Tatiana Celac

Azi, mă iubesc. Mă iubesc, pentru că realizez cât de singură sunt . Mă iubesc pentru că nimeni nu o face, iar cei care ar face-o, ar fii alungați repede din viața mea, la primul semn de iubire, la primul act de înțelegere. Mă iubesc, pentru că imediat e seara, iar eu nu am reuşit să-mi beau cafeaua… şi sunt îmbrăcată tot în cămaşa unui fost iubit a unei foste prietene… (cămaşa pe care o iau în diminețile când mă doare capul/corpul/sufletul/) Mă iubesc pentru naivitatea mea, când cred că există prințul acela pe cal alb; pentru zilele când privesc spre cer şi aştept cu ardoare minuni; pentru clipele în care strâng perna în brațe doar să nu tremur de la atât plâns şi ştiu cu toată ființa mea că nu e gata…că mai am de simțit şi de spus multe; de aşteptat, de primit, de dat, de făcut, de distrus, de adus aminte, de uitat… deşi eu stau lânga ei de luni întregi… mă iubesc pentru cât de multa invidie stârnesc , când într-un club sau la o terasă, dintre toate femeile de acolo, eu mereu atrag priviri… şi sunt femei atât de frumoase, atât de elegante, atât de… sexy…Mă iubesc pur şi simplu. Mă iubesc , pentru că ştiu, azi, că îmi sunt datoare cu multe….

Trecutul revine. Revine mai ales atunci când te aştepți cel mai puțin, atunci când cel mai puțin ți-ai dori să revină.
Şi tu încerci să te faci auzit de acolo, din trecutul ei. O faci mai atent, nu doreşti să pari insistent, doar tu ai fost odată cel care zicea că nu are nevoie de ea şi că nu o vei căuta niciodată. Iar acum, nu-i aşa că ai da orice să o întorci înapoi în brațele tale?
Ce vrei de la ea? Ce vrei să afli? De ce a făcut ceea ce a făcut? Cât de „bine” i-a fost? Ce a simțit? Ce mai contează acum „iluzie”? (Îți aduci aminte, aşa te numea ea odată: „iluzie dulce”, dar te-ai dovedit a fi amară). De parcă, căutând un răspuns la aceste întrebări, ai putea repara ceva…
Nu poți să întorci timpul. Nu poți să repari greşelile. Nu poți să învii pe cei care îi omori. Iar unica justificare pe care şi-o aduce e că te-a iubit prea mult încât să te lege forțat de ea. De asta nu te-a mai căutat, nu te-a mai deranjat şi a încercat să omoare şi să îngroape toate amintirile ce o legau de tine. A încercat să te uite, să te şteargă din memorie. Şi aproape a reuşit. Dar…
Trecutul se întoarce… Şi te loveşte exact unde te doare cel mai mult…

Nu poți șterge trecutul. Poți să-l ascunzi adânc în suflet, dar nu poți să-l uiți. Trecutul reprezintă acel conspect al lecțiilor vieții și uneori îl scoți în față, îl recitești pentru a nu uita teoria acestor lecții.

Au trecut ani buni, dar tu îți mai amintești cea mai grea despărțire de care ai avut parte. Atunci când decise să plece, deja nu mai puteai trăi fără el. Când ți-a zis că nu te mai iubește și că nu mai vrea să fii parte din viața lui, ai simțit că lumea se prăbușește. A fost acel coșmar pe care l-ai trăit în timp real. Fumai țigară după țigară, priveai ore întregi, cu ochi goi un punct în spațiu și simțeai că te sufoci, că nu mai ai aer să respiri. În piept apăsa o durere imensă, durerea ce năștea acel gol în suflet, pe care îl ai și acum. Doreai să-l suni, să-i spui că te doare și că nu poți face față acestei dureri, dar își schimbase numărul, rupse orice contact. Mergeai pe străzi cu speranța că-l vei întâlni, zile întregi te îndreptai spre nicăieri, iar viața deveni insuportabilă.
Îți aduci aminte foarte bine cum ai intrat în magazin, ai luat o sticlă de wiskey, te-ai așezat la volan și ai inceput să o bei. Pentru prima dată conduceai mașina, consumând alcool. Iar când wiskey-ul te-a lovit bine în cap, ai început să te gândești că vrei să mori, să întorci volanul și să te izbești într-un stâlp. Să te lovești așa încât mașina să se facă țăndări, iar tu nici să nu simți că ai murit. Viteză excesivă, alcool și muzica la maximum, din ochi lacrimile curgeau șiroaie, iar tu priveai crucile cu flori și coronițe de pe marginea drumului. Le priveai și îți închipuiai că pe undeva pe aici, cei apropiați vor pune o cruce și vor aduce flori în memoria ta. Pur şi simplu ai murit, pur şi simplu ai ieşit în viteză de pe carosabil şi te-ai lovit în stâlp. E atât de uşor să-ți pui capăt zilelor. Trecând în vitezăpe lângă mulțimea de cruci, îți învârteai în cap viața şi îți aduceai aminte de copilărie. Ai fost rodul iubirii părinților. Ai fost atât de aşteptată, şi atât de multă lumină ai adus în viața celor dragi când ai apărut pe lume. Era o bucurie imensă când râdeai zgomotos, gângureai, întindeai acele mânuțe mici spre mama, făceai primii paşi şi rosteai primele cuvinte. Îți aminteai de timpul când erai fetiță şi visai la o iubire mare, adevărată, veşnică. Atunci încă nu ştiai că aşa iubire practic nu există. Vedeai în fața ochilor această copilă drăgălaşă, cu părul lung împletit în două cosițe şi, brusc, ți se făcu ruşine că câteva minute în urmă ai vrut să o omori şi să pui pe margina drumului o cruce în memoria ei. Anume în acel moment când ți-ai închipuit că ucizi copila naivă, ai înțeles că nu mai vrei să mori. E stupid să te sinucizi din motiv că un om nu te mai iubeşte. Dragostea nu poate omorî, nimeni nu i-a dat acest drept. Ea poate doar sa creeze ceva frumos.
Ai început să crezi că durerea va trece cu timpul, iar viața va reveni la normal. Să-ți pui capăt zilelor nu e greu, e greu să supraviețuiești durerii, să treci peste greutăți, să demonstrezi ție şi întregii lumi că eşti puternică. Ai înțeles că poți să fii fericită şi dacă vei trece peste aceste încercări, vei putea să te prețuiești şi să te respecți la justa valoare.

Și te-ai descurcat, ai trecut peste tot. Ai învățat să trăiești fără el. Ți-a luat destul timp să lucrezi asupra ta. Ai depus efort și ai luat viața de la capăt. Ai învățat să te bucuri de această viața, să te bucuri de răsăritul și apusul soarelui, de ploaie, de ninsoare și de micile tale victorii. Ai învățat să respiri, să vorbești, să pășești, să asculți. Ai înțeles că lumea e mare, că viața nu se termină atunci când iubirea pleacă, iar acel bărbat, pe care l-ai iubit atât de mult, nu e nici pe departe centrul universului.

Iar azi ești gata pentru orice schimbări, nu ți-e frică de ele. Ești în stare să ții piept loviturilor și surprizelor vieții. Doar ea, viața nu te-a alintat niciodată ci doar te-a testat să vadă cât poți să reziști. Nu mai cazi și nu mai recunoști depresiile. Ești jadnică de viață și o iubești nespus. Nu vei schimba pe nimic acea plăcere pe care o primești de la procesul de a trăi. Ești curajoasă și știi să treci cu capul ridicat și zâmbet pe buze peste orice încercare.
Trecutul nu e decât o lecție, o lecție pe care ai însușit-o cu brio…..

  Ea ştie ce înseamnă SINGURĂTATEA. Aceasta înseamnă radioul şi televizorul lucrând în continuu. Şi nu contează despre ce se cânta sau despre cine se vorbeşte în program. Singurătatea e acel album de fotografii, răsfoit de mii de ori şi acea agendă umplută cu multitudinea de gânduri, acel telefon care tace. E atunci când vrea să plângă fără motiv, când visează la întâlnirea cu acel cineva. Acel cineva pe care încă nu l-a văzut, nu l-a auzit, dar de atâtea ori şi l-a închipuit. Atunci când realizează că în lumea ei există doar ea şi problemele ei. Aceasta e singurătatea.
   Ea ştie ce înseamnă să te îndrăgosteşti, acel moment când ÎNCEPE IUBIREA.  Asta e acea întâlnire din întâmplare cu el, cu cel la care visa, e numarul lui de telefon în lista de contacte, e o filă nouă în agendă, e insomnia din fiecare noapte, e dorința să fie frumoasă în fiecare clipă. E aşteptare.
   Ea ştie ce înseamnă IUBIREA. E atunci când cântă în unison cu radioul, când la TV priveşte doar filme de dragoste, iar în geantă sunt puse cu grijă fotografiile lui. Când aleargă cu suflarea la gură,  dând jos orice îi stă în cale, la sunetul telefonului. Pe față are un zâmbet permanent şi vrea să plângă, să plângă de fericire. Iubirea e acel trandafir din vază, pe care îl admiră în fiecare seară înainte de culcare şi în fiecare dimineață când se trezeşte. E acel sentiment când inima s-a umplut de lumină, frumusețe şi căldură. Asta e iubirea… curată, mare şi reciprocă.
   Ea ştie ce înseamnă DESPĂRȚIREA. Aceasta e doza enormă de nicotină şi lacrimile alcoolizate. Sunt fotografiile făcute bucățele, împrăştiate pe podea. E numărul de telefon şters, amintirile de la care o doare capul şi care o fac să plângă,  dar nu mai are lacrimi, trandafirul  uscat, părul ciufulit şi machiajul şters. Despărțirea reprezintă cearcănele negre şi senzația de vomă provocata de trecut.  E pierdere.
   Ea ştie ce înseamnă NEPĂSAREA. E indiferența față de acele lucruri care odată îi aduceau bucurie sau lacrimi, e liniştea din ochii care nu îl mai caută în mulțime, e indiferența față de ceea ce stă pe masa sau aruncă în geantă. Şi nu îi mai pasă cum arată şi ce are împrejurul ei. Asta e nepăsarea.
   Ea ştie ce înseamnă SPERANȚA. Aceasta e dorința imensă să lucreze ca să nu-i mai rămâna timp de amintiri, bucățile de fotografii aruncate la gunoi, gimnastica de dimineață şi lectura înainte de somn, machiajul sobru şi părul aranjat, lipsa trecutului şi visele despre viitor. E speranța că totul va fi bine, că va veni momentul unei noi întâlniri.
   Ea ştie ce înseamnă toate astea. Dar totuşi vrea să le  simtă din nou… VREA…

Eu fug de iubire. Fug pentru că știu totul despre ea… Știu cum ți se fărâma trupul când telefonul tace de prea mult timp, cum ești nevoită să fii mândră, cu capul sus, când pentru mândria asta nu mai ai puteri, cum nopți in șir sufletul îți urlă de durere, iar ție ți-e frică ca nu cumva cei apropiați să audă urletul ăsta sălbatic. Știu cum e să crezi că durerea poți să o omori turnându-i alcool… Litri de alcool și munți de țigări fumate pe jumătate. Cât de greu e să zâmbești lumii și să nu arăți că ești defapt invalid, căci iubirea te-a distrus. Cât de dureros apasă urechea tăcerea telefonului… El, telefonul, ca o icoană, e mereu în fața ta, doar el e cel care mai lasă loc pentru o ultimă speranță. Când tâmplele îți sunt strânse de disperare și tu nu mai știi de ești vie sau deja ai murit.
Nu există iubire fără durere…
Eu fug de iubire deoarece ea, iubirea, distruge tot ce ai mai scump. Ea are un preț prea mare. Știu cum e sa-ți vezi iubirea murind, cum e când te zbați din toate puterile să o salvezi, dar ești neputincioasă și tot ce poți să faci e să urli cu gura închisă și să o privești cum iși dă ultima suflare. Odată cu iubirea iți moare și sufletul. Încerci disperată să îți îneci amarul în alcool, zile întregi cu sticla de wiskey în mână, în întuneric, privind ca prin ceață ceea ce a mai rămas. Și vrei să mori, dar cel de sus mai are planurile lui legate de tine, iar tot ce mai ai, e sticla goală și o poză în care erai fericită cu iubirea alături. Adormi cu speranța că nu te mai trezești, dar dimineața începe o nouă zi, la fel ca celelalte. Nu-ți mai pasă de nimic, nu mai contează ceea ce ai încercat să construiești o viață, doar ai construit din și pentru iubire, iar acum iubirea nu mai este…
Nu există iubire fără durere…
Fug de iubire pentru că știu cât e de greu să-ți revii atunci când ea nu mai este. Ani de zile încerci să îngropi orice sentiment și amintire, care cândva ți-a adus fericire.Lucrezi zile și nopți, doar să nu fii nevoită să te întorci în singurătate și, pe zi ce trece, sufletul îți este tot mai rece. Ai căzut din acel al nouălea cer, iar căderea a fost dureroasă, ești sfărâmată în mii de bucățele mici și depui efort enorm să te strângi la loc, bucată cu bucată. Pierzi credința în iubire, nu o mai recunoști, și ești încrezută ca iubirea dintre femei și bărbați nu poate să dureze mult. Ești convinsă că orice sentiment de atașament îți va juca numaidecât feste. Frica să fii zdrobită din nou și din nou te impune să rupi orice relație înainte ca sentimentele să ți-o ia înainte.
Timpul vindecă rănile, dar nu poate șterge cicatricile. De acum nu mai crezi în iubire. Nu mai aștepți și nu mai oferi căldură, nu mai cauți pe nimeni și nu îți mai dorești nimic. Înăuntru ai o gaură neagră de dimensiuni imense. În ea nu e nimic, doar pustiu… Te deprinzi să fii singură și chiar începe să-ți placă singurătatea. Te simți atât de bine în liniște și pustiu. Realizezi că nu poți întoarce timpul și nu poți schimba trecutul, iar inima ta nu va mai fi in stare să simtă așa cum a simțit atunci. Devii prea rece, prea cinică. Sufletul ți-e mort. Te-ai deprins să fii singură chiar și în mulțime, singură până la durere, până la urletul cel disperat care îți îngheață sângele în vene.
Uneori mai desenezi pe sticla aburită o inimă, dar o ștergi imediat cu înverșunare. În sufletul tău e frig demult și nici o primăvară sau o rază de soare nu te mai poate ajuta. Nu mai oferi nimic, doar te joci cu sufletul oamenilor. Te prefaci, dresezi, părăsești și iarăși din nou. Începe să-ți placă jocul ăsta.