Sven Hassel

Pe coridor fuseseră adunaţi toţi cei care urmau să fie prezentaţi. Mai întâi, nou veniţii. Un locotenent în vârstă de 58 de ani, care fusese încarcerat pentru refuz de executare a ordinelor, rezistă exact trei minute şi patru secunde. Ieşi clătinându se, sprijinit de doi Gefreiteri. Nici urmă de sânge.

Triumfător, Stever rânji şi i dădu o palmă peste burtă locotenentului.

— Doamne, ce mai fetiţă! Numai trei minute. Ar fi trebuit să l vezi pe Feldwebel ul pe care l am avut aici. S a ţinut două ceasuri. Comandantul a fost nevoit să se oprească fiindcă se sleise.

Locotenentul, leşinat, fu dus de acolo cu o sdrelitură largă pe frunte.

Locotentnul Ohlsen stătea pe culoar împreună cu cei care aşteptau să fie prezentaţi. Erau cu faţa la perete, cu vârful picioarelor şi nasul lipite de zidul vopsit în verde, iar cu mâinile împreunate la ceafă.

Două sentinele, înarmate până n dinţi, se plimbau de colo până colo pe culoar, ţinând pistoalele mitralieră gata de tras. Se ntâmplase o dată sau de două ori ca un prizonier să şi iasă din minţi şi să încerce să sară la beregata comandantului. Nici unul însă din ei nu putuse povesti eşecul tentativei sale. Fuseseră scoşi morţi din birou şi aruncaţi în celula discipli­nară din beci, cu o etichetă legată de picioare.

— Deţinutul Bernt Ohlsen, locotenent de rezervă, urlă Stever. Prezen­tarea, fuga marş! Comandantul e grăbit.

Locotenentul Ohlsen ţâşni, pocni călcâiele şt încremeni privind drept înainte, exact dincolo de prag. "Acum să fiu atent, gândi el. O singură mişcare greşită şi se dezlănţuie." îşi lipi degetele de vipuşca pantalonului, alinie coatele, stând drept ca o coadă de mătură.

Comandantul trona în spatele biroului. Pe masă, în faţa lui, se afla cravaşa. "Vierul" stătea în picioare, exact în spatele său, în mână cu un lung baston de cauciuc, mânjit de sânge închegat.

Stever trecu în spatele locotenentului."

— Heil Hitler, spuse comandantul.

— Heil Hitler, domnule maior! strigă locotenentul Ohlsen.

Comandantul zâmbi şi frunzări dosarul locotenentului.

— Cazul dumitale se prezintă prost. Cred că ţi pot preciza cu exactita­te ce o să ţi se întâmple. Vei fi condamnat la moarte. Dacă eşti ghinionist, o să fii decapitat. După părerea mea, eşti ghinionist. Dacă, totuşi, îţi va surâde noro­cul, vei fi împuşcat. Decapitarea este dezonorantă şi inestetică. N am putut niciodată suporta spectacolul capetelor care se rostogolescân coş, şi apoi curge prea mult sânge. Ai vreo plângere? Ai cerut ceva?

— Nu, domnule maior.

Comandantul ridică alene capul, îl fotografie din ochi pe locotenentul Ohlsen.

— Deţinut, nu ţi ţii capul drept.

"Vierul" ridică mâna dreaptă.

Stever lovi o dată cu patul pistolului său mitralieră.

— Deţinut, când ţi se spune să iei poziţie de drepţi, trebuie să stai drept, spuse comandantul amabil.

O durere fulgurantă şi arzătoare străbătu corpul locotenentului Ohlsen. Reuşi cu greu să rămână în picioare.

— Deţinut, ai mişcat, constată lapidar comandantul.

"Vierul" ridică mâna stângă. Stever izbi de două ori, de data aceasta cu ţeava pistolului mitralieră. Lovise cu toată forţa la nivelul rinichilor.

Locotenentul Ohlsen avu senzaţia că ace înroşite în foc i se împlântă în spinare. Căzu în genunchi. Din ochi îi ţâşniră lacrimi. Comandantul clătină din cap cu un aer întristat.

— Asta i insubordonare, deţinut! Refuzi să stai în picioare? Te aşezi în genunchi ca o muiere? Comandantul făcu un semn "Vierului", care ridică mâna stângă de două ori.

Stever lovea cu patul, lovea cu ţeava, izbea cu piciorul în corpul ofiţe­rului prăbuşit la pământ. Ochind buricul, el izbi de patru ori consecutiv. Locotenen­tul Ohlsen urla. Din colţul gurii se prelinse puţin sânge. Foarte puţin. Abia un firicel subţire.

Comandantul izbi în masă cu cravaşa.

— Obergefreiter, ia ridică mi l în picioare pe deţinut!

Acum Stever dădea cu ţeava armei. Cătarea despică adânc pometul stâng al deţinutului.

Locotenentul Ohlsen răcnea cât îl ţineau puterile. Se gândea la Gerd, băieţelul său. Murmura cuvinte de neînţeles, pe care ceilalţi le socotiră proteste. În realitate el îi vorbea copilului său.

"Vierul" ridică încă o data mâna. Stever înfipse ţeava pistolului său mitra­lieră în coloana vertebrală a locotenentului Ohlsen.

Îl duseră, leşinat, înapoi în celulă.

Se trecu apoi la cei care trebuiau să plece la Torgau. Fiecare trebuia să semneze o declaraţie prin care să afirme că fusese tratat corect şi în conform­itate cu regulamentul şi că nu are de formulat nici o plângere. Fiecare de­claraţie era contrasemnată de alţi doi deţinuţi care serveau ca martori.

Un general de brigadă refuză să semneze.

— Domnule maior, spuse el calm şi cu răceală, am de făcut maximum doi ani la Torgau. Dacă înaintez însă un raport despre dumneavoastră şi oamenii dumneavoastră, căpătaţi 25 de ani. Aici, în închisoare, s au comis pe puţin două omoruri cu premeditare. După ce mi voi termina stagiul la Torgau, voi face şase săptămâni într un lagăr de reeducare. Apoi mi se va restitui gradul şi voi căpăta, după toate probabilităţile, comanda unei divi­zii disciplinare de infanterie. Şi vă dau cuvântul de onoare că voi răsturna cerul şi pământul ca să vă am în divizia mea, promiţându vă în acelaşi timp că la mine în unitate veţi fi tratat corect, exact după prevederile regula­mentului regimentelor discipli­nare.

În birou se lăsă o tăcere de moarte. Stever îl privi pe "Vier", dar acesta nu ridică mâna. Aşa ceva nu se mai întâmplase niciodată. Un deţinut care să ameninţe. Un deţinut care să acuze.

Comandantul se răsturnă cu nonşalanţă în fotoliu, aprinse o ţigară de foi, luă cravaşa şi o îndoi gânditor. Îl cerceta cu privirea pe generalul de brigadă stând drepţi în faţa lui.

— Deţinut, îţi închipui cumva că un om de vârsta dumitale va rezista şase săptămâni într un batalion disciplinar? După trei zile o să ţi plângi singur de milă

Îşi scoase pistolul şi l aşeză pe marginea biroului, exact în faţa gene­ra­lului.

— Uite, îţi fac o ofertă. Ia cu propria dumitale mână acest pistol şi suprimă te înainte de a pleca spre lagărul de reeducare.

Îşi agită cravaşa pe sub nasul generalului de brigadă. Reţinându şi res­piraţia, "Vierul" se gândea: "Dumnezeule, dacă îl plesneşte şi tipul soseşte la Torgau cu urme de lovituri de cravaşă pe faţă, suntem în pom. N o să ne putem justifica niciodată".

Comandantul rânji cu răutate.

—Ţi ar prinde bine, nu i aşa, dacă te aş lovi? În felul acesta ai putea, într adevăr, povesti colonelului Vogel de la Torgau ce se petrece aici. Nu suntem însă atât de idioţi. De altfel, ai s o afli destul de repede. Respectăm regulamentul. N avem defel nevoie să auzim de violenţă când vrem să punem cu botul pe labe un deţinut rebel.

Se răsuci spre Stver.

— Obergefreiter, în zece minute deţinutul să fie în curte, echipat în ţinută de campanie, cu cinzeci de kilograme de nisip ud în raniţă şi încălţat cu cizmele cele mai scorojite şi mai ţepene pe care le poţi găsi. În fiecare cizmă pui câte o pietricică rotundă. Începi cu două ore de pas alergător.

"Vierul" rânji. Stever rânji. Comandantul surâse.

Figura generalului de brigadă rămase impasibilă. Ordinul comandan­tului era corect, absolut corect din punctul de vedere al regulamentului prusac. Cu regulamentul acesta puteai ucide un om. Întrebarea era dacă inima avea să reziste.

— Deţinut, stânga 'mprejur! comandă Stever. Înainte, pas alergător!

Comandantul îşi puse pelerina, strânse centironul său galben, aşeză corect tocul pistolului şi şi puse cascheta, aplecată pe o parte şi lăsată pe sprânceana dreaptă. Aşa, avea o înfăţişare îndrăzneaţă. Îşi luă cravaşa, se plesni uşor peste picior şi se ntoarse către "Vier".

— Vino după mine, Stabsfeldule. Am să ţi arăt ce trebuie făcut când vrei să eviţi complicaţiile.

"Vierul" aprobă dând din cap şi şi puse mantaua. Fu cât p aci să şi aşeze cascheta la fel cum făcuse comandantul, dar se abţinu şi o aşeză pe cap, dreaptă, cu cozorocul lăsat pe frunte. Avea un aer de idiot, dar era mai bine aşa decât s o păţească. De la un comandant atât de distins te puteai aştepta la orice.

Epoleţii de aur masiv ai comandantului străluceau. Îşi prinse la gât lănţugul de aur al pelerinei şi i desfăcu reverele albe. Semăna cu un ofiţer de operetă invitat la un bal mascat.

Generalul de brigadă străbătu tropăind lungul coridor, stimulat de or­dinele răcnite de Stever.

În curte, Rotenhausen fu cel care preluă comanda. Verifică mai întâi ţinuta şi constată că totul era corect. Înlocui una din pietricele cu alta mai mică. Apoi se instală în capul scării. Stever se postă în fundul curţii, cu pistolul mitralieră gata de tragere. Chiar şi un bătrân general putea să piardă controlul asupra nervilor. "Vierul" se proţăpi în stânga comandan­tului.

— Observă cu atenţie totul, Stabsfeldule, zâmbi comandantul. Dacă i se întâmplă ceva în timpul exerciţiului, nimeni nu se poate atinge de noi.

Râse încetişor.

— Dacă cineva suportă acest exerciţiu de două ori pe zi timp de o săpămână, poate să se laude după aceea că este cel mai călit infanterist din lume. Comandantul îşi săltă centironul şi desfăcu picioarele după moda prusacă. Se legănă uşor şi începu să comande răstit: "La dreapta! Drepţi! La stânga! Pas alergător, stai! Atenţie, înainte, pas alergător! Mai iute, deţinut, mai iute! Genunchii mai sus, mai sus! Mişcă te, babalâcule! Culcat! De douăzeci de ori ocolul curţii târâş!"

Generalul de brigadă începu să transpire. Sub cască ochii prinseră să aibă luciri de nebunie. Ştia că cea mai mică slăbiciune va fi considerată drept refuz de executare a ordinelor şi le va da celorlalţi prilejul să se servească de armele lor. Generalul de brigadă slujise 43 de ani în armata prusacă. La 15 ani intrase în şcoala de elevi ofiţeri Gross Lichterfelde. Cunoştea milităria pe degete şi ştia până unde pot fi împinse lucrurile. Pierderea cunoştinţei era singurul lucru care îl scutea pe un ostaş să execute un exerciţiu comandat.

— Deţinut, stai! Pe vine lăsat, sărind, înainte!

Fiecare săritură era un adevărat supliciu în nisipul moale presărat peste cimentul curţii. Pietricelele din cizme începuseră să şi facă efectul.

"Vierul" se amuza pe faţă. Comandantul râdea mulţumit.

— Hai, deţinut! Mai mult suflet! Un pic de exerciţiu face bine la sănătate! Saltul mai sus, saltul mai lung. Mai iute. Puşca în mână, braţele întinse! Acum comenzile se succedau cu repeziciune: Culcat! Târâş înainte! Săritură pe loc cu picioarele apropiate! Pas alergător! Stai! Stânga mprejur! Înainte, pas alergător! împunge cu baioneta! Atac de cavalerie din dreapta! Parează cu baioneta!

La capătul a 20 de minute, generalul leşină pentru prima oară, însă în două minute şi jumătate Stever îl readuse la simţiri.

Când comandantul termină cea de a treia ţigară de foi, generalul începu să strige. La început nu se auzi decât un geamăt, o şoaptă vagă. Dar la o oră după ce izbucnise primul ţipăt, întreaga închisoare se trezi. În toate celulele, oamenii ascultau îngroziţi. Cei care erau de mai multă vreme închişi ştiau ce se petrece. Instrucţie specială de infanterie în curte.

Bătrânul ofiţer ţipa acum aproape fără întrerupere. Fiecare strigăt se termina cu un horcăit înăbuşit.

Stever izbea cu ţeava pistolului mitralieră în burta deţinutului vizând de fiecare dată acelaşi loc, un centimetru şi jumătate deasupra buricului. Aşa ceva nu lăsa urme. În cel mai rău caz se puteau rupe pereţii stomacu­lui, dar un asemenea accident putea să se întâmple şi în timpul unui exerciţiu mai riguros, şi care este armata în care exerciţiile să fie interzise?

Comandantul încetase să mai râdă. Ochii îi străluceau. Gura se prefă­cuse într o dungă subţire.

— Deţinut, urlă el, în picioare! Obergefreiter, ajută l!

Stever izbea ca un automat.

Generalul de brigadă reuşi să se scoale în picioare. Se clătina ca un om beat mort. Abia se mai târa prin curte. Fiecare pas era un chin.

Comandantul strigă:

— Stai! Cinci minute repaus! Aşază te! Deţinut, ai ceva de zis înainte de reluare?

Bătrânul privi în gol. Ochii îi erau împăienjeniţi. Părea un mort care încă mai mişcă. Reuşi să pronunţe cu un glas ce abia se auzea.

— Nu, domnule maior.

Stever, care stătea în picioare în spatele deţinutului, cu pistolul mi­tra­lieră atârnat pe umăr, se gândi: "O să crape! Din fericire, cel târziu într o jumătate de oră o să fiu în pat, scăpat de individul ăsta. Trebuie să fii bun ca să îndrăzneşti să l ameninţi pe comandant. Mâine va fi şters de pe lista celor trimişi la Torgau".

— Deţinut, sus! şuieră comandantul.

Generalul mai făcu de două ori înconjurul curţii, apoi se prăbuşi, drept, înainte, ca un butuc.

Stever îl izbi de câteva ori cu patul pistolului mitralieră.

— Ridică te! ordonă comandantul.

Stever stătea în faţa lui, cu pistolul mitralieră în mână, gata să tragă.

"E cu siguranţă sfârşit, îşi zise el. De ce n o fi murind, idiotul? Asta ar trebui să facă. De ce dracu' nu nţelege? Dacă povestea continuă încă multă vreme, n o să mai am timp să dorm în noaptea asta. Nu mai sunt decât trei ceasuri până la deşteptare. O să i altoiesc acum una zdravănă, ca să terminăm odată."

Deţinutul stătea drept în picioare, cu mâinile lipite de vipuşca panta­lo­nu­lui. Casca lunecase într o parte. Din ochi îi şiroiau lacrimi. Părul alb se lipise de frunte. Curelele raniţei îi tăiau umerii ca nişte cuţite. Avea senzaţia că fiecare os a fost smuls de la locul sau. Îşi linse buzele şi gura i se umplu de sânge.

— Domnule maior, vă raportez că nu am plângeri de formulat. Făcu o scurtă pauză şi respiră adânc. Am fost întotdeauna tratat în mod corect. Cer să semnez declaraţia.

— De acord, făcu maiorul. E ceea ce aşteptam de la bun început. Vezi bine că toată lumea semnează.

Se legănă pe vârfuri, aprinse un nou trabuc, suflă fumul şi privi cu interes scrumul alburiu.

— Sper că ţi dai seama că scopul exerciţiului nu a fost acela de a ţi smulge prin forţă semnătura. Facem lucrul acesta din când în când numai ca să i menţinem pe deţinuţi în formă, astfel să poată suporta mai bine rigorile lagărului disciplinar. Deţinut, ţi e sete?

— Da domnule maior.

— Puţină sete n a făcut rău nimănui. În Rusia vei avea deseori ocazia să mărşăluieşti vreme îndelungată fără a putea bea.

Bătrânul fu nevoit să mai alerge o jumătate de oră prin curte. Cădea întruna, dar Stever era un gardian conştiincios şi l repunea de fiecare dată pe picioare.

În ultimele zece minute, generalul începu să vomite sânge.

În sfârşit, comandantul ordonă:

— În celulă, pas alergător.

Ajuns în celulă, generalul se prăbuşi. Stever avu nevoie de câteva minute ca să l aducă în simţiri. Încet şi cu greutate, bătrânul se ridică.

Comandantul îl observă cu ochiul la pândă.

— Deţinut, dezechiparea pentru baie.

Îl vârâră sub duş, dădură drumul la apa rece şi l siliră să stea aşa timp de zece minute. Apoi îl târâră până la birou şi i ţinură mâna ca să poată semna. Comandantul flutură hârtia ca să se usuce cerneala şi întrebă amabil:

— De ce n ai făcut o din primul moment?

Generalul parcă nici nu l auzi. Privea drept înaintea sa cu ochii aproape stinşi.

— Deţinut, mă auzi? strigă comandantul.

În aceeaşi clipă se produse un lucru îngrozitor. Generalul se uşură pe parchet, drept în faţa comandantului, în aşa fel încât stropi săriră pe pantalonii cenuşiu deschis cu dungă impecabilă. Furios, maiorul făcu un salt îndărăt. Un asemenea lucru nu se mai văzuse până atunci.

"Vierul" explodă furibund, uitând complet de prezenţa superiorului.

— Porc bătrân! Te uşurezi pe parchetul meu? Obergefreiter Stever, bate l până faci din el o tocătură pentru cârnaţi!

Stever îşi legănă leneş bâta de cauciuc, rânjind sardonic. Grozavă chestie! Auzi, să te slujeşti de biroul "Vierului" ca de o latrină! Îl lovi pe general peste burtă şi apoi în multe alte locuri, având totodată grijă să nu dea decât acolo unde nu rămân urme. Îl apucă de păr, îl sili să se culce pe jos şi i vârî capul în băltoacă.

Comandantul clătină din cap.

— E cu totul regretabil ca un asemenea lucru să i se întâmple unui om ca dumneata, un vechi ofiţer. Poţi să faci cu el ce vrei, Stabsfeldule. Individul ăsta nu mă mai interesează câtuşi de puţin, dar aminteşte ţi ce ţi am spus: fără urme.

"Vierul" pocni din căcâie şi strigă plin de zel:

— Am înţeles, domnule maior!

Comandantul luă registrul de inspecţie în care semnă, după ce mai întâi scrise cu litere mari, uşor de citit:
Efectuat inspecţie la închisoarea garnizoanei. Verificat totul.

Deţinuţii au fost prezentaţi pentru eventuale plângeri. Nimic de semnalat.

R.ROTENHAUSEN

Comandant al închisorii

Duse două degete la liziera caschetei şi părăsi biroul, mulţumit de sine însuşi. Se ducea acum în Blankensee, la amanta sa, nevasta unui locotenent. Şi în timp ce savura în intimitatea doamnei o pulpă de căprioară savant pregătită, deţinutul von Peter, general de brigadă, muri.

"Vierul" se aplecă furios deasupra leşului.

— Acum poate c o să avem şi noi niţică linişte. Ce dobitoc! Să se uşureze pe parchetul meu. Şi când te gândeşti că au făcut ofiţeri din asemenea căzături! Ce zici, Stever? Ţi ar veni vreodată ideea să te uşurezi pe parchetul meu?

— Niciodată în viaţă, Stabsfeldwebel.

— O nădăjduiesc în interesul tău, răspunse sec "Vierul" şi i arătă cadavrul bătrânului.

— Ia l de aici. Nu vreau hoituri în biroul meu. Noroc că nu i s a dat să mănânce prea mult. Ar fi murdărit şi mai tare parchetul nostru. Lasă l pe amărâtul de locotenent de la numărul 9 să spele şi să cureţe. E cum nu se poate mai drept ca treaba asta să fie făcută tot de un ofiţer.

— Ce să fac în legătură cu decesul? întrebă Stever.

— Are cumva urme? mormăi "Vierul" scărpinându se pe piept.

Stever examină minuţios cadavrul. Exceptând câteva vânătăi, nu exista nici o urmă.

— Pe cuvântul meu, îţi cunoşti meseria, Obergefreiter, îl felicită majurul. Ai să ţi închei cariera ca gardian şef. Ţi ar surâde să mi urmezi aici când voi fi numit subofiţer şef al închisorii militare din Potsdam?

Îşi scărpină coapsa. Cizmele sale lungi de artilerist scârţâiau. Făcu câteva flexiuni cu braţele întinse.

— Pentru că voi deveni.

Înveselit, se apucă să umble de colo până colo prin birou. Cu mâneca vestonului frecă KV⁶⁴ ul şi aşa strălucitor.

— Ce ai zice, Stever, de aşa ceva? Ţi ai putea agăţa şi dumneata de tunică o drăcie ca a mea. Ştii, ca s o capeţi nu i nevoie să dai ochi în ochi cu rusul.

— Ar fi dorinţa mea cea mai mare, Stabsfeld, dar nici nu mă ispiteşte din cale afară să fac doi ani la şcoala de subofiţeri de cavalerie de la Hanovra.

— N ai nici un fel de imaginaţie, Stever? Persoanele inteligente n au nevoie să meargă la şcoală. E de ajuns să devii un intelectual, ca mine. N am fost niciodată în nici o şcoală. Nici măcar la cursurile pentru Hauptsfeldwebeli.

— E oare cu putinţă aşa ceva? Stever rămase cu gura căscată.

"Vierul" rânji şi se umflă în pene.

— Totul e posibil, Obergefreiter. Învaţă pe de rost cinzeci de citate luate din terfeloagele lui Goethe şi Schiller. Citează în dreapta şi n stânga titlurile câtorva bătrâni mâzgălici şi devii îndată un intelectual, chit că nu ştii să citeşti. În viaţă totul este să fii descurcăreţ, Stever. Răcneşte tu cât poţi, alţii vor tace. Să nu încerci însă şi cu mine. N o să ţi meargă! Uite ce curat am aranjat povestea cu generalul. Ai putea începe să te exersezi de pe acum în aşa fel încât să poţi lua în primire puşcăria atunci când voi pleca la Postdam. Din comandantul ăsta cu pelerină facem ce vrem, iar în ziua în care n o să ne mai placă n avem decât să înaintăm un raport anonim prin telefon "Frumosului Paul" şi să scăpăm de el. Nici unul din ofiţerii ăştia n are pic de minte. Uite câţi din ei sunt aici, închişi la zdup. Le lipseşte şmecheria noastră, Stever.

Stever aprobă gânditor. În parte era de acord cu "Vierul".

— Obergefreiter, du te şi caută l pe Grefreiter ul Holzer, continuă "Vie­rul", şi faceţi o frânghie din pătura imbecilului ăsta bătrân. Aşezaţi un scăunel sub fereastră şi puneţi laţul de gâtul cadavrului. Atenţie, însă: nodul să fie la ceafă, să nu faceţi aceeaşi tâmpenie ca şi cu colegul meu de la Innsbruck, care a uitat nodul în faţă. Pentru asta, idiotul s a ales la rândul său cu un laţ în jurul gâtului. Într un cuvânt, aranjează mi o sinucidere reglementară. În timpul ăsta eu îl scol pe doctor, ca să avem un act de deces care să ne scutească de orice responsabilitate. Doi subofiţeri şi doi soldaţi trebuie de asemenea treziţi, ca să slujească de martori.

Înainte de a trece la treabă, luară câte un pahar de coniac din rezerva "Vierului". Pe urmă, Stever şi Holzer cărară cadavrul în celulă şi procedară aşa cum li se ordonase. Din uşă, priviră la generalul spânzurat. Stever îşi frecă mâinile.

— Straşnic cadavru! Ştii, Holzer, mă apucă întotdeauna râsul când văd pe câte unul bălăgănindu se aşa în ştreang. Şi când te gândeşti că sunt unii care şi închipuie că acum ăsta se plimbă prin ceruri. Uite l cum atârnă! Poţi să ţi l imaginezi în chip de îngeraş, stând cu fundul pe un norişor pufos? Eu unul, zău că nu.

— Nu mi plac chestiile astea, murmură Holzer. De altfel, nu mi place deloc să mă gândesc la Dumnezeu. Când văd pe stradă câte un popă, schimb totdeauna drumul. Ceva îmi spune că într o bună zi ne vine şi nouă rândul. Prea mulţi din cei pe care i am avut în celule au scăpat cu viaţă. La ora actuală există la Hamburg un regiment disciplinar de tancuri. Mai acu' o zi eram la cârciuma "Uragan" de pe Hansa Platz. Acolo am întâlnit trei indivizi din regimentul ăsta. Ca să se distreze, mi au pus un juvăţ de gât şi mi au înfipt în burtă ţeava unui pistol. Uite aici, drept în stomac. După care s au pus pe râs, zicându mi: "Azi n a fost decât o repetiţie".

Stever duse mâna la beregată. Zâmbetul i se cam ofili.

— Unul din ei nu era cumva mic de statură, cu o cicatrice mare pe faţă? Fuma cumva ţigară după ţigară?

— Da, întocmai. Îl cunoşti? întrebă uluit Holzer.

— Da, a avenit aici la închisoare în vizită. Fredona cumva ceva, Holzer?

— Da, ceva despre moartea care o să vină. M a încercat pe loc gândul să l denunţ la Gestapo. Găseşti întotdeauna câte ceva de ciripit. Din fericire, n am făcut o, fiindcă altminteri eu aş fi fost cel care se trezea la pârnaie. Oamenii lui Paul roiesc uite aşa în jurul cumetrei, care i patroana locantei şi i lesne de ghicit ce le şopteşte ea la ureche. Drace, până şi pe Müller din Berlin îl are în buzunărelul mic. Gestapo ul nu îndrăzneşte să se atingă de ea. Zău, Stever, mi o frică nebună. Ieri seara i am zis vreo două vorbe, aşa, fără să mă gândesc. Şi ştii cine m a scos pe uşă afară? Doi S.D. işti care lucrează pentru Dora. Şi au făcut o cu atâta delicateţe că era cât pe aci să mi rup gâtul, aterizând în stradă.

— Devii ţicnit de a binelea, Holzer, îngăimă Stever. Ce se întâmplă? Nu faci amor destul.

— O, ba da. De trei săptămâni, în fiece noapte. Le am încercat pe toate târfele de la Reeperbahn. Şi pe cele profesioniste şi pe cele ocazionale. Dar peste tot, pe unde umblu, dau de oameni din regimentul 27. De câte ori pot, mă îmbăt până mă fac praf. Stever, toate astea nu mi plac. Vreau să plec. Nu mai vreau să stau aici.

— Ai căzut în cap, Hölzer? N ai de ce să ţi fie frică. Aici, la închisoare, nu te pot atinge. Dar dacă pleci în est, unde tot soiul de psihopaţi se plimbă cu grenade şi alte născociri drăceşti prin buzunare, ai încurcat o în mod sigur. Nu apuci să trăieşti nici trei zile. Aici eşti în siguranţă. Nu trebuie însă să ţi fie milă. Nu i socoti pe deţinuţi drept camarazi. Sunt nişte ploşniţe care trebuie strivite. Doar n ai să lăcrimezi împreună cu cei care urmează să fie legaţi la stâlp. Fă ce ţi se ordonă şi nu te mai ocupa de rest.

— Ştiu că ai dreptate. Am încercat tot ce era de încercat, dar nimic. Cât îi ziua de lungă simt că mă doare burta de frică. Mâine trebuie să mai împuşcăm pe unul, pe cel de la numărul 20. Izbucneşte în plâns de câte ori intru la el în celulă. Alaltăieri, când nevastă sa a venit pentru vizita de adio, au gemut amândoi de nu se mai termina. M au rugat să i ajut ca şi cum aş fi putut o face. Pentru aşa ceva trebuie să te adresezi lui Adolf sau lui Heinrich S.S. istul. Beau, bag în mine la basamac şi i îngrozitor. De la al şaselea pahar încep să nu mai văd limpede. Atunci trag direct din sticlă. Noapte de noapte beau şi fac amor, dar dimineaţa sunt din nou aici, cu mahmureala asta, cu bătăile şi tot restul. Noaptea este scurtă, ziua lungă.