Tema 1 final

Calitatea serviciilor publice de furnizare a agentului termic

-continuitate,

-suficienţă;

-corelare cu starea vremii;

-preţ;
Contingenţe cu problematica protectiei consumatorilor

-nerespectarea condiţiilor de livrare;

-tarifare abuzivă;

-prestaţii netransparente;

13. TRANSPORT
Semnificaţii şi structură

Conexiunile transport, energie, mediu

Transportul în România

Transportul în oraşe

Serviciul de transport de suprafaţă în Bucureşti

RATB

METROREX

Calitatea serviciilor de transport şi contingenţe cu problematica protectiei consumatorilor

Semnificaţii şi structură

Termenul transport vine din limba latină (= a purta peste) şi se referă la deplasarea de la un loc la altul a persoanelor precum şi a bunurilor, semnalelor sau informaţiilor. Este o activitate care a apărut odată cu existenţa omului şi a evoluat de la forme simple, bazate pe forţa şi mijloacele umane la o gamă variată de căi şi mijloace de transport.

Transportul facilitează accesul la resursele naturale şi stimulează schimburile comerciale şi viaţa socială.

Are trei mari ramuri: infrastructură, vehicule, gestiune

Infrastructura de transport, ce cuprinde toată reţeaua de transport (străzi, autostrăzi, căi ferate, canale navigabile, culoare de zbor, conducte etc.) şi terminalele (aeroporturile, staţiile feroviare, autogările etc.).

Vehiculele, de toate tipurile: autovehicule, trenuri, vapoare etc., impreună cu toate aspectele ce ţin de proiectare, construcţie, diagnoză şi exploatare a autovehiculelor, trafic rutier, management.

Gestiunea transporturilor / managementul operaţional, se referă la competenţele tehnice, economice şi manageriale din domeniul transporturilor şi vizează proiectarea reţelelor şi sistemelor de transport, ce are ca scop optimizarea sistemelor de transport, creşterea siguranţei transporturilor, protejarea mediului, elaborarea reglementărilor (legi, coduri, Regulamente) specifice şi punerea acestora în aplicare, finanţarea sistemului, organizarea activităţilor etc. Literatura de profil şi practica au consacrat expresii care evidenţiază complexitatea domeniului: Economia transporturilor, industria transporturilor ş.a.

O combinaţie de reţele, vehicule şi operaţiuni specifice alcătuieşte un mod de transport. Se disting următoarele moduri de transport: transportul pedestru, transportul cu animale, transportul rutier, transportul feroviar, transportul naval, transportul aerian. Transportul rutier şi cel feroviar alcătuiesc transportul terestru.

După obiectul de transport, se deosebesc următoarele categorii de transport: transport de mărfuri, transportul de bunuri şi transportul de persoane.

Transportul de mărfuri, de bunuri şi de persoane este subdivizat în transport de mărfuri şi transport de persoane. Transportul de persoane poate fi individual (taxi) sau colectiv (transportul în comun); transportul de mărfuri poate fi pentru sine sau pentru alţii etc.

Transportul rutier este realizat cu automobile. Diferitele categorii de automobile se referă la: maşini, autobuze, tractoare şi autovane. O reţea rutieră de transport persoane cuprinde staţiile de plecare-sosire (autogări), garajele şi arterele de circulaţie (drumuri, şosele, autostrăzi).

În România sistemul de transport terestru este reprezentat astfel:

- transport feroviar - căi ferate: total: 11380 km din care electrificată: 3971 km;

- transport rutier - reţea de drumuri: 198817 km, asfaltată: 60043 km, neasfaltată: 138774 km (statistica anului 2003);

Transportul feroviar se desfăşoară pe cale ferată; există mai multe mărimi ale lăţimii căii, din considerente strategice. În general se disting lăţimile normale şi lăţimi înguste (pentru trasee locale). Pentru serviciile publice interesează transprturile de călători, efectuate cu vagoane de persoane, tractate de locomotive, sau cu vagoane autopropulsate. O reţea feroviară de trasport persoane cuprinde staţiile de plecare-sosire (gări, triaje) şi arterele de circulaţie (linii, magistrale).

Transportul pe apă pentru persoane este realizat cu ambarcaţiuni de construcţie specială, diferenţiate pentru transport fluvial, respectiv maritim. În România, transportul fluvial este realizat curent între localităţile dunărene şi în spaţiul Deltei Dunării, dar şi între localităţile situate pe malurile marilor lacuri de acumulare. Transportul maritim este exclusiv agrementiv. Caracter agrementiv are şi transportul de pe lacurile de agrement. O reţea de transport pe apă pentru persoane cuprinde staţiile de plecare-sosire (porturi / pontoane) şi arterele de circulaţie (lacuri, râuri, fluvii, mări).

Transportul aerian este realizat cu aparate de zbor mai grele sau mai uşoare decât aerul. Din prima categorie fac parte avioanele clasice (care decolează şi zboară la o anumită viteză de deplasare), elicopterele şi avioanele cu decolare-aterizare pe verticală. Din a doua categorie fac parte baloanele cu aer cald sau cu gaze uşoare. Transportul de persoane foloseşte aproape exclusiv avioane de transport de dimensiuni mari (aeronave). O reţea de transport aerian cuprinde aeroporturile, hangarele şi culoarele de zbor (riguros reglementate ca traseu, altitudine şi program temporal).
Conexiunile transport, energie, mediu

Transportul este cel mai mare utilizator al surselor de energie, în special al produselor petroliere (circa 2/3 din aceste resurse).

De departe, transporturile rutiere prezintă aportul cel mai mare la fenomenul de încălzire globală. Aceste transporturi generează 56% din emisiile de oxizi de azot şi circa un sfert din emisiile de gaze în SUA. O mare parte din cantitatea de CO₂ provine din combustibilii auto, ca şi o mare cantitate de particule rezultate din arderile incomplete în motoarele autoturismelor. În plus, impactul negativ al acestor transporturi asupra mediului se manifestă şi în privinţa congestionării traficului şi a consumului de habitat natural şi de suprafeţe agricole. Ecosistemul acvatic are de suferit din partea transporturilor rutiere ca urmare a produselor toxice generate pe şosele şi în spaţiile de parcare.

Formulele reducătoare de poluare în acest sector se referă la folosirea bio-carburanţilor: amestecurile benzină-alcool şi combustibilul biodiesel. Folosirea hidrogenului ar reduce poluarea şi mai mult. Transportul cu mijloace echipate cu motoare electrice este foarte convenabil în privinţa poluării, dar încă nu sunt puse la punct formule convenabile în ceea ce priveşte capacitatea acumulatorilor şi a duratei de încărcare a acestora. Se înceacă lansarea unor modele de echipamente din categoria hibrid: echipate şi cu motor electric (pentru trasee în localitate) şi cu motor cu ardere internă (pentru trasee extraurbane).

Transportul feroviar este efectuat pe căi ferate; este cazul trenurilor, metroului şi tramvaielor. Este o modalitate de transport care utilizează aproape exclusiv energie electrică (este, deci, nepoluant), este adesea mai rapid decât cel rutier, este ceva mai puţin costisitor (dat fiind că motoarele nu au nevoie de stocul de energie). Infrastructura este însă mai laborioasă în cazul căilor ferate.

Cantitatea de dioxid de carbon emisă pentru acelaşi traseu este variabilă în funcţie de modul de transport: pentru un traseu de 600 km, de exemplu, cantitatea medie de emisii (în kg), pe pasager, se prezintă astfel: -autoturism: 71; -avion: 96,4; -tren expres. 12; -autocar: 9,2.

Cea mai sănătoasă formulă pentru oameni este considerată formula pedestră şi cu mijloace nemotorizate, care ar avea ca efect pozitiv atât îmbunătăţirea stării de sănătate, cât şi reducerea congestiei traficului, a poluării şi a consumului de carburanţi.
Transportul în România

Dintre diferitele categorii de transporturi prezintă interes pentru serviciile publice îndeosebi transporturile de persoane, cu precădere cele urbane.

Reţeaua de transport din România se caracterizează prin varietate şi acoperire relativ bună a diferitelor zone ale ţării. Reţeaua de transport cuprinde transporturile urbane şi transporturile interurbane. Transporturile urbane se desfăşoară în marea majoritate a localităţilor cu autobuze şi maxi taxi (microbuze). Există şi oraşe din România (Braşov, Cluj Napoca, Constanţa, Craiova, Iaşi, Sibiu etc.) în care transportul se desfǎşoarǎ cu tramvaie şi troleibuze.

România deţine o reţea de căi rutiere ce însumează aproximativ 200.000 km, din care circa o treime sunt drumuri modernizate. Transportul interurban din România se desfăşoară în principal pe cale rutieră cu autocare şi microbuze, marea majoritate a acestora fiind în proprietate privată şi care asigură condiţii de călătorie acceptabile, şi o flexibilitate ridicată faţă de celelalte tipuri de transport. Transportul aerian din România se desfăşoară între marile oraşe, traficul de pasageri este redus în comparaţie cu alte ţări din Europa. Sunt deschise traficului de pasageri un număr de 16 aeroporturi dintre care două în capitală, Henri Coandă şi Aurel Vlaicu. La nivelul anului 2008, România prezintă următoarele realizări în ceea ce priveşte transporturile:

Indicator	Transport
	rutier	feroviar	metrou: 1979	aerian
Lungime cale, km	cca 200.000	22.300	cca 63; 45 staţii
din care: modernizată	cca 60.000	ecart.Euro: 21.811
autostradă:	280
nr. trenuri		1.600
Nr. pasageri, intern, 2006	228.009.000	94.441.000	cca 600.000/zi	2.110.000
Nr. aeroporturi				16

Sursa: Internet- martie 2008

În Bucureşti reţeaua de transport se divide în douǎ tipuri de transport, respectiv de suprafaţǎ (autobuze, tramvaie, troleibuze, maxi taxi) şi cel subteran (cu metrou).

Transportul în oraşe

Deşi principial toate transporturile prezintă un interes general major, date fiind implicaţiile complexe asupra oamenilor şi mediului, având vocaţie la statutul de servicii publice, în realitate doar transporturile de persoane din localităţile mari sunt servicii publice. Oraşele sunt centrele de concentrare a populaţiei şi a activităţilor. Transportul urban este realizat de profesionişti ai domeniului. Marile oraşe au parcuri mari de vehicule, infrastructuri foarte elaborate şi surse majore de finanţare.

Transportul rutier din oraşe reclamă soluţii moderne, care se reflectă în particularităţile reţelelor şi infrastructurii: piste pentru biciclişti, culoare rezervate pentru mijloacele de transport în comun, parcări securizate ş.a. Cele mai cunoscute mijloace folosite pentru transportul rutier urban îl reprezintă autobuzele şi troleibuzele (foarte ecologice, silenţioase şi comode). Se adaugă, pentru trasee speciale, diverse categorii de vehicule de capacitate mai mică (microbuze), care prezintă avantajele dimensiunilor mai mici, fiind astfel mai mobile în trafic.

Aproape toate marile oraşe ale lumii au găsit rezolvarea transportului public în două categorii de transport: cel de suprafaţă, realizat cu mijloace terestre (rutier, feroviar) ori pe apă şi cel subteran, realizat cu metroul.

Multe linii de tramvaie au fost desfiinţate în anii de după război în diverse ţări, dar tramvaiele au revenit în actualitate în anii 1990, fiind considerate printre cele mai eficiente mijloace de transport în comun.

Bucureşti, capitala României, este singura localitate din ţară care are bine dezvoltate ambele formule de transport specifice marilor aglomerări urbane.

Serviciul de transport de suprafaţă în Bucureşti

RATB

Istoric: 1871 - se înfiinţează prima "Societate Română de Tramvaiuri", pe străzile Bucureştiului văzându-se primele tramvaie tractate de cai; 1894 - se dă în folosinţă prima linie electrică pentru tramvaie, pe traseul Obor – Cotroceni; 1929 - încetează circulaţia tramvaielor cu cai; 1936 - Bucureştiul avea o suprafaţă de 31.000 hectare, inclusiv 12 comune suburbane pentru care asigura transportul. În parcul societăţii erau 392 autobuze realizate de firmele Renault, Chevrolet şi Henschel; 1948 - Societatea comunală a tramvaielor din Bucureşti se transformă în "Întreprinderea de Transport Bucureşti" (I.T.B.), în acea vremea existând 27 trasee de tramvaie şi 24 trasee de autobuze. Numărul salariaţilor era de 11000, fiind a doua întreprindere din ţară ca număr de angajaţi, după U.D. Reşiţa (22.000 salariaţi); 1963 - ia fiinţă Dispeceratul Central de Circulaţie, 1971- se dă în exploatare vagonul dublu articulat V3A, fabricat în Atelierele Centrale I.T.B. În perioada 1972 - 1980, I.T.B. era a patra întreprindere de transport urban din lume sub aspectul mărimii parcului de vehicule, al suprafeţei deservite şi al numărului de salariaţi; 1990 - Întreprinderea de Transport Bucureşti se transformă în Regia Autonomă de Transport Bucureşti (RATB), prin Decizia Primăriei Municipiului Bucureşti; 2006 - intră în exploatare un lot de 500 de autobuze moderne Mercedes; începe implementarea unui nou sistem de ticketing a transportului public. Sistemul are la bază tehnologia cardurilor fără contact, care vor înlocui, treptat, abonamentele de carton şi biletele de hârtie. S-a pus în aplicare şi formula abonamentelor mixte: RATB + Metrou. Beneficiază de reducerea de tarif cu 50% elevii şi studenţii instituţiilor de învăţământ acreditate; reducerea este aplicată şi pentru pensionari şi donatorii de sânge (pe o perioadă de o lună de zile, după donare).

METROREX

Un sistem de metrou este o formă de transport urban care utilizează trenuri. În majoritatea cazurilor, a porţiune importantă a traseelor e reprezentată de şine subterane. În ţări vorbitoare de engleză, aceste sisteme se numesc frecvent subway sau underground, în ţări vorbitoare de germană se numesc U-Bahn. Dacă şinele sunt elevate, sistemul se poate numi tren elevat (El-train în engleză). Sisteme cu o capacitate mai mică se numesc căi ferate uşoare sau metrou uşor.

Un sistem de metrou prezintă următoarele caracteristici:

-Sistemul este urban şi foloseşte trenuri electrice;

-Sistemul este independent de alt trafic;

-Sistemul are o frecvenţă mare de serviciu.

Se consideră că este necesar ca o parte importantă a reţelei trebuie să fie subterană pentru ca un sistem de trransport feroviar urban să fie considerat metrou. Când liniile nu sunt subterane, sistemul este ori tramvai sau metrou uşor, ori sistem de trenuri urbane ( exemplu, sistemul RER în Paris sau S-Bahn în Germania şi Austria).

În România şi în alte ţări, mai ales cele care vorbesc limbi romanice sau limbi slave, termenul cel mai comun este metrou sau metro. În diverse alte ţări, metroul este denumit cu termeni variaţi, precum: U-Bahn - în Germania şi Austria), Underground sau Tube - în Londra, Subway - în SUA, El-train sau L-train – Chicago, Tunnelbana – Stockholm, Tunnelbane – Oslo. U-Bahn este o abreviere comună în Germania a denumirii metroului; termenul a fost creat la începutul secolului XX în Berlin, unde Societatea Germană a Căilor a lansat un sistem de căi ferate urbane şi suburbane cu trenuri rapide electrice şi frecvente, numite S-Bahn (Stadtbahn ori Stadtchnellbahn, tren urban rapid). Este o variantă de metrou uşor. Atunci s-a inventat şi termenul U-Bahn, sau Untergrundbahn (cu sensurile "cale ferată subterană" şi "vehicul pe şină subterană").

Reţelele U-Bahn respectă criteriile unui sistem de metrou, adică sunt compuse de trenuri rapide electrice şi sunt independente de alt trafic.

Unele linii de metrou sunt construite la ecartamentul liniilor feroviare inter-urbane, pe când alte sisteme folosesc diferite forme de şine şi trenuri mai mici şi mai uşoare. De exemplu, unele sisteme de metrou folosesc un mod de tramvaie. Majoritatea trenurilor de metrou sunt electrice, cu roţi de oţel, mergând pe două şine de oţel. Electricitatea este canalizată printr-o şină mijlocie care se cuplează cu mijlocul trenului, sau direct prin cele două şine. Alte sisteme, mai ales cele care nu sunt subterane, folosesc acelaşi sistem ca locomotivele electrice ale trenurilor, adică primesc electricitatea prin pantograf din conductori situaţi deasupra trenului.

Mai rar, se găsesc trenuri cu roţi de cauciuc, precum unele linii la Metroul din Paris. În sisteme unde elevaţia este mare, precum în zone muntoase, trenurile pot fi construite ca funicular (exemplu, Metroul din Lyon). În oraşe cu sistem de metrou elevat, se poate folosi forma de monorail, unde trenul circulă pe o singură şină.

În ultimii ani, s-au construit sisteme de metrou automatizate, fără operator uman, care sunt controlate direct de la un centru de control. Acestea se pot găsi în Copenhaga, Singapore, Lille, Paris şi alte oraşe.

Metroul din Bucureşti a fost inaugurat în 1979 şi este administrat de compania Metrorex. Este cel mai utilizat mod de transport public din Bucureşti şi este printre cele mai folosite sisteme de transport în comun din România.

Reţeaua este formată din patru linii: M1, M2, M3 şi M4. În total, sistemul are 62,2 de km lungime şi 45 de staţii, cu o distanţă medie de 1,5 km între staţii. Sunt programate extensii ale liniilor existente şi construirea unor linii noi (Drumul Taberei - Universitate).

Pe liniile metroului din Bucureşti circulă două tipuri de trenuri:

- ramele IVA (Întreprinderea de Vagoane Arad, actualmente Astra Arad), de concepţie românească, produse între 1978 şi 1990;

- ramele Bombardier (model MOVIA 346), introduse începând cu anul 2003; sunt produse de Bombardier Transportation în colaborare cu Electroputere Craiova.
Calitatea serviciilor de transport şi contingenţe cu problematica protectiei consumatorilor

Pentru călători, principalele cerinţe referitoare la calitatea transportului public se referă la:

- acoperirea echilibrată a zonelor localităţii de traseele mijloacelor de transsport;

- respectarea traseelor şi menţinerea acestora, fără modificări neanunţate;

- program ritmic de circulaţie a mijloacelor de transport, adaptat fluxului de călători: existenţa orarului / graficului / frecvenţei de circulaţie a mijloacelor de transport;

- mijloace de transport corespunzătoare tehnic, sigure şi salubre;

- ambianţa călătorului: în staţie; în mijlocul de transport;

- practicarea unor tarife accesibile, corelate cu nivelul prestaţiei;

- densitate corespunzătoare a punctelor de vânzare a legitimaţiilor / abonamentelor de călătorie, cu program acoperitor pentru nevoile călătorilor;

- practici civilizate în activitatea de control a legitimaţiilor de călătorie, transparenţă şi lipsa abuzurilor;

- acţiuni educative ale prestatorilor, în forme adecvate, pentru formarea deprinderilor civilizate ale călătorilor cu privire la transportul în comun.
14. COMUNICAŢII

Semnificaţii

Comunicarea şi transmisia de informaţii

Domeniile comunicaţiilor

Comunicaţiile în România

Piaţa comunicaţiilor de masă

Calitatea comunicaţiilor şi aspecte privind protectia consumatorilor
Semnificaţii

Comunicarea reprezintă acţiunea de a comunica, transmiterea de date şi informaţii, ansamblul de tehnici şi mijloace care asigură difuzarea unui mesaj către o audienţă, întreprinderea unei persoane orientată către promovarea activităţii şi imaginii unui public.

În sens larg, comunicarea priveşte nu numai lumea oamenilor, ci şi comunicarea între membrii diferitelor specii şi chiar comunicarea interspecii.

Se disting trei curente privind definirea şi conturarea semnificaţiilor comunicării:

-promotorii curentului Ştiinţele informaţiei şi comunicării centrează comunicarea spre transmiterea de informaţii şi cunoştinţe; au interes accentuat pe ştiinţele cognitive;

-un al doilea curent reprezintă lumea psihosociologilor, care este interesată esenţial de comunicarea interpersonală, unde operează procese cognitive, afective şi inconştiente;

-un al treilea curent, specific psihanalizei, abordează comunicarea intra-psihic.
Comunicarea şi transmisia de informaţii

Termenul comunicare provine din latină şi semnifică „punere în comun“, deci comunicarea poate fi considerată un proces de punere în comun a informaţiilor şi cunoştinţelor.

Schimbări de media în istorie: dacă în timpul Renaşterii imprimarea de texte (tipografia) a fost elementul forte al comunicării, în jurul anului 1830 acest rol a revenit telegrafului (aplicaţii ale electricităţii), apoi aplicaţiilor electromagnetismului (Hertz, Marconi, radiodifuziunea)

Limba de comunicare constituie un element notoriu pentru comunicare.

În secolul al XVIII-lea franceza a fost limba de comunicare la curţile europene, după detronarea limbii latine care avusese acest rol mai înainte. Acum engleza este larg utilizată în numeroase domenii (începând de la informatică, până la afaceri şi ştiinţe).

La nivelul ONU se folosesc şase limbi oficiale: engleza, spaniola, franceza, rusa, araba şi chineza.

Comunicarea de masă presupune un emiţător sau un grup de emiţători legaţi între ei care se adresează tuturor receptorilor posibili.

Se vorbeşte de media de masă sau MassMedia, din care fac parte radiocomunicaţiile, radiodifuziunea şi televiziunea. Toate aceste forme au o trăsătură comună: lipsa aproape completă a retroacţiunii. Apariţia Internetului a făcut posibilă retroacţiunea.

Dată fiind legătura dintre aceste forme de comunicare şi acţiunea socială, nu este întâmplătoare gruparea la acelaşi minister, în mai multe ţări, a culturii şi comunicaţiilor, sau asocierea, la acelaşi minister, a comunicării şi propagandei.

Domeniile comunicaţiilor

Comunicaţiile includ domeniile: telecomunicaţii (pe suport cupru clasic, radio si fibre optice - laseri) şi presă.

Termenul de telecomunicaţii desemnează comunicaţiile efectuate la distanţă. Astfel radioul, telegrafia, telefonia (fixă sau mobilă), televiziunea, comunicaţiile digitale sau reţelele de calculatoare se pot subscrie acestui domeniu, de altfel foarte vast.

Elementele componente ale unui sistem de telecomunicaţii sunt în principiu: emiţătorul, canalul de comunicaţie şi receptorul.

Comunicaţii prin fir clasic

Principiul unei transmisii vocale pe fire de cupru este următorul: o persoană vorbeşte într-un microfon, iar la capătul celălalt o altă persoană ascultă la un receptor. Unda sonoră comprimă aerul şi membrana microfonului vibrează corespunzător. Din această vibraţie se generează un curent alternativ, care se modelează după undele sonore. Dacă aceste variaţii electrice se transmit pe două fire de cupru, ele pot să producă într-un difuzor îndepărtat oscilaţii ale unei membrane care reproduc sunetul original. Între emiţător şi receptor se află diverse echipamente şi dispozitive. Tipul acesta de transmisie se numeşte analogic, deoarece graficele de tensiune şi de curent sunt continue, valorile instantanee putând lua orice valoare între cea minimă şi cea maximă (unda sonoră originară are şi ea o variaţie analogică).

Odată cu creşterea densităţii traficului de telecomunicaţii sunt necesare canale de transmisie de bandă tot mai largă. Aceste canale de bandă largă asigură mărirea capacităţii de transmisie a cablurilor existente prin echipamente terminale mai performante şi utilizarea unui mediu nou de transmisie. Cerinţele utilizatorilor de telecomunicaţii sunt tot mai complexe şi implică extinderea reţelei de telecomunicaţii, oferirea de noi servicii, integrarea acestor servicii şi furnizarea lor pe reţeaua de telecomunicaţii; accesul la aceste servicii trebuie să se facă prin terminale uşor de utilizat cu interfeţe multifuncţionale.

Comunicaţii fără fir (comunicaţii radio)

Parametrii undelor electromagnetice

c = 299792,456 km/s, aproximat la 300000 km/s

f = 1 / T

c = f * λ = l / T, unde:

c = viteza de propagare a undei

f = frecvenţa

T = perioada undei

λ = lungimea de undă

Comunicaţii prin fibră optică

De o sută de ani, undele electromagnetice şi-au demonstrat utilitatea pentru transmiterea de informaţii. Aceasta reiese din faptul că ele nu au neapărată nevoie de un conductor metalic pentru a se propaga. Din contră, ele se pot propaga cu viteze ridicate în vid sau materiale dielectrice.

Lumina este şi ea o undă electromagnetică. Comunicaţiile prin fibre optice utilizează unde electromagnetice în infraroşu. În cazul unui bec electric, fiecare atom al filamentului incandescent emite flash-uri de lumină care reprezintă serii de unde cu o durată de viaţă scurtă (aprox. 10^-8 s.), adică au o lungime de undă de circa 3 m. Aceste surse de lumină sunt incoerente. Pentru transmiterea luminii pe fibră optică este necesar ca sursa să fie coerentă, iar lungimea spectrală să fie cât mai mică. Interferenţa este suprapunerea a două sau mai multe unde şi combinarea lor în una singură, iar coerenţa este interferenţa a două unde care au aceeaşi lungime şi un defazaj constant între ele.

Comunicaţiile prin fibră optică utilizează lungimi de undă în infraroşu apropiate benzii de la 800 până la 1600 nm, cu preferinţă pentru lungimile de undă de 850, 1300, 1550 nm. Fibra optică este un fir de sticlă de diametru mic cu o structură formată dintr-un mijloc de sticlă, un înveliş de sticlă şi un înveliş exterior din plastic. Diferenţa între cele două elemente din sticlă, miez şi înveliş, constă în proprietăţile lor. Învelişul de plastic furnizează o protecţie mecanică dar uşurează şi identificarea fibrelor pentru sudare prin culorile lui.

După descoperirea surselor de lumină laser, au fost făcute încercări intense de utilizare a acestora pentru transmiterea informaţiei. Utilizarea atmosferei ca mediu de propagare a radiaţiei optice în general, a radiaţiei laser în particular, prezintă dezavantajul variaţiei aleatoare, rapide şi în limite mari a caracteristicilor de propagare, fapt care scade siguranţa sistemului în exploatare şi creşte probabilitatea erorilor în transmisie. Primii conductori optici protejaţi de influenţa condiţiilor meteo s-au construit sub forma de tuburi metalice cu corecţie periodică a divergenţei şi direcţiei fasciculului cu ajutorul unui sistem de lentile şi oglinzi. Sistemele funcţionale de comunicaţii în gama optică au fost elaborate după obţinerea în 1972-1973 a fibrelor de sticlă cu atenuare mică, utilizate la fabricarea cablurilor optice.

După modul de transmitere a informaţiei, comunicaţiile se împart în două categorii:

- Comunicaţia analogică: reprezintă transmiterea informaţiilor prin intermediul telefonului, radioului şi al televizorului. Aceasta nu necesită utilizarea de coduri în sistemul binar ca în comunicaţia digitală.

- Comunicaţii digitale: se împart în comutaţii digitale şi transmisiuni digitale.

Funcţia de comutaţie în reţelele de comunicaţii este efectuată de centrul propriu-zis de comutaţie (nod de reţea) care dirijează informaţiile unui utilizator (sosite pe un port de intrare) pe baza informaţiilor conţinute în mesaj sau livrate la începutul stabilirii comunicaţiei, către un port de ieşire la care este legat utilizatorul destinaţie.

Transmisiunile digitale sunt o modalitate de comunicare bazată pe transmisiuni discrete de date. Sunt considerate a fi viitorul în comunicaţii. De mulţi ani omul a vrut să utilizeze cât mai profitabil descoperirile sale, iar tehnica digitală i-a oferit tocmai această posibilitate.

Transmisiunile digitale cu cod în impulsuri (Pulse Code Modulation, prescurtat PCM) au apărut din nevoia oamenilor de a folosi cât mai eficient banda de transmisie. Încă din 1954, în Statele Unite au funcţionat sisteme bazate pe acest principiu, care aveau capacitatea de a multiplexa pe acelaşi fir de cupru 24 de canale telefonice.

În Europa se foloseşte acelaşi principiu de codare, dar pe suportul de transmisie se trimit simultan 30 de canale telefonice. Înaintea sistemului de transmisie PCM specialiştii au mai încercat şi alte metode de multiplexare, cum ar fi TDM (Multiplexare cu Diviziune în Timp) si FDM (Multiplexare cu Diviziune în Frecvenţă), dar care aveau foarte multe inconveniente tehnice. Principiul de transmisie PCM este relativ simplu şi constă în faptul că semnalul util este eşantionat (se iau doar anumite părţi din el), se codeaza printr-un algoritm de codare, iar la recepţie, semnalul este refăcut din eşantioanele sale. Acest semnal de linie PCM este practic imun la perturbaţii electromagnetice, iar principiul lui de codare conferă o anumită securitate a informaţiei transmise.

Vitezele de bază folosite de echipamentele de transmisiuni digitale sunt următoarele:

2 Mbit/s – 30 canale telefonice de 64 kbit/s

8 Mbit/s – 4 X 30 canale telefonice

34 Mbit/s – 16X30 canale telefonice

140 Mbit/s – 52X30 canale telefonice

Implicaţiile complexe ale comunicării pentru atitudinea şi comportamentul indivizilor şi, mai ales, pentru societate constituie elemente care justifică nevoia de control a statului asupra domeniului comunicaţiilor.

Deşi societatea modernă pretinde libertăţi largi de informare şi exprimare, în toate ţările statul deţine locul cel mai important în rândul factorilor care compun domeniul comunicaţiilor.

Aceste aspecte stau la baza statutului de serviciu public al comunicaţiilor.

Comunicaţiile în România

Sectorul comunicaţiilor cunoaşte o creştere accelerată după anul 1989. Televiziunea publică (Televiziunea Română-TVR), postul de radio public (Societatea Română de Radiodifuziune-SRR) şi agenţia de presă Rompres (fost Agerpress) sunt companii de stat din acest domeniu, coordonat de Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei. Există aproximativ 4,1 milioane de linii fixe de telefonie, principalii furnizorii fiind Romtelecom (deţinut de grupul elen OTE), RCS & RDS şi UPC România şi peste 20 de milioane de utilizatori de telefonie mobilă. Furnizorii de telefonie mobilă sunt Vodafone România, Orange România, Zapp Mobile, Cosmote România. Televiziunea prin cablu este disponibilă aproape fară excepţie pe întreg teritoriul ţării. În anul 2007 funcţionau circa 12 milioane de televizoare.

Piaţa comunicaţiilor de masă

Cei mai importanţi actori ai ofertei de comunicaţii de masă: posturile de televiziune, posturile de radio, societăţilor care administrează servicii de Internet etc.

Cererea este formată la nivelul instituţiilor, întreprinderilor şi masei de ascultători şi telespectatori. În cazul serviciilor telefonice şi de Internet, se disting particularităţi care evidenţiază statutul dublu de furnizor şi receptor de informaţii al fiecărui participant la aceste activităţi.

Având importanţă strategică, în domeniul comunicaţiilor se disting şi factori-arbitri cu atribuţii în aplicarea reglementărilor specifice, cum sunt: Consiliul Naţional al Audiovizualului, administratorii benzilor de frecvenţă etc.

Calitatea comunicaţiilor şi aspecte privind protectia consumatorilor

Complexitatea şi varietatea comunicaţiilor determină şi o listă largă a elementelor care compun problematica generală a calităţii comunicaţiilor.

În această listă se grupează factori tehnici (echipamentele specifice pentru realizarea programelor, transmiterea şi receptarea lor), factori economici (cheltuieli materiale ale sistemului, cheltuieli cu personalul angajat şi colaboratorii, cheltuieli pentru drepturile de autor şi de interpretare ş.a.), factori psihosociali (caracteristicile culturale ale receptorilor şi nivelul acestora de informare, impactul mesajelor pentru diferitele categorii de receptori, contextul social-cultural), factori politici (programul politic, starea evenimentelor).

Cele mai importante aspecte referitoare la calitatea comunicaţiilor se referă la:

- accesul liber, neîngrădit la tehnicile şi mijloacele de comunicare;

- asigurarea receptării posturilor de emisie din toate zonele şi calitatea recepţiei;

- corectitudinea şi transparenţa informaţiilor transmise;

- caracterul constructiv şi mobilizator pozitiv al informaţiilor.

Câteva din cele mai frecvente cauze ale nemulţumirilor consumatorilor de servicii de telecomunicaţii sunt:

- calitatea slabă a receptării emisiunilor de televiziune în zonele slab acoperite de reţeaua de relee şi staţii de preluare a semnalului;

- conţinutul nesatisfăcător al programelor de radio şi televiziune din punct de vedere al realizării;

- caracterul incitant / antieducativ al unor emisiuni;

- orientarea clară a posturilor spre audienţă crescândă prin manevre care încalcă spiritul mijloacelor de comunicare în masă;

- abuzuri ale furnizorilor de servicii faţă de consumatori prin încărcarea dincolo de limitele normale cu materiale publicitare a programelor difuzate;

- cazurile frecvente de nerespectare a programelor de difuzare anunţate;

- insuficienta protejare a consumatorilor de servicii de Internet faţă de atacurile spam-erilor şi faţă de viruşi informatici etc.

BIBLIOGRAFIE
Alexandru, Ion; Matei, Lucica, Servicii publice, Editura Economică, Bucureşti, 2000, ISBN 973-590-394-6

***, Constituţia României

***, http://ec.europa.eu/budget/index_en.cfm, 4/1/2012

***,

***,

***,

***,

***, Legea (215/2001, mod. prin L 286/2006) administraţiei publice locale

***, Legea nr.51 din 8 martie 2006 a serviciilor comunitare de utilităţi publice

Parlagi, Anton coord.,Costea, Margareta; Plumb, Ioan, Managementul administraţiei publice locale. Serviciile publice, Editura Economică, Bucureşti, 1994, ISBN 973-590-125-0

Plumb, Ion coord., Raţiu-Suciu, Ioan, Androniceanu, Armenia, Parlagi, Anton; Enache, Ionel; Managementul serviciilor publice, Editura ASE, Bucureşti, 2000, ISBN 973-8127-01-7

Plumb, Ion; Androniceanu, Armenia, Management public, Editura ASE, Bucureşti, 2003,

Profiroiu, Alina, Pilotajul serviciilor publice, Editura Economică, Bucureşti, 2001, ISBN 973-590-590-6

Samuelson, Paul; Nordhaus, William; Economie politică, Teora, Bucureşti, 2000, ISBN 973-601-431-2

Schileru, Ion, Cap.2. Concepte de bază în studiul mărfurilor, în Fundamentele ştiinţei mărfurilor, Editura ASE, Bucureşti, 2008

Stănciulescu, Gabriela, Managementul utilităţilor publice, Editura Uranus, Bucureşti, 2002

Stroe, Radu; Armeanu, Dan, Finanțe, ediția a doua, Editura ASE, București, 2009

Suciu, Marta-Cristina; Economie/Economics, partea a doua, Editura ASE, Bucureşti, 2004, ISBN 973-594-065-5, 973-594-446-4

………………………….

1 Finanţele, componentă a ştiinţelor economice, reprezintă ştiinţa constituirii şi administrării mijloacelor băneşti la dispoziţia unui agent economic pentru îndeplinirea obiectului său de activitate, a funcţiilor şi sarcinilor sale.

2 1Mtep = 11630 GWh = 11,63 TWh

3 Include următoarele categorii de energii regenerabile: geotermală, eoliană, solară, a mareelor, a valurilor, biomasă, deşeuri industriale şi menajere

4 v. nota 2