Tatiana Celac

Adormi târziu căci gândurile nu-ți dau pace. Dimineața te trezești somnoroasă, pășești desculță pe podeaua rece și lași cafeaua tare să-ți trezească toate simțurile. Inima demult ți-e încuiată. Mergi prin viață cu capul sus, zâmbind, dar sufletul e plin de tristețe. Asculți bărbații cu interes, dar nu mai crezi nici un cuvânt pe care îl spun. Nu mai aștepți de la ei minuni și știi că nu te mai pot surprinde cu nimic. Nu mai ai nevoie de ajutor, sunete, nu mai plângi și nu mai încerci să înțelegi iubirea.
Ai plătit un preț prea mare…

  Şi femeile puternice plâng. Doar că nu plâng pe umărul cuiva, ci jos, pe podeaua rece, în camera goală, cu uşa încuiată, cu volumul muzicii dat la maxim şi strângând în gură prosopul, aşa încât nimeni să nu audă cum sună durerea lor.
   Şi femeile puternice plâng. Pentru că vine un moment când oboseşti, când puterile se epuizează. Tu nu le vei auzi nicicând şi nici nu le vei vedea plângânduse sau cerând milă. Tu le vei vedea frumoase, încrezute, zâmbitoare şi nici nu-ți va trece prin cap câtă durere şi suferință ascunde acel zâmbet.
   Femeile puternice plâng. Ele plâng rar. Atunci când ceilalți lasă mâinile în jos, se dau bătuți, se opresc şi refuză să meargă mai departe, ele îşi varsă amarul prin lacrimi, se descarcă de greutatea care le apasă şi îşi continuă calea.
   Lacrimile nu sunt dovadă a slăbiciunii, ele sunt dovada că ai suflet şi că acest suflet poate simți. Ea nu îl va arăta, ea îşi va purta masca de fier cu iscusință astfel încât cei din jur să fie convinşi că au în fața lor un robot dur, fără inimă şi fără simțiri omeneşti. Ea va ascunde lacrimile după ochelarii de soare, dispoziția rea – în spatele unui zâmbet, inima frântă – sub înfățişarea frumoasă… Și lumea va crede că la ea întotdeauna,  totul e bine…

Uneori visează cu ochii deschişi. Atunci când nu o vede nimeni, aşezată in fotoliul de lângă fereastră,  citind o carte  şi privind din când în când luminile oraşului. Dacă ai privi-o dintr-o parte, ai observa acele trăsături de femeie gingaşă, slabă pe care le ascunde cu minuțiozitate atunci când e înconjurată de lume. Şi azi visează, îşi visează acea altă viață, alături de el, cel pentru care ar fi în stare să renunțe la putere, să-şi scoată masca dură şi să devină ea, ființa firavă, capabilă să iubească şi să ofere căldură.
   „- Tată, crede-mă, răspunse ea, îl am ca iubit, ca soț, ca servitor, ca stăpân,  pe un bărbat al cărui suflet este tot atât de necuprins ca această mare fără margini, tot atât de plin de blândețe ca şi cerul, într-un cuvânt, un zeu! De şapte ani, niciodată nu i-a scăpat o vorbă, un sentiment, un gest, care ar fi putut produce vreun dezacord față de dumnezeiasca armonie a făgăduielilor, a îmbrățişărilor şi a dragostei lui. M-a privit totdeauna cu un surâs dulce pe buze şi cu o lumină de bucurie în ochi. Colo sus, glasul lui tunător domină adesea urletele furtunii sau vuietul bătăliilor;  aici însă, e dulce şi armonios ca muzica lui Rossini, ale cărui capodopere le duc cu mine. Tot ceea ce capriciul unei femei poate născoci, mie mi se oferă.  Uneori chiar dorințele îmi sînt depășite.  În sfârșit domnesc peste mări, iar aici sunt ascultată ca o regină. Oh! Fericită! Fericită nu-i cuvântul care ar putea să exprime fericirea mea. Am tot ce-şi poate dori o femeie! Să simți o dragoste,  un devotament nemărginit pentru cel pe care îl iubeşti, şi să găsești în inima lui, la el, totdeauna,  un sentiment nesfârșit,  în care sufletul unei femei se pierde! Spune, este aceasta o fericire? Eu am şi trăit o mie de vieți.  Aici nu exist decât eu, numai eu comand aici.  Niciodată o făptură de sexul meu n-a pus piciorul pe vasul acesta măreț, unde Victor se află la numai câțiva paşi de mine. El nu poate merge mai departe decât mine de la pupa la prova. Şapte ani! O iubire care rezistă timp de şapte ani la această bucurie neîntreruptă,  la această probă de fiecare clipă, mai este iubire? Nu! Oh, nu, e mai mult decât ceea ce am cunoscut eu în viață… Cuvintele omeneşti nu pot să exprime o fericire cerească. ” Honore de Balzac „Femeia de 30 de ani”
   E fragmentul ei preferat pe care îl reciteşte de zeci de ori în aceste momente de visare.  Îl citeşte şi şi-l imaginează pe acel „Victor” al ei, acel rege pentru care ea ar fi regină. Zâmbeşte înfundată în gândurile ei, iar în ochii goi apăru o scânteie de lumină şi căldură.
   Brusc închise cartea, raza firavă din ochi se stinse, iar în locul ei veni răceala obişnuită.  Femeia gingaşă, slabă dispăru, luându-i locul robotul dur, calculat şi cinic pe care îl cunoaşte toată lumea. Puse cartea pe birou şi luă în mână mapa cu documente. Mâine e o zi grea şi ea trebuie să fie pregătită să înfrunte totul. În lumea ei nu este loc de vise, aici inima nu are dreptul să gândească.

Astăzi iar ai văzut-o la tv. O urmăreşti de fiecare dată când apare în media, ştii că e unul din cei mai buni specialişti în domeniul ei, ştii că i-au reuşit multe performanțe. Să fi ştiut tu atunci, demult de ce poate fi în stare copila aia naivă şi prostuță, nu ai fi lăsat-o la voia sorții. Îi urmăreşti paginile de socializare, ştii că e singură, necăsătorită. Încerci prin prieteni comuni să-i aduci aminte de persoana ta, dar se pare că ea te-a uitat demult sau, cel puțin,  are față de tine o indiferență totală.
   Nu, ea nu te-a uitat şi fii sigur că nu te va uita vreodată. Ea nu va uita calvarul prin care a trecut, nu va uita ruşinea, nu va uita replicile  tale urâte, nu va uita că ai înlocuit-o atunci cu cineva care avea mai mult ca ea. Nu va uita trecutul şi încercările dure la care a supus-o viața.  Şi cel mai important: ea nu va uita că atunci când i-a fost cel mai greu, tu ai refuzat să-i fii alături.
   A reuşit să supraviețuiască, să se ridice, să meargă înainte în pofida durerii. Între timp rănile i s-au vindecat şi sufletul a încetat să mai sângereze. A reuşit să decoleze din noroi şi să se ridice sus. Dar acolo sus ea nu uită de unde a plecat şi calea pe care a parcurs-o.
   Acum nu are nevoie de tine. Şi de ce ar avea? Dacă cândva, în lipsa ta,  viața i se părea fără sens, acum a înțeles că poate să trăiască şi fără tine. A înțeles că viața nu se termină atunci când unele persoane pleacă. Acum tu nu ai dreptul să revii.
   Dacă nu vrei să stai lângă un om atunci când îi este rău, nu ai nici un drept să te bagi în viața lui atunci când îi este bine…

Cine el?

  Pe el îl vezi deseori în club, stând la masa lui, servind alene wiskey-ul scump, privind zecile de domnişoare care dansează şi alegând din ele pe cea cu care va urma să-şi petreacă noaptea. Îi place să aleagă ce e mai bun şi ştie la sigur că nu va primi refuz. Nu are de ce să-l primească. E bogat, iar mama natură nu s-a zgârcit atunci când l-a înzestrat cu înfățișare atrăgătoare şi carizmă. Astfel că duzina de păpuşi pline de plastic, desenate care mai de care, singure ar face orice să capteze atenția lui.
   Îi plac femeile de la care miroase a sex. Acestea sunt puține, dar totuşi ele există şi îl atrag la nebunie. Nu suportă fetițele care, după o noapte petrecută în doi, încep să-l tachineze cu sunete de telefon şi întrebări stupide de genul: „De ce nu mă suni? Unde ai dispărut? Ce s-a întâmplat?” Urăşte aşa întrebări şi îi vine să le răspundă dur găinilor astea că a dispărut din motiv că deja a obținut de la ele tot ce şi-a dorit. Avea nevoie de o partidă de sex şi mai mult nimic. Iar faptul că a spus multe şi nevrute, romantică siropoasă şi o grămadă de complimente… pur şi simplu şi-a dorit să o care cât mai repede în pat. Şi nu e vinovat că lor le place să creadă tot ce aud.
   Îi place când femeia nu-l încarcă cu gândurile ei înainte de sex şi cu atât mai mult după. E funny când fetițele astea cu craniul gol, după noaptea petrecută împreună, încep să-l considere bărbatul vieții lor.
   Iar cel mai mult urăşte femeile ticăloase, cele cărora le place să se joace cu sufletul oamenilor. Acestea, mai întâi, îți umplu viața de sens apoi ți-l iau şi pleacă. Te atrag în capcana lor, apoi arată că nu au nevoie nici de tine, nici de inima ta făcută țăndări. Adună bărbații în colecție, pierzându-şi față de ei interesul. Sădind şi crescând flori în sufletul bărbaților, ele îşi permit mai apoi să le calce în picioare şi să le distrugă, primind din asta o plăcere enormă. Frumusețea lor e doar un ambalaj strălucitor care ascunde în el doar răceală, calcul, minciună şi cruzime.
   E sigur de faptul că tot ceea vor femeile asta sunt:  un penis mare şi un portmoneu gras, iar pentru bani ele sunt gata să-şi desfacă picioarele în fața oricui. Toate aceste fufe care se fărâmă în figuri în fața lui, încercând să-şi demonstreze valoarea, sunt atât de încrezute că reprezintă exemplare unice, valoroase. Îşi pun un preț mare, neştiind că marfa pe care o au în vânzare e defapt ieftină şi costă exact o bancnota de 200 – costul taxiului care le duce acasă şi ceaiul pentru calitatea „deservirii”.

Nu încurca iubirea cu pasiunea. Iubirea e soare, pasiunea e scânteie. Pasiunea te orbește, iar soarele dă viață. Cel orbit de pasiune e gata să facă jertfe, dar iubirea adevărată nu cunoaște această noțiune. Ea nu jertfește, ci dăruie. Iubirea nu ia de la cineva pentru a da altcuiva. Iubirea e sensul vieții, iar viața nu poți nici sa o iei, nici să o dai; nu ai acest drept. Pasiunea e doar o iluzie a binefacerii, dar, de fapt aceasta e o flacără care îți arde sufletul, un incendiu orb și devastator. Atunci când te atrage corpul – e doar pasiune. Iubirea e atitudinea față de persoană, de suflet și nu față de corp.
Pasiunea durează puțin la fel ca orice foc, cât de devastator nu ar fi, într-un sfârșit se stinge. Rămâine doar cenușa și cicatricile în urma arsurilor. Pe când soarele e veșnic, el răsare în fiecare zi. Chiar dacă soarele apune seara sau e acoperit de nori, într-un sfârșit razele lui te vor umple de viață, deoarece noaptea se termină în fiecare dimineață, ia după orice furtună, cât de puternică nu ar fi, norii se risipesc, lasând caldura și lumina soarelui să răzbată prin ei.
Iubirea manifestă o preocupare neegoistă pentru interesele celuilalt. Pasiunea, însă, este egoistă, restructivă. Te gândești: „Ce câștig din asta?”

Am şters urmele trecutului cu atâta migală, să nu rămână nici o pată, nici un semn, nimic. Ceea ce a fost nu mai există pentru mine. Există numai prezentul de un alb imaculat. Ce să scriu pe acest alb, cum să scriu? Cum să scriu, ce să scriu? Nu pot să scriu. Dacă m-ar învăța cineva să scriu. Aş scrie că cerul e albastru, că au înflorit copacii de lângă fereastră, că îmi place floarea lor albă şi că vreau o rochie tot atât de albă, că vreau să mă prefac în ploaie, să-ți mângâi şuvițele de păr, să-ți sărut obrajii, ochii şi buzele, că e atât de bine afară şi e atât de trist în odaie, că eşti departe sau că nu eşti deloc. De ce taci? Strigă-mă, opreşte-mă, nu vreau să plec…. Nu e neapărat să mă strigi pe nume, strigă-mă cu o lacrimă, strigă-mă cu o floare, strigă-mă cu sângele tău, năvălind în obraji, dar dacă nu te aud, strigă-mă cu numele tău.
Mă simt ca o tablă de şah, cu pătrățelele albe şi negre de pricepere şi nepricepere, confuzie şi haos de emoții. Fac un apel la logică. Vreau să dau o formă gândurilor, îmi scrutez mintea, punând în acord inima şi rațiunea. Cineva a zis că nici un om nu este în mod absolut frumos sau urât, până nu îl cunoşti. Există frumuseți ascunse, dar şi urâțenii la fel de bine ascunse, aparențele sunt înşelătoare. Dar vreau eu oare să te cunosc? Îmi trebuie mie aceasta? Şi vreau eu să mă cunoşti tu pe mine? Nu ştiu… Nu-mi plac eşecurile, nu-mi plac deziluziile şi nu-mi plac atâtea şi atâtea lucruri. Mi-e frică de dezamăgire. Nu vreau să am păreri de rău referitoare la tine. Şi nu vreau să ajung să mă răzbun, jucându-mă cu tine.  Prefer să cred că eşti diferit şi nu vreau să-mi schimb această părere…

  Îmi place să mă joc cu sufletul bărbaților. Fiecare relație nouă e un joc, ale cărui reguli le impun eu, iar partenerului doar îi dau voie să se bucure de iluzia că el  e păpuşarul acestui spectacol. Scenariul îl pregătesc din timp. Ştiu foarte bine cum va fi prima întâlnire, primul sărut, prima noapte, prima dimineață şi chiar prima şi, totodată ultima despărțire,  însoțită de lacrimi false, scandaluri italiene şi emoții sălbatice. Toate acestea intră în scenariul meu. Prin metode nevăzute îmi impun partenerii să facă anumite lucruri, să adopte acel comportament care îmi convine, iar eu nu fac decât să îmi joc rolul: ba sunt fericită, ba dezamăgită, ba vinovată, ba supărată, ba geloasă şi ei cred cu sfințenie că totul depinde de „noi”.  Nici prin cap nu le trece că sunt acel lup în blană de oaie, deşteaptă, cinică, dură, egoistă şi foarte calculată. Ca un jucător de şah, analizez fiecare mişcare şi urmările ei. E stilul meu de viață, o metodă de a primi adrenalină.