Sven Hassel

Aprinse o ţigară şi i o întinse locotenentului Ohlsen.

— Ţine o ascunsă în mână, să nu fii văzut Obergefreiter ul Stever e un om cumsecade căruia nu i e frică să ţi asume un risc pentru cineva care se pregăteşte de călătoria cea mare.

Cu degetul gros arătă peste umăr spre curte.

— Auzi cum ciocăne? Pariez pe orice că ai ghicit cu ce se ndeletnicesc. Aruncă o privire piezişă locotenentului Ohlesen, care, obosit, se rezemase de zid. Ştii ce să fac? Stever rânji şi, fără să aştepte răspunsul ofiţerului, schiţă un gest semnificativ în jurul gâtului. Montează un mic abator pentru tine şi alţi zece. Îl fac tipii din compania de nătăfleţi a regimentului de geniu. S au primit şi lăzile de expediţie. Nu sunt urâte, dar n au fost vopsite. Au sosit şi coşurile pentru ţestele voastre. O să plecaţi cu toţii deodată, ca să se economisească timp. Aşa se procedează întotdeauna. Operatorul şef vine tocmai de la Berlin şi n are rost să facă mai multe drumuri. Timpul lucrează pentru victorie.

Tot sângele dispăru din obrazul locotenentului Ohlsen.

— Montează eşafodul? Deci, în curând, totul se va sfârşi?

— Da' de unde! Pe asta nu te poţi baza niciodată. Odată abatorul a aşteptat două luni întregi. S.D. ul şi Consiliul de Război nu cădeau de acord. Consiliul de Război voia să l graţieze pe om, iar S.D. ul nu. Tărăşe­nia a ajuns până la Feldmareşalul Keitel. Atunci l a apucat turbarea pe "Frumosul Paul", care l a băgat în priză pe Heydrich. Lui Keitel i s a făcut frică şi generalul de la noi din celulă şi a lăsat capul pe butuc. Apropo! Era chiar în celula ta. O rezervăm întotdeauna celor care au un loc reţinut în expresul pentru Doamne Doamne.

— Deci voi ştiţi înainte de sentinţă ce o să se ntâmple?

— Ceea ce o să ţi spun acum e "GEKADOS". În orice caz, ceva ce tu nu trebuie să ştii. De altfel, sunt gata să pariez oricât că, duminica viitoare, n ai să asişti la slujbă. Când cineva ne vine cu un VG şi SG pe actele sale, ştim în maximum o oră ce l aşteaptă. E o mică însemnare care se face pe foaia de internare, în stânga jos. De pildă, un k mic înseamnă KZ. Judecătorul are în dosar o copie şi nu i ar merge prea bine dacă n ar judeca după cum vrea Gestapo ul. Tribunalele noastre nu cunosc deloc cuvântul "achitat". Gestapo ul nu se nşală niciodată. Dacă trimit un individ în detenţiune preventivă, înseamnă că individul e vinovat.

Sţever rânji.

— În cazul că inamicul ne ar ocupa, nimeni n ar putea găsi ordinele pe care le primim. Tot ce e scris se distruge. Până şi indigoul care se aruncă la coş e ars. Tot ce e GEKADOS se transformă în fum. Duşmanii noştri n o să afle mare lucru. Dacă pun mâna pe mine, şi ar putea o face, ştiu pe de rost ce le voi spune. Am făcut mai multe repetiţii generale cu "Hultanul". Nu sunt decât un Obergefreiter. Habar n am de nimic. Tot ce am făcut, am făcut din ordin. Şi ai să vezi, locotenente, că ăia, inamicii, o să mă ia în armata lor, tot ca Obergefreiter. Eu sunt un om cu scaun la cap, şi puţin îmi pasă în fundul cui o să trag şuturi. De vreme ce sunt plătit la fiecare zece zile, aşa încât să mi pot oferi o damă pe cinste, devin daltonist şi nu mi mai dau seama dacă cutare sau cutare culoare politică mi se potriveşte sau nu. Diseară o să mi ofer una. Bărbatu su e în Rusia. Are nişte bulane trăsnet şi păsărica rasă, după modelul franţuzoaicelor. Mor după aşa ceva. La început, trecea ea deasupra şi se zbânţuia mai ceva ca o râşniţă electrică. După aia, o apuc de buci, o încalec şi mă pornesc mai abitir decât un taur spaniol care n a mai văzut vacă de patru ani. Atunci să te ţii la urlete şi răcnete! Ultima dată şi a înfipt colţii în mine.

Sunt vicios, locotenente, şi mă dau în vânt după chestii mai speciale; aşa, ca la Biblie, sub pătură, cu lumina stinsă şi jaluzelele trase, nici că mă interesează! Adulterul trebuie să fie o plăcere. La franţuji, toate treburile astea sunt privite mai slobod, nu ca la noi. Ieşi, locotenente, şi fă un tur pe un bulevard mai elegant. Ce ai să vezi? Prăvălii care vând zahăr, varză, cartofi? Aiurea! numai chiloţi din dantelă, ciorapi eleganţi, combinezoane străvezii, portjartiere cu brizbrizuri... Echipament pentru viciul profesionist. În lumea asta, totul e numai pentru ce avem între picioare. Ataci, de pildă, cu tancul tău şi i masacrezi pe toţi ce ţi stau în cale. Pentru asta ţi se agaţă o Cruce de Fier de piept. Soseşti în permisie la Berlin. Muierile îţi sorb decoraţia din ochi şi abia aşteaptă să ajungă în pat cu tine. Cu grămada. Crucii ăsteia de fier ar trebui să i se spună magnet pentru p... Două lucruri contează: paralele, multe parale şi decoraţiile greu de căpătat. Decoraţii atât de mari, încât să i pună cu botul pe labe chiar şi pe cei din poliţia secretă. Aş da nu ştiu cât ca să am o cruce de cavaler. Arată mi, locotenente, un singur rege sau un singur mare mahăr care să fie frumos. N ai să găseşti. Şi totuşi gagiii ăştia posedă tot ce le pofteşte inima. De ce? Pentru că au pieptul plin de zdrăngănele. E mai ceva decât un permis de liberă intrare la cel mai grozav bordel! Bun. Acu' o roiesc. Trânti uşa şi dispăru pe coridor.

Luni dimineaţa, maiorul von Rotenhause, comandantul închisorii, sosi pentru citirea sentinţei. Tot timpul cât dură lectura se bâţâi de parcă ar fi vrut să meargă la closet şi i ar fi fost greu să se abţină. În dreapta şi stânga sa se aflau Stever şi "Hultanul", cu pistoalele mitralieră atârnând pe umăr. Maiorul Rotenhausen nu voia să rişte nimic.

Puţin înainte de amiază un ochi se lipi de vizetă şi l cercetă îndelung şi insistent pe locotenentul Ohlsen. Un ochi căprui, înconjurat de gene castanii. Ochiul rămase lipit de vizetă timp de aproape zece minute. Privirea era lacomă, ca de căpcăun.

După o oră apăru Stever, care şi făcea rondul.

— Operatorul şef te a văzut. Tocmai au sosit şi cele trei satâre ale lui. Vrei să le vezi? Sunt impresionante, lucioase, tăioase. Lângă ele până şi un brici pare tocit. Sunt în celula de tranzit, în nişte huse de piele galbenă, splendide, purtând pe mâner câte un vultur auriu. "Hultanul" s a şi exersat cu ele. Grozav i ar place să reteze capul cuiva. Eu unul nu vreau să am de a face cu aşa ceva. Chestiile astea îţi poartă ghinion. Stai, cum îi zice la Sfânta Scriptură? Cel care l atinge pe unul peste scăfârlie capătă la rându i aceleaşi scatoalce. Nu văd de ce aş fi împotriva celor sfinte!

— Încă n a venit pastorul, murmură locotenentul Ohlsen. Înainte de sosirea lui nu se poate întâmpla nimic.

— N ai teamă. O să vină. La prusaci totul e în bună ordine. Nu suntem noi atât de nemiloşi încât să expediem pe cineva la ceruri fără să i fi netezit mai întâi calea. Nu s a prezentat încă. Întotdeauna dă mai întâi un telefon, după care trebuie să l aştepţi cam două ceasuri înainte de a şi face apariţia. În momentul de faţă oficiază o slujbă pentru o companie de marş a trenului regimnetar. În vreme de război popii şi chirurgii au întotdeauna o groază de treburi. Când vine pacea nu mai sunt atât de importanţi.

Pe seară, un ţipăt lung şi dureros trezi întreaga închisoare. Santinele­le ripostară înjurând şi răcnind.

Puţin după aceea sosi "Vierul". Se auziră lovituri. Strigătul se stinse şi o linişte îngrozitoare se lăsă peste închisoare.

Pastorul veni marţi dimineaţa, la zece şi jumătate. Era mic de statură, gârbovit, cu ochi albaştri şi naivi şi cu glas tremurător. Nasu i curgea tot timpul; şi l ştergea cu mâneca sutanei. Aduse cu sine un altar pliant, pe care l desfăcu ajutat de locotenentul Ohlsen. Dintr un geamantănaş pono­sit scoase o statuetă din carton aurit, înfăţişându l pe Hristos. Cununa de spini se rupsese, dar o repară cu un pic de scuipat. Mai avea şi două bucheţele de flori artificiale, înfăşurate în hârtie de mătase. Îşi uitase biblia şi trebui s o împrumute pe cea a locotenentului Ohlsen, care, de fapt, era a închisorii.

Când totul fu gata, arăta destul de bine. Ochiul "Vierului" se lipi de vizetă. Alături de el, Stever asculta, bâţâindu se, relatarea a ceea ce se petrecea înăuntru. "Vierul" şoptea:

— Acum îi dă nişte bulcă şi pileală. Nu pricep cum de i permis. În regu­lamentul penitenciar stă doar scris negru pe alb la pagina 216, alineatul 3, că se interzice consumul de băuturi alcoolice. Şi uite la ăla cum îi trage la măsea. Te apucă nebunia, nu alta. Ţin te bine, Stever. Acu' începe bâlciul. Bătrânul îl binecuvântează. Şi a ridicat labele atât de sus, încât aproape atinge tavanul.

Şoapta pastorului răzbătu înăbuşit până la el. "Vierul" rânji.

— Să mor dacă m ar mira să văd şi un înger trecând prin pereţi. Lovi cu palma peste coburul masivului său pistol. Dar, Dumnezeul meu, dacă aşa ceva s ar întâmpla, aş şti cum să l întâmpin. Eu, Haupt und Stabs­feldwebel Stahlschmidt nu voi suporta nici un fel de încălcare a regula­mentului în închisoarea mea. O să nveţe el, arhanghelul lui Dumnezau, să mă cunoască!

— Se nţelege, Herr Stabsfeldwbel, găsi Stever de cuviinţă să zică.

"Vierul" se automontase până la furie.

— Dumnezeu, îngeri, sau oricine altul, dacă o iau pe altundeva decât indică regulamentul şi fără permis de trecere semnat de judecător, o să aibă de a face cu mine! În sectorul meu domnesc disciplina şi ordinea! N am treabă cu haosul din Paradis! Uite, Obergefreiter, acum s au aşezat în genunchi. Măiculiţă, Doamne, ce circ!

Timp de trei secunde îi cedă vizeta lui Stever. Acesta chiţcăia de plăcere. Tocmai erau la împărtăşanie. O minunăţie de împărtăşanie, cum nu vezi în fiecare zi.

"Vierul" îl împinse brutal şi şi reluă locul său din "fotoliul întâi".

— Bun. S a făcut şi asta. Acum stau pe pat şi se ţin de mână. Bătrâ­nul se smiorcăie. Halal eroi.

— De ce o fi plângând războinicul cerului? întrebă Stever. Doar nu pe el o să l radă.

"Vierul" dădu din umeri. Nu prea ştia ce să răspundă, dar, după ce reflectă câteva momente, ajunse la concluzia evidentă că atunci când eşti pastor şi l asişti pe unul care urmează a fi executat, trebuie să te arăţi îndurerat.

Stever îi dădu dreptate. E o situaţie în care trebuie să plângi.

"Vierul" făcu câţiva paşi greoi pe culoar. Apoi arătă cu degetul gros de la mână uşa închisă a celulei.

— Nouă aşa ceva n o să ni se ntâmple, constată el.

Stever nu răspunse. Ideea de a intra în legătură cu Gestapo ul i se vântura în continuare prin minte. Privi gânditor la grumazul "Vierului" şi şi spuse în sinea sa că ar trebui într adevăr o lovitură foarte zdravănă ca să desprinzi căpăţâna de gâtul ăsta de taur. Era cel mai gros grumaz din câte văzuse. E de necrezut ce gras şi scârbos poate deveni cineva dospind în închisoare!

— La ce te tot uiţi aşa? întrebă "Vierul".

— La gâtul domnului Stabsfeldwebel, zise fără să vrea Stever.

"Vierul" îşi pipăi ceafa.

— Gâtul meu? murmură el îngtndurat. Ce are gâtul meu?

— E puternic, Herr Stabsfeld'.

— Exact, Stever, e un gât de subofiţer. Asemenea gâturi nu se taie cu una, cu două.

— Satârul e bine ascuţit, Herr Stabsfeld'.

— Pe dracu', ce te a apucat, Stever? Ţi e târşă? Uite ce ţi trece prin minte! Nu cumva ai nevoie să te vadă un psihiatru? Fu cât pe aci să şi înnoade limba pronunţând litera "p". Gândeam că într o zi ai să ajungi Unteroffizier, dar cu asemenea idei bolnăvicioase nu va fi cu putinţă. Sau poate eşti beat, Stever? În cazul ăsta, te iert. Ar trebui să ştii că un Stabsfeldwebel n-ajunge să fie executat. Ce dracu', doar e coloana vertebrală a societăţii. Dacă noi, Stabsfeldwebel ii, ne am pune în grevă, totul s ar duce de râpă. Totul s ar nărui ca un castel de cărţi de joc; lui Adolf, Hermann Heinrich, ăluia de la Kremlin, ne le ar rămâne decât să se culce pe jos şi să se dea cu capul de podea. Asta să n o uiţi niciodată. "Vierul" izbi cimentul cu cizma dreaptă şi l fixă pe Stever. Ai înţeles, Obergefreiter?

— Am înţeles, Herr Stabsfeldwebel! mugi Stever gândind totodată: Încă nu ştii totul, porc gras. Voi fi mai mult decât Unterroffizier. Nu i departe ziua când eu voi fi acela care te voi băga la zdup şi te voi pune să sari ca să mai lepezi din osânză.

Mulţumit de sine însuşi, "Vierul" se retrase zgomotos în vizuina sa.

În timpul plimbării de după amiază, Stever şi Braun percheziţionară celulele. Braun luă în primire pe cele din dreapta coridorului, Stever pe cele din stânga. Scotocind, descoperiră câte ceva. În celula nr. 21, ocupată de un colonel condamnat la moarte, Braun găsi o bucată de pâine neagră ascunsă sub saltea. În celula nr. 34, Stever confiscă un chiştoc lung de doi centrimetri. În cea de alături, un capăt de creion. Tot ce găseau puneau într o pătură albastră. Stever jubila. Asta era îndeletnicirea lui preferată. Un fel de joacă, numai că după aceea deţinuţii urmau să fie pedepsiţi conform unui ritual special instituit de "Vier".

Stever tocmai isprăvea de căutat în ultima celulă, când se fluieră termina­rea plimbării.

Locotenentul Ohlsen se opri o clipă uluit în pragul celulei şi contem­plă îngrozitoarea dezordine lăsată de Stever. Apoi se năpusti spre saltea şi scotoci febril. Un hohot de plâns îl zgâlţâi.

Uşa celulei se deschise fără zgomot şi Stever intră. Între două degete ţinea o mică pilulă galbenă.

— Nu cumva pe asta o cauţi? zise el zâmbind sarcastic.

Locotenentul Ohlsen se repezi spre el, dar bâta lui Stever spintecă aerul şi îl atinse deasupra genunchiului cu o violenţă care l făcu să scoată un strigăt de durere.

— Când un gardian intră în celulă, deţinutul e obligat să ia poziţia de drepţi, îi aminti Stever zâmbind în continuare. Dacă nu se execută, avem dreptul să folosim bâta. Pentru asta o şi avem. Trebuie să mărturisesc că ai combinat bine totul: să înghiţi porcăria asta exact înainte de operaţie. Cum de te a lăsat cugetul să faci aşa ceva? Noi ne dăm atâta osteneală pentru tine, iar tu vrei să ne înşeli! În ceea ce mă priveşte n ai nimerit o, locotenente. Bănuiam eu mai demult că ai ceva în rezervă. Prea erai calm. În chestii dintr astea sunt om cu experienţă. Îţi dai seama în ce nasulie m ai fi vârât dacă înghiţeai pilula? Sunt unii de cred că Stever nu vede nimic, dar am un radar până şi n ceafă. Ştiu cum să mă feresc de belele. Cunosc regulamentul pe de rost. Cunosc pe dinafară toate HDV urile. D aia am învăţat să citesc la şcoală. M ar putea folosi în biblioteci ca HDV viu, într un singur volum. Cum e ceva care mi se pare că nu prea miroase bine, cum cer un ordin scris. Şi dacă într o bună zi or să mi spună: "Stever, ai săvârşit un asasinat", o să le râd în nas şi o să le arăt ordinul scris, zicându le: "N aţi nimerit o! Pe ăl de a semnat ordinul ăsta să l spânzuraţi. Eu nu s decât un sclav care se ţine de regulament, iar regulamentul nu eu l am făcut." Acum, locotenente, am pilula ta şi sunt obligat s o păstrez, altminteri, mă paşte Curtea marţială. Le place să vadă curgând sânge, indiferent al cui e, dar sângele meu n o să curgă. Deci, vom face în aşa fel ca şi când n ai fi avut niciodată pilula; altminteri am avea prea multă bătaie de cap. O s o dau pisoiului cenuşiu care m a zgâriat ieri când am vrut să l mângâi. Sunt curios să văd cum funcţionează drăcia asta.

Locotenentul Ohlsen plângea. Lacrimile i se scurgeau de a lungul obrajilor. Pilula fusese atu ul său. Îl susţinuse gândul că va putea decide el însuşi asupra momentului. Acuma regreta amarnic că n o luase mai demult. Fusese o greşeală să creadă că ar fi putut fi graţiat în ultima clipă.

— Dă mi o, bâigui el, dă mi o, Stever.

— Nu ţine, refuză Stever clătinând din cap. Trebuie să te conformezi regulamentului, dar pot să te consolez spuntndu ţi că totul se petrece foarte iute. O dată ce ajungi cu capul pe butuc, lucrurile merg atât de rapid, încât nici nu ţi dai seama. Se scotoci în buzunar şi scoase de acolo o scrisoare. Uite ceva pentru tine şi îţi atrag atenţia că ai putea să mi mulţumeşti.

— Dar o scrisoare nu poate fi periculoasă, spuse descurajat locote­nentul Ohlsen.

— Nu? Comandantul şi "Vierul" sunt de altă părere. Cerneala poate fi otrăvită. La München au păţit aşa ceva. O istorie cu nişte studenţi. Unul a fost cât p aci să dea ortul popii. Otravă, a zis doctorul. Şi au spart capul să găsească cum şi a făcut rost de otravă. Şi apoi, unul din deştepţii de la Kripo s a gândit la scrisorile pe care le primise deţinutul. Au trimis toată scriitura aia la analiză şi au găsit otravă în cerneală. Şi atunci moara s a pus pe măcinat. L au arestat pe cel care scrisese scrisorile. Şi l au trimis la eşafod împreună cu ceilalţi. De atunci, scrisorile sunt tabu când există un cerc roşu pe uşa celulei; dar Obergefreiter ul Stever are inimă bună. Oameni suntem cu toţii. Citeşte scrisoarea aici, cu mine, dar te previn, dacă o duci la gură, capeţi imediat una peste scăfârlie.

Locotenentul Ohlsen parcurse la iuţeală cele câteva rânduri ale scrisorii. Venea de la Bătrânul.

Stever îi luă scrisoarea din mână şi se apucă tacticos s o citească.

— Alfred despre care vorbeşte prietenul tău e ăla cu cicatricea?

Locotenentul Ohlsen tacuvinţă din cap.

— Nu pot să l sufăr. N aş vrea nici măcar să l am aici. Ceva îmi spune că are un dinte împotriva mea, deşi eu, unul, execut doar ceea ce mi se ordonă. Ai putea să mi faci un serviciu, locotenente: scrie câteva cuvinte de recoman­dare pe dosul acestei scrisori. De pildă: Obergefreiter ul Stever e un băiat de treabă, care s a ocupat de mine. Nu face decât ceea ce i se ordonă. Ai putea să închei zicând, de exemplu: P.S. E prietenul deţinuţilor. Apoi semnătura şi gradul. Asta i ar da un aer mai oficial. Stever întinse scrisoarea locotenentului Ohlsen şi i dădu un creion chimic.

— Dovedeşte mai întâi, Stever, că eşti prietenul deţinuţilor şi după aceea scriu.

— De acord, rânji Stever. Ce vrei?

— Pilula.

— Eşti ţicnit, locotenente. Dacă crăpi, mă pun imediat la zid.

— Dumneata eşti cel care hotărăşte, Stever. Dar n ai să poţi scăpa de ei. Dacă aş fi în locul tău, mi aş confecţiona un guler blindat.

Stever se cutremură.

— Nu îndrăznesc să ţi dau pilula, locotenente, dar cred că ar fi o idee bună s o întind de aici.

Locotenentul Ohlsen fu luat exact după cină. Îl scoaseră în curte prin tunel. Înaintea lor păşea pastorul, murmurând o rugăciune. Trecură apoi într o altă curte, înconjurată de zidurile penitenciarului. Aici se aflau la adăpost de priviri străine. Eşafodul era din lemn negeluit.

Pe platformă stătea călăul împreună cu ajutoarele sale, toţi îmbrăcaţi în redingotă, cu joben de mătase şi mănuşi albe.

Celălalt condamnat care urma să fie decapitat sosise cu puţin înain­tea locotenentului Ohlsen. La piciorul eşafodului se aliniaseră membrii Consi­liului de război şi câţiva ofiţeri. Unul din judecători citi sentinţa. Nimeni n ar fi putut înţelege ce mormăia el acolo. Era un om care ştia să se domine. Arta aceasta o deprinsese timp de cinci ani. Cândva fusese un om cultivat.

Comandantul închisorii verifică identitatea condamnaţilor.

Primul asistent al călăului înaintă şi i degradă pe cei doi, smulgân­du le epoleţii.

Locotenentul Ohlsen era al doilea. Tovarăşul său de suferinţă urcă scara. Pastorul se ruga pentru izbăvirea sufletului său. Cei doi asistenţi îl legară şi placa basculă la orizontală.

Călăul ridică securea. Lama, în formă de semilună, scăpără în lumina apusului. Strigă cu glas tare:

— Pentru Führer, pentru Reich, pentru existenţa poporului german!

Securea se abătu şi despică grumazul omului întins pe placă cu un zgomot ca o gâlgâitură. Un horcăit scurt, pornit parcă din corpul decapitat, răsună între zidurile închisorii. Capul se rostogoli în coş. Corpul avu câteva convulsii. Din grumazul secţionat sângele ţâşnea în două şuvoaie.

Cei doi asistenţi ai călăului prăvăliră îndemânatic corpul într unul din sicriele de brad. Capul fu aşezat între picioare.

Oberkriegsgerichtsrat doctor Jeckstadt aprinse tacticos o ţigară şi se întoarse către confratele său, doctorul Beckmann:

— Orice s ar vorbi despre aceste decapitări, ele rămân eficace, rapide şi uşoare.

— Eu, unul, nu prea am încredere în ele, zise un Rittmeister, care auzise, fără voie, ce se vorbea.

— Trebuie să fie o senzaţie bizară să te ştii legat de placă, spuse doctorul Beckmann.

— De ce să ne batem noi capul cu asta? zâmbi doctorul Jeckstadt. Nouă n o să ni se ntâmple niciodată. Nu suntem decât jurişti şi nu ne facem decât datoria. E drept că indivizii care nu vor să se supună să fie pedepsiţi. Juriştii sunt baza tuturor lucrurilor şi fără noi lumea ar sfârşi în haos.

— Aveţi dreptate, scumpe confrate, îl aprobă doctorul Beckmann. Execuţiile sunt necesare, iar execuţiile noastre germane sunt cele mai umane.

Înainte ca locotenentul Ohlsen să poată înţelege cu precizie ce i se ntâmplă, se trezi pe placă. Simţi cum basculează înainte şi apoi nu mai fu nimic.

Călăul se ntoarse către grupul care discuta cu voce scăzută la piciorul eşafodului şi strigă cu glas tare:

— Execuţiile au fost săvârşite conform sentinţei judecătoreşti. Heil Hitler!

Două ceasuri mai târziu, Kriminalrat ul Paul Bielert avea în mână următorul act:

Tribunalul Divizionar 56/X

Garnizoana Hamburg

Închisoarea militară Altona

Locul execuţiei:

Închisoarea militară

Executarea sentinţei de moarte

pronunţată împotriva:

Locotenentului de rezervă Berat Viktor Ohlsen

Au fost prezenţi:

Ca preşedinte al comisiei:

Oberkriegsgerichtsrat doctor Jeckstadt; ca şef al biroului de execuţii;

Sturmbannführer SS von Verkler.

La ora 19,05 comandantul a fost scos din celulă şi i s au legat mâinile la spate. Doi soldaţi l au escortat la eşafod.

Călăul Rottger era gata împreună cu cele două ajutoare ale sale.

Mai erau prezenţi:

Comandantul închisorii militare, maiorul von Rotenhausen.

După ce identitatea comandantului a fost verificată, preşedintele a ordo­nat călăului să treacă la execuţie. Condamnatul, care era calm, s a lăsat legat de placă fără împotrivire, după care călăul a procedat la decapitare cu ajutorul unui satâr de mână şi a raportat că sentinţa a fost îndeplinită.
"Frumosul Paul" zâmbi şi aplică ştampila se personală pe macabrul docu­ment. Pentru el cazul era clasat. Câştigase încă o dată. O nouă sentinţă la moarte ce va împodobi raportul său lunar către RSHA Berlin.

În stomacul lui Porta paisprezece halbe de bere, nouă pahare de vodcă şi şapte de absint îşi disputau dreptul de a rămâne. Porni clătinându se spre orchestră, dar căzu de câteva ori. Cu multă caznă se îndreptă spre pian, ateriză de trei ori pe jos, se ridică ajutat de unul din muzicanţi. Cu un zgomot de explozie, conţinutul stomacului său ţâşni în pian.

— Scârbosule! strigă pianistul Borăşti în instrumentul meu?

— Gura, icni Porta răsturnând o halbă cu bere în pian. Basamacul de ocazie nu i bun, explică el, dar acum jucăria ta are şi niţică bere proaspătă. Se aşeză pe scăunel şi îşi plimbă degetele pe clape. Era o prea frumoasă imagine a războinicului beat. Cântaţi, bandă de lepădături! zbieră el.

"Bernard Sugativă" sări pe o masă şi izbi tavanul cu două sticle de şam­panie:
Vor der Kaserne,

vor den grossen Tor,

stand eine Lanterne

und steht sie noch davor.

So woB'n wir uns da viedersehn,

bei der Lanterne woll'n wir stehn

wie einst, Lili Marleen.⁶⁶
Singurul care nu cânta era Micuţul. Şedea într un colţ, cu o gagică pe genunchi, pe care o dezbrăca, aşa cum o gospodină jumuleşte de pene un pui Din când în când fata ţipa, mai de frică, mai de plăcere.

Pianistul continua să njure. Porta îl îmbrăţişă surâzându i drăgăstos.

— Te ai supărat, bătrân boxer de note?

În aceeaşi secundă, pianistul, uluit, fu expediat la podea şi se rostogoli ca un poloboc până câtre bucătărie. Heide şi Barcelona îl ridicară, îl duseră ţinându l deasupra capetelor până în stradă, acolo îl legănară ca pe un sac şi l azvârliră peste o grămadă de alţi beţivani care dormeau somnul berii.

În acelaşi moment, o mică procesiune compusă din şase ostaşi S.D., un pastor, un medic, câţiva funcţionari de la tribunal şi de la serviciul de securitate escortând cu toţii o bătrânică pătrundeau pe sub una din bolţile închisorii Fühlsbuttel, în spatele aeroportului. Păşeau încet, oarecum nehotârâţi, ca şi când ar fi vrut să tragă de timp înainte de a ajunge în faţa uşii verzi din capătul coridorului.