofiţeri în vestoane albe ce urcau larga scară care ducea spre cazinou. Cunoştea cazinoul ofiţerilor de la ca­zarma cavaleriei, cel mai bun din întreaga regiune militară.

Automobilul continua să înainteze încet prin uriaşul padock unde mii de recruţi, dragoni şi ulani ridicaseră praf, nu glumă, din 1896, dată când împăratul inaugurase cazarma. Apoi o luă pe lângă grajduri, care acum serveau drept garaje şi depozite. Focoşii cai de cavalerie dispăruseră de mult.

— Iată ne sosiţi, râse mulţumit Bock. O baie înviorătoare şi un pat cald aşteaptă în fiecare din garsoniere. Aici deviza e: Totul pentru clienţi. Uşile sunt zăvorâte doar ca să nu poată intra vreun "bau bau" înăuntru.

— Ce de tâmpenii mai poţi spune, bombăni şoferul.

— În schimb, nu sunt hoţ, îi replică rânjind Bock.

— Ce vrei să zici cu asta? întrebă şoferul mijindu şi ochişorii vicleni.

— Te las să ghiceşti de trei ori, răspunse Bock cu un zâmbet ce spunea mult.

Şoferul murmură ceva ininteligibil.

Undeva, în adâncurile închisorii, răsună o sonerie. Se auzi zgomotul unor cizme ţintuite şi zăngănitul sinistru al cheilor.

Un Obergefreiter de cavalerie deschise uşiţa de fier.

— Predau un deţinut preventiv aparţinând regimentului 27 tancuri. Trimis de Gestapo IV 2 a Hamburg, răcni Unterscharführer ul Bock.

Obergefreiter ul dădu din cap fără să spună o vorbă şi îl luă în primire pe locotenentul Ohlsen, ca pe un obiect oarecare.

— Un candidat la scaune? întrebă el după ce i înmână lui Bock hârtiile semnate.

— Nu se ştie niciodată, râse acesta.

Trei braţe se ridicară pentru salut, apoi Bock şi Obergefreiter ul îşi strânseră mâinile, urându şi baftă.

Locotenentul Ohlsen încetase să mai existe. Era în viaţă şi totuşi murise.

— Înainte, marş, comandă Obergefreiter ul. Al doilea culoar la dreapta. Pas de manevră, un doi un doi! N ai făcut niciodată instrucţie? De două ori la stânga, înainte, stai! La dreapta!

Deschise o uşă şi ordonă locotenentului Ohlsen să intre într un birou, unde un Stabsfeldwebel de artilerie trona în spatele unui birou din scândură de brad nevopsită. Un individ musculos, chel şi cu o înfăţişare fioroasă. Pe pieptul său spânzurau Crucea de fier clasa I şi clasa a II a.

Stabsfeldwebel ul nu se arătă defel zorit. Parcurse încet de tot hârtiile locotenentului Ohlsen. Se ridică apoi ca o gorilă ostenită. Îşi mijise ochişorii săi galbeni. Sprâncenele spălăcite îl făceau să semene cu un porc. I se spunea, de altfel, "Vierul".

Îşi ridică o sprânceană, se linse pe buze, extrase cu ajutorul unui chibrit o bucăţică de carne rămasă intre dinţi şi se legănă înainte şi înapoi, făcând să scârţâie cizmele sale lungi, de artilerist.

— Criminal de stat, constată el. Criminal de stat. Tonul era dispreţui­tor. N a şterpelit nimic. Regretabil, foarte regretabil. Adevăraţii criminali sunt, zău, preferabili vouă, ăstora, cu paragraful 91. În cei "verzi" poţi avea încă încredere, dar în voi, ăştia, "roşii" nici un pic. Îi prefer chiar şi pe galbeni⁵⁷. E adevărat că ăia halesc biblia cât e ziulica de lungă, dar se dau pe brazdă. Nu sunt idioţi ca voi. Voi vă luptaţi cu morile de vânt. Da' cine poate să bage ideea asta în scăfârliile voastre înguste? Fii atent, deţinut: goleşte ţi buzunarele şi nu uita de ascunzătorile secrete. Scotoceşte te bine şi pune totul aici, pe masa mea. De la dreapta la stânga, dar în linie dreaptă, stimabile, două degete distanţă între fiecare obiect. Bricheta şi chibriturile extrema dreaptă. Banii la cea stângă. Hai, în viteză, suntem în război şi n avem timp de pierdut cu criminalii de stat.

Locotenentul Ohlsen privea la lucrurile sale înşirate pe masa Stabsfeld­webel ului: o brichetă, un stilou, un ceas, o pipă, un carneţel de notiţe şi tot ce mai are, în mod normal, un om prin buzunarele sale. La extrema dreaptă, treizeci şi două de mărci şi 67 pfeningi. Îi părea rău că nu trimisese banii aceştia fiului său în tabăra în care se afla.

Totul fu trecut conştiincios într un inventar. Fiecare obiect separat căpăta o etichetă, ceea ce, la unele din ele, cum ar fi fost pila de unghii sau bricheta, prezenta oarecare dificultăţi.

— Ce idee să umbli cu drăcii dintr astea prin buzunare! exclamă "Vierul" încercând să le lege cu o sforicică.

Când să termine, văzu pe portofelul locotenentului Ohlsen o steluţă roşie. Era cocarda unui ofiţer sovietic, o amintire de la Harkov.

— Asemenea chestii nu se păstrează, decise Vierul. Şi, smulgând steluţa roşie, o aruncă pe jos şi o călcă în picioare.

— Luptăm împotriva lor şi îi nimicim!

În timpul acestei operaţiuni distractive, până şi greii pinteni de la cizmele sale păreau că zăngăne cu o ardoare războinică.

Stabsfeldwebel ul artilerist Stahlschmid îşi iubea munca. Ştia că e poreclit "Vierul", dar nimeni nu îndrăznise vreodată să i o spună în faţă. Şi să l păzească Dumnezeu şi dracul pe cel care ar fi făcut o! Curând avea să împlinească 15 ani de când era la închisoarea garnizoanei din Altona. Pe piept avea câteva barete multicolore: medalia de merit şi medalia pentru serviciu exemplar. În timpul primului război mondial, în bătălia de pe Somme, fusese rănit uşor. Un grenadier îi crestase niţel coapsa stângă cu baioneta. Răcnetul pe care l scosese "Vierul" fusese auzit de la distanţă de kilometri. În timpul convalescenţei reuşise să obţină postul de ajutor la închisoarea de campanie a diviziei 31 infanterie din Mons. Apoi se învârtise să rămână în cadrul închisorilor militare. După ce slujise câteva luni, în 1920, ca simplu soldat sub ordinele generalului von Luttwitz, comandantul Freikorps⁵⁸ ului, devenise ajutorul paznicului şef la închisoarea civilă din Hanovra. Viaţa civilă nu durase decât două luni. Intrase apoi în Reichswehr. În mijlocul acestei armate de o sută de mii de oameni, în cadrul căreia fuseseră concepute toate maşinaţiile susceptibile a i deschide cale liberă lui Hitler, el se simţise precum peştele în apă. Fără această armată, naziştilor le ar fi fost cu neputinţă să creeze, după numai 11 ani, Werhmacht ul. Reichswehr ul făcuse totul ca să iasă basma curată; nu izbutise însă niciodată. "Vierul" fu numit şeful închisorii militare în Zelle, o închisoare mică şi simpatică. Acolo asasinase el pentru prima oară un deţinut. O făcuse cu stângăcie, şi era cât pe aci s o păţească. Cum reuşise să şi salveze pielea, rămăsese o enigmă. Un locotenent se interesase în mod special de această afacere. Dar, lucru ciudat, locotenentul muri întâmplător pe drumul care ducea spre cazarma din Bergen, exact în acelaşi loc unde câţiva ani mai târziu fu instalat lagărul de concentrare.

Trei ani mai târziu, "Vierul" era avansat Oberfeldwebel şi se instala la închisoarea militară Hamburg Altona. Aici l a luat în primire Werhmacht ul lui Hitler. Pentru noua armată, el reprezenta o moştenire preţioasă şi extrem de utilă, lăsată de aroganta Reichswehr, cea care se putea făli cu personaje ca mareşalii Paulus şi Keitel, fără să l uităm pe Obergruppenführer ul S.S. Berger, comandantul secţiei S.S. de muncitori civili, secţie compusă din prizonierii Kz⁵⁹. Acum "Vierul" devenise Hauptfeldwebel şi se simţea atot­puternic.

În 1940, Wehrmacht ul îl avansase Stabsfeldwebel, gradul cel mai ridicat la care putea aspira. Şedea în fundul închisorii sale, aidoma unui păianjen în mijlocul plasei ţesute. Rar de tot era văzut afară. Unii susţineau că i era frică de o întâlnire cu foştii deţinuţi. Alţii ziceau că murea dacă vedea soarele. Îi ura năpraznic pe toţi ofiţerii. Ura aceasta data dintr o zi de la jumătatea lui august 1940, când scoţându şi nasul din vizuina sa, dăduse peste un locotenent de 19 ani pe care nu l mulţumise felul în care fusese salutat. Băieţandrul îl mânase pe Stabsfeldwebel ul în vârstă de 52 de ani peste toate obstacolele pistei militare şi o făcuse cu atâta energie, încât "Vierul" pierduse opt kilograme şi jumătate.

Jurase atunci să se răzbune pe toţi ofiţerii care i ar fi căzut în mână, şi şi ţinea jurământul.

Acum locotenentul Ohlsen stătea în picioare în faţa lui şi se afla la cheremul său. Toate lucrurile ce i aparţinuseră fuseseră înregistrare şi vârâte într un săculeţ alb ce urma să fie atârnat de un cârlig pe partea dinafară a uşii de la celulă.

Se trecu la îmbrăcăminte. Acesta era momentul care i plăcea "Vierului" cel mai mult. Plesni din limbă, mormăi satisfăcut şi şi şterse mâinile umede de pantalonul său de călărie, gri deschis. Cu ochii pe jumătate închişi, îl observa atent pe locotenentul Ohlsen şi şi spunea că locotenentul acesta era o cârpă care nu va îndrăzni să protesteze. Pe de altă parte însă, există şi surprize. Trebuia să ştii cum să provoci incidentele. Esenţialul era să ajungi ca prizo­nierul să urle, după care nu mai era nevoie de mult timp ca să l faci să şi piardă într atât stăpânirea de sine încât să sară la bătaie. Abia atunci "Vierul" putea să treacă la contraofensivă. Obergefreiter ul Stever era un martor înţelegător. În clipa aceea se găsea în faţa uşii, aidoma unei stânci de carne şi oase, barând calea oricărei tentative de fugă. Gânditor, "Vierul" îşi plesnea uşurel cizmele cu o cravaşă lungă şi suplă. Cu câtva timp în urmă avuseseră de a face cu un idiot de colonel de la regimentul 123 infanterie, acuzat de sabotaj la nivel de comandament. Când fu să şi dea ţoalele de pe el, omul devenise comple­tamente isteric. Urla şi zbiera, ameninţa şi înjura, aşa cum se cuvine când eşti colonel.

"Vierul" îi râsese în nas şi i spusese:

— Sunteţi colonel şi comandant de regiment, încărcat de decoraţii şi de alte aiureli; aveţi un nume distins, sunteţi din vechea nobilime. Toate astea le ştiu. Dar, în acelaşi timp, sunteţi un nimica toată scos în afara legii. Dacă o să trăiţi îndeajuns, domnule colonel, veţi fi executat prin împuşcare de către 12 trăgători de elită şi asta chiar dacă sângele dumneavoastră este la fel de albastru ca şi Mediterana. Am însă un soi de presimţire că n o să apucaţi ziua aceea. Sunt sigur că o să vă adune ca pe o grămadă de gunoi dintr una din celulele noastre, ca să vă arunce după aceea pe grămada de balegă din dosul grajdurilor ca pe un mânz avortat, iar după aceea veţi ajunge odată cu bălegarul pe o tarla cu cartofi. Şi dacă aş şti care parcelă anume aţi îngrăşat o, aş cumpăra toţi cartofii de pe ea şi i aş hali.

Atunci colonelul explodă.

Obergefreiter ul Stever îl îmbrânci din spate în aşa fel încât colonelul căzu peste "Vier", care i expedie imediat un pumn în burtă, urlând:

— Pasca şi dumnezeii, ataci un funcţionar în exerciţiul funcţiunii?

Colonelul ţâşni în sus ca un obuz de 75 mm. Reuşi s o zbughească pe culoar galopând, cu poalele cămăşii fluturând peste picioarele sale slabe. Nu ajunse însă mai departe de grilaj, pe care se şi căţără. Atârnat ca o maimuţă, ţipa după ajutor. Chema pe rând când poliţia, când pe bunul Dumnezeu, dar de venit nu venea nimeni. În tocul lor se iviră "Vierul" şi Stever. Îl traseră jos şi l aranjară aşa de bine, încât socotiră că e mai prudent să i închidă definitiv gura. Îl uciseră cu un foc de revolver, dar în aşa fel încât să pară o sinucidere. În tot timpul acesta colonelul îi implorase să l lase în viaţă.